Adolf Hitler

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria Superioară, Austro-Ungaria (azi

în Austria) – d. 30 aprilie 1945, Führerbunker, Berlin, Germania Nazistă) a fost
un politician german de origine austriacă, lider al Partidului Muncitoresc German Național-
Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al
Germaniei.
Ajuns la putere în 1933, Hitler a transformat țara într-o dictatură monopartid bazată pe
ideologia totalitaristă și autoritaristă a național-socialismului. Politica sa expansionistă agresivă este
considerată principala cauză a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, soldat cu pierderi
omenești colosale. De numele său sunt legate numeroase crime împotriva umanității, printre care
punerea în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor
„indezirabili” din Europa, precum și lichidarea adversarilor politici din Germania. Hitler a fost ales
„omul anului” în 1938, de către revista americană Time.

Viața timpurie
Origini
Tatăl lui Hitler, Alois Hitler, Sr. (1837–1903), a fost fiul ilegitim al Mariei Anna
Schicklgruber. Deoarece în registrul baptist de natalitate nu era indicat numele tatălui său, Alois și-a
luat inițial numele de familie al mamei sale, Schicklgruber. În 1842 Johann Georg Hiedler s-a
căsătorit cu mama lui Alois, Maria Anna. După decesul ei din 1847 și al lui Johann Georg Hiedler în
1856, Alois a fost crescut în familia fratelui lui Hiedler, Johann Nepomuk Hiedler. În 1876 Johann
Georg Hiedler a fost menționat în registrul baptist de natalitate (înregistrat ca Georg Hitler) drept tatăl
lui Alois. De atunci, Alois a preluat numele de familie Hitler, scris și ca Hiedler, Hüttler sau Huettler.
Oficialul nazist Hans Frank a lansat zvonul că mama lui Alois ar fi fost angajată ca femeie de serviciu
în casa unei familii de evrei din Graz și că fiul de 19 ani al familiei, Leopold Frankenberger, ar fi fost
tatăl lui Alois. Deoarece nimeni cu numele de familie Frankenberger nu a fost înregistrat în Graz în
acea perioadă și nu au fost găsite documente care să ateste existența lui Leopold
Frankenberger, istoricii infirmă afirmația că tatăl lui Alois era evreu.
Originea numelui
Există două ipoteze:
- „Hitler” ar fi o derivație a vechiului nume „Hiedler”[19] care, la rândul său, conține termenul bavarez și
austriac „Hiedl” (curs subteran de ape, care inundă periodic pivnițele). Oamenii care trăiau în preajma
unui „Hiedl” erau numiți „Hiedler”.
- Numele ar proveni de la „Hütte” („colibă“).
Copilăria și tinerețea

Adolf Hitler (1890 )

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Austro-Ungariei (în
prezent în Austria), în apropiere de granița cu Imperiul German. Adolf a fost al patrulea din cei șase
copii ai lui Alois Hitler și Klara Pölzl (1860–1907). Frații mai mari ai lui Adolf—Gustav, Ida și Otto —
au murit în copilărie. La vârsta de trei ani, familia lui s-a mutat în Passau, Germania. Aici el a căpătat
distinctivul accent bavarian, în locul celui austro-german. În 1894 familia lui s-a mutat
la Leonding (lângă Linz), iar în iunie 1895, Alois s-a retras pe un mic latifundiu din Hafeld,
lângă Lambach, unde se ocupa de fermă și albine. Hitler a absolvit Volksschule (o școală de stat) de
lângă Fischlham.
Eforturile lui Alois Hitler în menținerea fermei din Hafeld s-au soldat cu eșec și, drept urmare, în 1897
familia s-a mutat în Lambach. La vârsta de opt ani, Adolf lua lecții de cântat și cânta în corul
bisericesc. În 1898 familia lui s-a reîntors definitiv în Leonding. Moartea fratelui său mai mic în
1900, Edmund (cauzată de pojar) l-a afectat profund pe Hitler.[
Alois a făcut o carieră de succes în serviciul vamal și a dorit ca fiul său să-i urmeze calea. Ignorând
visul fiului de a termina o școală clasică și să devină artist, în septembrie 1900, Alois l-a trimis pe
Hitler la Realschule în Linz. Ulterior, în Mein Kampf, Hitler era să dezvăluie că intenționat a învățat
prost la școală, sperând că tatăl său era să observe aceasta și să-l lase să-și urmeze visul său.
Ca și mulți alți germani din Austria, Hitler a început a dezvolta idei naționaliste germane încă din
tinerețe. El și-a exprimat loialitatea doar față de Germania, disprețuind Monarhia Habsburgică care se
afla în declin și dominația ei asupra unui imperiu pestriț etnic. Hitler și prietenii săi foloseau salutul
"Heil" și cântarea "Deutschlandlied" în loc de imnul imperial austriac.
După decesul neașteptat al lui Alois, pe 3 ianuarie 1903, succesul lui Hitler la școală s-a deteriorat și
mama sa i-a permis să plece. El s-a înscris în Realschule din Steyr în septembrie 1904, unde
comportamentul și performanțele sale au prezentat unele îmbunătățiri. În 1905, după ce a susținut
repetat examenul final, Hitler a părăsit școala fără ambiții de continuare a studiilor sau planuri clare
pentru o carieră.[
Din 1905 Hitler s-a mutat la Viena. Timp de șase ani a dus o viață mizeră boemiană în cele mai
sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe
care le picta și vindea în cafenele. Hitler a încercat să intre la Academia de Arte Frumoase din
Viena în 1907 și apoi în 1908, dar a fost respins de fiecare dată.
Pe 21 decembrie 1907, mama lui Adolf moare de cancer la sâni, la vârsta de 47 de ani.
La Viena, Hitler a făcut cunoștință cu concepțiile extremiste pe care avea să le pună în aplicare după
ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri
șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg
Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane”
(Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-șovină,[45] și primarul
Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită. Exasperat de ceea
ce el, Hitler, percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”, a emigrat în Germania, în mai 1914,
stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu adevărat german”.

În Primul Război Mondial

Adolf Hitler (primul din dreapta, șezând) alături de combatanți în timpul Primului Război Mondial (1915)

După izbucnirea Primului Război Mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata germană.
Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia,] în regimentul bavarez Reserve, în
calitate de furier al regimentului. A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima bătălie
de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele. Hitler a fost de
două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier de clasa a doua în 1914 și Crucea de Fier de
clasa întâi pe 4 august 1918 - o decorație acordată foarte rar pentru un militar cu gradul de caporal
(Gefreiter). Pe 18 mai 1918, el a primit Insigna „Pentru rănile
suferite” (Verwundetenabzeichen). Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea
abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier („subofițer”).
Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut
contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie 1916, Hitler a fost rănit
în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme. El a petrecut două luni în spitalul din Beelitz și s-a
reîntors pe front pe 5 martie 1917.  Pe 15 octombrie 1918, a fost orbit temporar de un atac
cu iperită (gaz muștar) și a fost spitalizat în Pasewalk. În timp ce se afla aici, Hitler a aflat despre
înfrângerea Germaniei,  care l-a șocat. Hitler a descris războiul drept „cea mai mare experiență a sa”
și a fost lăudat de ofițerii săi pentru vitejie.
Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia lui. Ca și alți naționaliști germani, el
credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că armata germană
"neînvinsă în câmpul de luptă", a fost „înjunghiată în spate” de marxiști și civili, mai târziu numiți
„criminalii din noiembrie”.
Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile sale și
să demilitarizeze Renania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a perceput reparații grele de
război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, în special articolul 231, care
declara Germania responsabilă pentru război. Tratatul de la Versailles și condițiile economice, sociale
și politice din Germania de după război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop politic.

După Primul Război Mondial

Adolf Hitler alături de Erich Ludendorff și alți ințiatori ai puciului de la berărie

Articol principal: Puciul de la berărie.

După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul: o gândire
bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei
(Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al armatei
bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, obscură,
numită Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei,, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda
numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic,
devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul oratoric l-au impus,
încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în
februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German
Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), uzual
numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.
Între 8-9 noiembrie 1923 Adolf Hitler a încercat, sprijinit de o grupă de susținători, să ajungă în
fruntea Germaniei printr-o lovitură de stat. Această tentativă nereușită a rămas în istorie sub numele
de "Puciul de la berărie", din pricina faptului că principalii complotiști au pus la cale planul în berăria
Bürgerbräukeller din München. Puciul (eșuat) a fost inspirat de „Marșul asupra Romei”, reușit
de Benito Mussolini în Italia (octombrie 1922). Arestat (împreuna cu alți complici) la 11 noiembrie
1923, Hitler a fost judecat pentru trădare și condamnat la cinci ani detențiune, dintre care a executat
însă numai nouă luni în închisoarea din Landsberg am Lech, Bavaria. Aici a scris celebra sa carte
"Mein Kampf".
Hitler admirase de mult timp Germania și, în timpul primei conflagrații mondiale, a devenit un
naționalist german. Cetățenia germană a obținut-o însă abia în 1932. A fost elogiat pentru vitejie pe
front de comandantul său. Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru Hitler, ca și
pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un șoc. Aidoma multor
naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate” (Dolchstoßlegende), care, în
esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor politice de stânga, de
orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui Hitler și al național-socialiștilor
(naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru capitulare în Primul Război Mondial și
pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-democrații, au fost porecliți „criminalii din
Noiembrie” (Novemberverbrecher).

Ideologia național-socialismului
Articol principal: Mein Kampf.
Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la
sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritate rasială. Conform acelor idei,
omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai
„supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi
revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele
inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept
un cancer care distrugea trupul Germaniei.
Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât și de condițiile foarte grele de despăgubiri de război
impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă. Firava
democrație (Republica de la Weimar) nu îi putea face față, populația devenind din ce în ce mai
pauperizată și nemulțumită. După o scurtă redresare, situația s-a agravat din nou prin declanșarea
în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul șomerilor a ajuns la circa șase milioane. Pentru
evoluția ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război Mondial nu au fost capabile să înțeleagă că
o țară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condițiile impuse Germaniei, ca reparații de război, nu
aveau cum să fie acceptate de o populație flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-
au dovedit fatale. Din această situație, mișcarea nazistă, condusă de Hitler, a reușit să obțină un
capital politic important prin voturile care i-au fost acordate, până în 1932.

Ascensiunea la putere

Adolf Hitler în 1933

Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a
propagandei. În aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe
tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și
propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München
(1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru
deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din
urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul
obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în
parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezentare a
electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase
milioane de șomeri), precum și politica deflaționistă cu care guvernul cancelarului Heinrich
Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. Succesul obținut de partidul
nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în
Reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea
de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au
dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când
Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar
între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher,
cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de
președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.
În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (Reichstag) și
cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună noului
parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și
legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de
prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele
de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul
de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea
spre dictatura totalitară.
Antisemitismul

Benito Mussolini (stânga) și Adolf Hitler

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura
profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe
seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o
oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:
„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l
considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat
întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât
prin circumstanțele specifice ale Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și
problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933. Într-o
asemenea situație, Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente
împotriva evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii.”
Numărul victimelor politicii hitleriste cuprinde: șase milioane de evrei au fost exterminați în
lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka, Sovibor, în ghetoul
din Varșovia,etc., etc. Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod
treptat, pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate
primele legi rasiale, Legile de la Nürnberg, care prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută
numai de persoanele de origine germană, au mai fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și
etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate
măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului”
(Kristallnacht) au fost distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost
omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime
antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din
partidul nazist și guvern au decis "Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui
Hitler.
CIA afirma că antisemitismul și ura profundă și viscerală față de orice e străin „se datorează
propriei sale sexualități neacceptate sau neînțelese de sine însuși”. Acest lucru a dus, de
asemenea, și la exterminarea și persecutarea multor persoane
născute intersex, homosexuale, bisexuale, asexuale și transsexuale.
Prăbușirea celui de-al Treilea Reich
Datorită victoriilor remarcabile ale „războiului fulger” (Blitzkrieg) dintre anii 1939-1941, Hitler și
conducerea militară a Germaniei au făcut greșeala de a-și subestima inamicii, Marea
Britanie și Uniunea Sovietică, precum și de a începe un război pe două fronturi cu aceste două puteri.
Hitler a dat semnalul Operațiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o
campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primește o nouă
lovitură în luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii.
Înverșunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a
rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedește că-și pierduse clarviziunea militară
ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând
inițiativa și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit, lăsând în urmă o Europă distrusă și cincizeci de
milioane de victime.
În mai 1945 Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă
Rusia bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația „rase ariene”.

Moartea lui Hitler

Prima pagină a ziarului american Stars & Stripes (2 mai 1945)

Dintre diversele teorii pe temă, varianta general acceptată este că la 30 aprilie 1945, în timpul
ultimelor lupte în Berlin, pe când trupele sovietice se aflau la mică distanță de cancelaria Reich-ului,
Hitler s-a sinucis. Trupul lui și cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă și care s-a
sinucis simultan) au fost depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de către Otto Günsche și
alte ajutoare din Führerbunker și li s-a dat foc când Armata Roșie se apropia și continuau
bombardamentele. Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa otrava.
La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat necondiționat Berlinul sovieticilor. Când au ajuns la
cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind amprente
dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate în secret
de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului
Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale și expus într-o
expoziție din anul 2000 provine din rămășițele lui Hitler totuși, autenticitatea craniului este pusă sub
semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători.

Pȃrȃul Ehle din Biederitz (Magdeburg) în care a fost împrăștiată cenușa celor 10 cadavre

Rămășițele a 10 persoane, Adolf Hitler, Eva Braun-Hitler și 8 membri ai familiei Goebbels (părinți + 6
copii), au fost îngropate și dezgropate de mai multe ori, în diferite locuri din Germania, în 5 cutii de
lemn. Odiseea lor a luat sfȃrșit la 5 aprilie 1970, cȃnd cele 5 cutii îngropate în Magdeburg, în grădina
casei din strada Westendstr.32 (azi Klausenerstr.23) au fost dezgropate pentru ultima dată de
sovietici și arse cu benzină sub cerul liber. Cenușa lor, transportată într-un singur sac, a fost aruncată
în aceiași zi de pe podul Schweinebrücke în pȃrȃul Ehle din satul Biederitz, localitate situată lȃngă
Magdeburg.