Adolf HITLER

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de

vest a Austroungariei, în apropiere de granită cu Germania. Adolf a fost al
patrulea din cei şase copii ai lui Alois Hitler. Fraţii mai mari ai lui Adolf, Gustav,
Ida şi Otto, au murit în copilărie. La vârsta de trei ani familia lui s-a mutat în
Passau, Germania.
În 1894 familia lui s-a mutat la Leonding (lângă Linz) iar în iunie 1895
Alois s-a retras pe un mic latifundiu din Hafeld lângă Lambach unde se ocupa de
fermă şi de albine. Hitler a absolvit Volksschule, (o şcoală de stat) de lângă
Fischlham.
Ca şi mulţi alţi germani din Austria, Hitler a început a dezvolta idei
naţionaliste din Germania încă din tinereţe. El şi-a exprimat loialitatea doar faţă
de Germania, dispreţuind Monarhia Habsburgică care se afla în declin şi
dominaţiei asupra unui imperiu pestriţ etnic.
În Primul Război Mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata Germană. Hitler s fost combatant pe
frontul de vest, în Franţa şi Belgia, în regimentul bavarez Reserve în calitate de furier al regimentului. A fost
prezent la un număr de bătălii majore, printre care prima bătălie de la Ypress, bătălia de pe Somme, bătălia
de la Aras şi bătălia de la Passchendaene. A fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier
de cl. a II-a în 1914 şi Crucea de Fier de cl.I pe 4 august 1918, o gradaţie acordată foarte rar pentru un militar
cu gradul de caporal.
Întrucât comandanţii săi au considerat că nu avea abilităţi de conducere, Hitler nu a fost promovat la
rangul de Unteroffizer (subofiţer).
A avut contribuţii grafice, de ilustrator, pentru o gezetă militară. În octombrie 191, Hitler a fost rănit în
coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme. A petrecut două luni în spitalul din Beelitz şi s-a reîntors pe
front pe 5 martie 1917. Pe 15 octombrie a fost orbit temporar de un atac cu iperită (gazx muştar) şi a fost
spitalizat în Pasewalk, aflând despre înfrângerea Germanirei, care l-a şocat. Înfrângerea în război a început
să-i modeleze ideologia, considerând că "armata germană a fost înjunghiată pe la spate".
Adolf Hitler a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc, cancelar al Germaniei din 1933 iar
din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.
Ajungând la putere în 1933, Hitler a transformat ţara într-o dictatură monopartid bazat pe ideologie
totalitară, propunând noului parlament Legea de împuternicire, care prevedea înlăturarea procedurilor şi
legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său, prin asumarea de
prerogative dictatoriale.
Politica sa expansionistă agresivă este considerată principala cauză a izbucnirii celui de-al doilea
război mondial, soldat cu pierderi omeneşti colosale. De numele său sunt legate numeroase crime împotriva
umanităţii, printre care punerea în aplicare a unui plan naţionalist şi rasist de exterminare în masă a evreilor
şi a altor "indezirabili" din Europa, precum şi lichidarea adversarilor politici din Germania.
Ura profundă faţă de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. Numărul oamenlor ce
au căzut victime politicii hitleriste este îngrozitor. Şase milioane de evrei au fost exterminţi în lagărele morţii
la Aushchwitz, Chelmno, Majdanek, Treblinka şi în ghetoul din Varşovia.
Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârşitului lui Hitler. Cu
toate victoriile remarcabile de început dintre anii 1939 - 1941, Hitler şi conducerea militară a Germaniei a
făcut marea greşeală de a-şi subestima inamicii, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, precum şi greşeala de a
începe un război pe două froturi cu aceste două puteri.
Orbit de succesele înregistrate de "războiul fulger" (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operaţiunii
Brabarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de venirea iernii.
Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primeşte o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiaşi an prin
intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverşunarea Sovieticilor, noroiul, apoi frigul iernii au oprit
înaintarea Germaniei. În 1943 armata germană era defensivă, pierzând iniţiativa, şi treptat toate visurile lui
Hitler s-au sfârşit, lăsând în urmă o Europă distrusă şi peste cincizeci de milioane de victime.
La 30 aprilie 1945, în timpul ultimilor lupte grele din Berlin, armata sovietică fiind la mică distanţă de
Cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis.
 Iosif Vissarionovici STALIN

Iosif Vissarionovici Stalin, (numele de familie originar Djugaşvili) s-a

născut la 18 decembrie 1878 din tată gruzin şi mamă osetină, a fost om politic
sovietic, fost revoluţionar bolşevic devenit după Revoluţia din Octombrie
conducător politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice în 1922 (în urma morţii lui Vladimir Iliciu
Lenin), un post pe care el l-a transformat, de-a lungul timpului, în cel mai
important post din ţară. Acest post era unul nedorit în interiorul partidului, dar
el a văzut potenţialul funcţiei care-i putea asigura baza puterii, el fiind capabil
să aducă în partid numeroşi aliaţi personali. Lenin, înainte de moartea sa, a
cerut prin testament înlăturarea "brutalului Stalin" considerând extrem de
periculoasă concentrarea de putere personală a acestuia. Acest document nu a
fost luat în seamă de membrii Comitetului Central al Partidului, mulţi dintre ei fiind deasemeni criticaţi de
liderul bolşevic.
După moartea lui Lenin în ianuarie 1924, Stalin s-a plasat din punct de vedere ideologic între Troţki
(aripa stângă) şi Buharin (aripa dreptei), în acest timp, Stalin a abandonat accentul pus pe revoluţia mondială
în favoarea politicii construirii "socialismului într-o singură ţară", în contrast cu teoria lui Troţki, "Revoluţia
permanentă", câştigând în anii deceniului al treilea, lupta pentru putere cu Lev Troţki şi consolidându-şi pe
deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în
1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Razboi Mondial, şi după încheierea acestuia
până la moartea sa. Din 1946 a deţinut şi funcţia de prim-ministru al Uniunii Sovietice. Ideologia marxist-
leninistă este numită şi ideologie stalinistă.
Sub Stalin, Uniunea Sovietică a fost transformată dintr-o societate ţărănească într-o mare putere
industrială mondială la sfârşitul celui de-al patrulea deceniu, ţara sa devenind a doua putere economică din
lume. Agricultura sovietică a fost subdezvoltată de toqată perioada deceniului. Colectivizarea a trebuit să
facă faţă opoziţiei generalizate a celor mai harnici oameni ai satelor (chiaburilor), având ca rezultat o luptă
înverşunată a multor ţărani împotriva autorităţilor.
Pe durata deceniului al patrulea, Stalin a eliminat opoziţia politică prin intermediul sistemului foarte
dur al exilului intern (Gulag) şi prin execuţii, iar prin asigurarea de beneficii anumitor segmente ale
populaţiei, a câştigat sprijinul sau cooperarea lor cu regimul.
Mulţi istorici sunt de acord că distrugerile provocate de colectivizarea forţată au fost responsabile de
foametea teribilă care a cauzat moartea a până la 5 milioane de oameni, între anii 1932-1933, în mod special
în Ucraina şi în regiunea inferioară a fluviului Volga.
Ştiinţa în Uniunea Sovietică era sub strictul control ideologic al partidului, alături de artă, literatură şi
orice altceva. Partea pozitivă a fost aceea a unui progres semnificativ în domeniile "sigure din punct de
vedere ideologic", datorită sistemului de educaţie şi învăţământ gratuit şi al cercetării ştiinţifice finanţate de
stat.
La sfârşitul deceniului al cincilea au fost încercări de a suprima teoriile relativităţii speciale şi
generale, precum şi mecanic ii cuantice, considerate idealiste. Până în cele din urmă, fizicienii sovietici de
frunte au afirmat, în mod hotărât, că fără folosirea acestor teorii. ei nu ar fi în stare să facă bomba nucleară.
Lingvistica a fost sigurul domeniu al ştiinţei sovietice la care Stalin a contribuit direct şi personal.
Principala lucrare a lui Stalin în domeniul lingvistic a fost un mic eseu numit Marxismul şi problemele
lingvistice. Cercetarea ştiinţifică a fost în aproape toate domeniile a fost stânjenită de faptul că mulţi oameni
de ştiinţă au fost trimişi în lagăre de muncă (ex. Lev Landau, câştigător al Premiului Nobel, a fost închis între
anii 1938 - 1939), au fost executaţi (precum Lev Şubnikov, împuşcat în 1937). Ei au fost persecutaţi pentru
"disidenţe" reale sau imaginare, sau pentru "cercetări incorecte din punct de vedere politic".
Guvernul lui Stalin a pus accent pe asigurările medicale gratuite. S-au dus campanii împotriva holerei,
tifosului, malariei. A crescut numărul de doctori, pe atât de repede pe cât a permis capacitatea învăţământului
medical şi a facilităţilor medicale. Rata mortalităţii şi a mortalităţii infantine au scăzut în mod continuu.
Învăţământul de toate gradele era gratuit şi s-a dezvoltat în mod spectaculos, tot mai mulţi cetăţeni sovietici
învăţând să scrie şi să citeasc, mulţi devenind absolvenţi ai unor forme mai înalte de învăţământ.
Stalin a murit la 5 martie 1953 la vârsta de 73 de ani, în urma unei hemoragii cerebrale. Trupul său a
fost mumificat şi păstrat în Mausoleul lui Lenin până în 1961, când a început destalinizarea în Uniunea
Sovietică. Trupul său a fost îngropat lângă zidurile Kremlinului.
 HIROHITO, Împăratul SHŌVA

Hirohito, cunoscut şi ca Împăratul Shōva, s-a născut la 21 aprilie 1901. A fost

cel de-al 124-lei Împărat al Japoniei, conducătorul care s-a menţinut cel mai mult pe
tronul ţării sale, domnind timp de 62 de ani. A fost primul monarh al Tronului
Crizantemelor, care în 1946, după înfrângerea ţării sale în cel De-al Doilea Război
Mondial a trebuit să renunţe la dreptul divin. Sub domnia sa, Japonia şi-a câştigat
statutul de mare putere asiatică.
Shōva reprezintă totodată şi numele erei în care a domnit, ea fiind cea mai
mare domnie a unui împărat din Japonia.
Născut în Palatul Aoyama în Tokio, Prinţul Hirohito a fost primul băiat al
prinţului moştenitor Yoshihito (viitorul Împărat Tayshō) şi al prinţesei Sadako (viitoarea Împărăteasă
Teimei). A fost primul împărat de o sută de ani a cărei mamă biologică a fost soţia oficială a precedesolui
său.
Prinţul Hirohito s-a căsătorit cu Prinţesa Nagako (viitoarea Împărăteasă Kōjun) pe 26 ianuarie 1924.
Au avut împreună doi băieţi şi cinci fete.
Pe 25 decembrie 1926, în urma decesului tatălui său, Yoshihito. În acest fel, era Taisho a fost urmată de o
altă era, era Shōva (Pacea Iliminată). În noiembrie 1928 succesiunea împăratului a fost confirmată prin
ceremonie (Sokui no rei) care simbolizează atât "înscăunarea" cât şi "încoronarea" (Shōva no tairei-shichi).
Prima parte a domniei lui Hirohito a fost o luptă împotriva crizei economice şi o cursă pentru înarmare, prin
mijloace legale cât şi ilegale. Armata Imperială Japoneză cât şi Marina Imperială Japoneză a avut mereu
parte de veto în formarea cabinetelor în 1900, şi între 1921 şi 1944. Domnia sa a fost marcată de numeroase
conflicte politice şi lupte de stradă, folosind adeseori violenţa pentru a se impune ierarhic asupra facţiunilor.
Pe arcursul domniei, în perioada celui de-al doilea război mondial, împăratul a ordonat mi multe atacur
biologice asupra Manciuriei, asupra Filipinelor şi a Statelor Unite, făcând-ul responsabil pentru numeroase
atrocităţi petrecut în Asia în timpul războiului.
În 1947, la sfârşitul ocupaţiei americane a Japoniei, Hirohito a proclamat o nouă constituţie care îi lua
împăratului dreptul de veto şi de numire a miniştrilor cât şi de a condamna la moarte. A renunţat la statulul
de "Zeu al Poporului" care fusese acordat tuturor predecesorilor săi. Cu toate acestea, puterea Imperială a
rămas foarte influentă. Pe toată durata domniei, în Japonia s-au construit numeroase centrale nucleare, bănci,
uzine auto şi laboratoare. Aceste politici au făcut din Japonia a doua mare putere economică mondială după
SUA.
Hirohito a domnit timp de 62 de ani, a fost cea mai lungă domnie din istoria Japoniei şi s-a închiat o
data cu moartea sa, pe data de 7 ianuarie 1989.
 Ferdinand I al României

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (nume la naştere Ferdinand

Viktor Albert Meinrad) s-a născut la 24 august 1865. A fost al doilea rege al
României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. A fost al doilea fiu al
prinţului Leopold Hohenzollern-Sigmaringen şi al Infantei Antónia a
Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al Portugaliei şi a reginei Maria a II-a a
Portugaliei. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale
prusace de Hohenzollern.
Ferdinand şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la reşedinţa familie din
Sigmaringen, Germania. În 1885 a terminat cursurile Şcoalii de ofiţeri din
Kassel, numit cu gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de
la Curtea Regală a Prusiei. A urmat apoi studii la Universitatea din Leipzig
şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice din Tübingen, pe care le-a absolvit în 1889.
Începând cu 1889 a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunţării
tatălui şi a fratelui său mai mare Wilhelm la drepturile de succesiune la coroana regală a României.
S-a stabilit în România unde şi-a continuat cariera militară, având şi o serie de comenzi onorifice,
fiind înaintat până la gradul de general de corp de armată. S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la
Sigmaringen cu prinţesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Goburgh şi Ghota, nepoată a reginei
Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh şi a marii ducese Alexandrovna Romanov, fiică unică
a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei.
Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 1 octombrie 1914, sub titlul de Ferdinand
I, în urma morţii unchiului său, Regele Carol I. A condus România în Primul Război Mondial
alegând să lupte de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale, fiind exclus din acest motiv din
casa regală de Hohenzollern şi de către Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. În ciuda presiunii
morale şi financiare din partea Antantei şi a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă
neutralităţii în decursul primilor doi ani din primul răzaboi mondial. Ţara nu era pregătită de război.
Ferdinand reuşeşte să reziste presiunilor interne şi externe de a se alătura uneia dintre tabere.
Ferdinand şi prim ministrul Ionel Brătianu s-au folosit de legăturile Reginei Maria cu casele
regale rusă şi cea britanică pentru a prezenta detaliat dorinţele Romăniei de a realiza un stat unitar,
precum şi justificările temeiurilor pe care se bazau aceste dorinţe. Prin aceste contacte "neoficiale" a
fost posibilă "ocolirea" constrângerilor neutralităţii şi facerea cunoscută a poziţiei României.
După finalizarea unor lungi şi dificile negocieri cu reprezentanţii Antantei, concretizate prin
încheierea unui tratat politic şi al unei convenţii militare, România a intrat în război la 14
septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.
Cu tot entuziasmul din faza iniţială a războiului, favorizat de intrarea rapidă în Transilvania, o
serie de decizii politice şi militare eronate, precum şi intrarea Bulgariei în război, a făcut ca situaţia
de pe câmpurile de luptă să se întoarcă rapid, o bună parte din teritoriul României să fie ocupat de
către trupele Puterilor Centrale.
În timpul războiului, regele Ferdinand şi mai ales regina Maria au contribuit esenţial la
concentrarea eforturilor de război şi la păstrarea moralului armatei,
În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, situaţia războiului s-a întors
împotriva Puterilor Centrale şi regele Ferdinand s-a întors la Bucureşti în fruntea armatei, trecând
pe sub Arcul de Triumf şi fiind aplaudat de populaţia entuziastă. Armata română a ajuns până la
Budapesta, intrând în capitala Ungariei la 4 august şi eliberând Ungaria de regimul comunist a lui
Béla Kun, acest fugind în URSS.
Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în catedrala de la
Alba Iulia.
A fost membru de onoare al Academiei Române din 1890 iar între 1914 şi 1927 a fost
preşedinte al acesteia.
A decedat la 20 iulie 1927, Castelul Peleş din Sinaia.