Sunteți pe pagina 1din 25

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA”

Facultatea de Ştiinţe Politice. Relaţii internaţionale şi Studii de Securitate


Masterat: Relaţii internaţionale. Sisteme de Securitate

COALIŢIA ANTIHITLERISTĂ

Întocmit: ILISAN OANA- MARIA

An I – P.S.R.I.

SIBIU - 2010
I. ADOLF HITLER, RĂSĂRITUL ISTORIEI
II. AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
III. HITLER- STALIN, O ECUAŢIE CU MULTE
NECUNOSCUTE
IV. ATENTATUL DE LA WOLFSSCHANZE
V. OPERATIUNEA WALKURE
VI. BIBLIOGRAFIE
I. ADOLF HITLER, RASARITUL ISTORIEI.

„ACOLO UNDE SUNTEM NOI NU MAI ESTE LOC PENTRU NIMENI”


„POPORUL ESTE ORB, PUTINI SUNT CEI CHEMATI SA FIE STAPANI”
„EVREII SUNT INTOTDEAUNA NISTE PARAZITI IN CORPUL UNOR
NATIUNI”.1

In aceste pagini este prezentata viata si activitatea conducatorului Germaniei din


perioada anilor 1933-1945. El a fost singurul care s-a incumetat sa ridice mana
impotriva Uniunii Sovietice, primul stat socialist din lume. Tentativa sa - forta de soc
a reactiunii imperialiste internationale - de a-si instaura dominaia asupra intregii lumi,
de a opri in loc evolutia istorica, s-a incheiat in primavara anului 1945 cu un esec
total. Hitler s-a nascut pe data de 20 aprilie 1889. A luptat in primul razboi mondial,
unde a fost apreciat si a atins gradul de caporal.

A dat examen de admitere de doua ori la facultatea de Arhitectura, dar nu a


reusit. In septembrie 1919 a intrat in grupele Partidului Muncitoresc German (DAP)
ale lui Drexler. Pe 8 decembrie 1921, Hitler a transformat acest partid, cu sprijinul

1
Joachim Fest, Plotting Hitler’s Death: The German Resistance to Hitler 1933–1945, pag. 236.
capitanului Rohm, in Partidul Muncitoresc National Socialist German(NSDAP). in
ziu de 9 noiembrie 1923 a incercat sa rastoarne la Munchen guvernul Bavariei, ca
urmare este arestat si eliberat la 20 decembrie 1924. In 5 martie 1933 Adolf Hitler
este ales noul dictator al Germaniei. In tot cursul celor 12 ani de existenta a Reichului
fascist si pana in ultimele zile, Hitler a stat in fruntea mecanismului de stat al
Germaniei.2 Devenind la 30 ianuarie 1933 cancelarul Reichului german, el a
concentrat treptat in mainile sale toate firele conducerii politice si militare. In august
1934, dupa moartea lui Hindenburg, Hitler a preluat imputernicirile de presedinte, iar
in februarie 1938 s-a proclamat comandant suprem al fortelor armate ale Germaniei.
In sfarsit, la 26 aprilie 1942, in ultima sa sedinta, Reichstagul fascist l-a situat, in mod
formal, pe Hitler "deasupra legii", proclamandu-l stapan absolut, pe viata milioanelor
de germani simpli. Acest organ fascist a declarat ca "la nevoie, fuhrerul poate
constrange, prin toate mijloacele de care dispune, pe orice german sa-si indeplineasca
obligatiile fata de stat, iar in caz contrar, sa-l pedepseasca fara a tine seama de asa-
numitul drept natural."

De ce tocmai Hitler -fiul functionarului vamal austriac Schickelgmber si pictor


ratat- s-a dovedit a fi atat de mult pe placul cercurilorcelor mai agresivesi reactionare
care determinau evolutia politica si economica a Germaiei, in perioada fascismului.
Nefiind in stare sa se ridice deasupra interpretarii idealiste a evenimentelor istorice,
iostoriografii si publicistii burghezi, incearca de obicei sa explice aceasta, prin
trasaturile de caracter ale lui Hitler: o nelimitata incredere in sine si grandomanie,
fanatismul si energia sadica cu care urmarea realizarea tarilor pe care si le propunea.
Aceste trasaturi de caracter, l-au ajutat desigur pe Hitler sa-si croiasca drum prin
multimea altor capetenii fasciste si sa ocupe o pozitie de frunte in Partidul National
Socialist. Reactiunea germana era atrasa de dispretul profund a lui Hitler, fata de
democtatie, fata de asele populare. "Cu cat cunosc mai bine oamenii, a spus aceasta
fiara cu chip de om in martie 1945, cu atat imi plac mai mult cainii"."Poporul este
orb, putini sunt cei chemati sa fie stapani"."Capacitatea de asimilare a maselor este
foarte limitata, sfera lor de intelegere este foarte restransa". "Masa este aidoma unui
animal, ea nu tine seama de logica si de ratiune..

Hitler era un aventurier, un sovinist si un obscurantist extrem, adept al cultului


nelimitat al fortei si agresiunii, demagog si mizantrop care isi supra aprecia in mod
evident fortele si posibilitatile.Nu este de mirare ca sprijinind concentrarea intregii
puteri politice, in tara, in mainile lui Hitler si a partidului nazist, fortele reactiunii
germane sau straduit cu perseverenta sa creeze in jurul numelui lui Hitler un adevarat
cult. In perioada succeselor obtinute, reactiuniea germana l-a aureolat pe Hitler cu
titlul de "CEL MAI MARE CONDUCATOR DE OSTI AL TUTUROR
TIMPURILOR" 3

Ametit de succesele repurtate de Germania feascista pe frontul de vest, si de


servilismul capeteniilor naziste si militare, care il considerau pe "fuhrer" simbolul
"Marii Germanii", menite sa subjuge intr-un viitor apropiat lumea intreaga, Hitler a
inceput sa creada intradevar, ca fusese predestinat de de Dumnezeu, ca "intuitia" sa
era infailibila, si incetase cu desavarsiresa mai tina seama de realitate. "Istorie
mondiala se poate face numai atunci cand te situiezi in fapt de cealalta parte a ratiunii
2
Revista “Dosarele Historia”, august 2003, număr intitulat “Hitler: dictatorul târât de evenimente”.
3
Churchill, Winston, Al doilea război mondial, vol.2, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998.
lucide, a constiintei vii, si a precautiei permanente, inlocuind toate acestea printr-o
incapatanare fanatica", a declarat el odata auditoriului sau.

Pe la inceputul primaverii anului 1945, Hitler se transformase intr-un cadavru


ambulant, care-si mentinea existenta doar cu ajutorul injectiilor doctorului Morell.

Din cauza loviturilor Armatei Sovietice, "fuhrer-ul" isi pierduse toata


increderea in sine si prezenta de sine. Era de ajuns ca Blondi, cateaua lui, sa nu
raspunda la apel, pentru ca Hitler sa se infure si sa faca un acces de isterie. Atunci,
condamnarile la moarte, si deportarile in lagarele de concentrare, curgeau cu duiumul.
Generalui Guderion, succesorul lui Halder in functia de sef al marelui stat major,
releata "discutia" pe care o avusese cu Hitler in 1945: "In fata mea statea un om cu
obrajii rosii de manie, cu pumnii ridicati, tremurand din tot corpul, infuriat la culme,
imposibil de potolit. Dupa fiecare explozie de manie, Hitler alerga de colo pana colo
prin camera, apoi se oprea in fata mea, si-mi arunca o alta invinuire. Totodata el
incerca sa tipe peste puterile lui, ochii ii ieseau din orbite, si venele de pe tample i se
umflau".4

Intr-o lucrare apologica despre Hitler, editata in Germania occidentala si


apartinand fostului sef al presei, partidului nazist, Dietrich, acesta incearca cu un aer
de seriozitate sa-i convinga pe cititori ca zvonurile potrivit carorain cursul acceselor
sale de mainie, hitler se tavalea pe jossi musca covoarele "sunt exagerari". Eva Brown
cazu intr-o stare de depresiune totala: va sa zica iata ce o astepta pe ea daca avea sa
cada in mainile inamicului. Abia miscandu-si buzele, ceru sa i se aduca si ei otrava.

Totusi, Hitler mai sovaia si mai spera ceva. Acest calau, care, fara sa clipeasca
din ochi, trimisese la moarte milioane de oameni, ezita mult timp sa se sinucida. Abia
in dupa-amiaza zilei de 30 aprilie, cand trupele de asalt sovietice luptau deja in
tunelnurile metrolui din statia Friederichstrasse si patrunsera pe Vosstrasse, unde era
fatada cancelariei Reichului, Hitler se hotara in sfarsit. Linge, cameristul sau, il
cheama pe Kempka, soferul personal al "fuhrerului" si ii transmise o dispozitie: sa
procure 200 l de benzina, si sa le aduca in gradina cancelariei Reichului. La inceput,
Kempka, nu intrebase pentru ce ii trebuie lui Hitler benzina, intrucat toate caile de
scapare erau taiate. In sfarsit, el se dumeri: va trebui ars cadavrul "fuhrerului". El
reusi sa adune numai 180 l de benzina. La masa la care de obicei luau parte
persoanele cele mai apropiate de Hitler, domnea de data aceasta o tacere mormantala;
prezenta un unui cadavru viu, ii incatusa pe toti. Cu totii asteptau cu nerabdare
momentul cand in sfarsit Hitler le va dezlega mainile. Luandu-si ramas bun de la cei
prezenti, Hitler si Eva Brown se retrasesera in apartamentul lor. La inceput, pentru a
verifica eficacitatea otravii, Hitler si-a omorat cateaua, cu cei patru catei. Fiorosul
ucigas insa tot mai ezita. In cele din urma, frica de a cadea viu in mainile aliatilor, si
de a fi pedepsit, pentru toate crimele sale, invinse toate ezitarile. Langa usa, Bormann,
Achsmann si Linge asteptau cu cea mai mare nerabdare. In clipa cand orologiul arata
15:30 se auzi un foc de arma. In depozitia facuta, la procesul de la Nurnberg,
Achsmann declara ca a intrat in camera lui Hitler, imediat ce auzi impuscatura. "L-am
vazut pe fuhrer sezand pe divan. Eva Brown sedea alaturi, cu capul pe umarul lui
Hitler. "Fuhrerul" avea capul aplecat inainte si era limpede ca murise. Maxilarul ii

4
Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer, Vintage, 2007.
atarna iar pe podea zacea revolverul." Hitler s-a sinucis, tragandu-si un glonte in gura,
iar Eva Brown a murit prin otravire.5

Intr-un al doilea testament particular, Hitler il desemna pe Bormann, ca


executorul sau testamentar, insarcinandu-l sa vegheze la aplicarea dispozitiilor luate
de el intr-un alt testament di 2 mai 1938, prin care lasa toate bunurile sale personale,
NSDAP-ului cu oblgatia de a varsa diverse suma familiei, servitorilor, si catorva
prieteni.

Ultima fraza din cel de-al doilea testament particular, vadea limpede hotararea
lui de a se sinucide: "Eu si sotia mea, alegem moartea pentru a scapa de rusinea
depunerii armelor si a capitularii." 6

II. AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

Cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost cel mai mare razboi din istorie, la el
luand parte in total 61 de tari, cu polulatia de 1.7 miliarde de locuitori reprezentand
trei sferturi din populatia Terrei. Finantarea intregului razboi a atins suma de 1 trilion
de dolari americani, dintre care numai Statele Unite cheltuind estimativ 341 miliarde.

Dupa incheierea Primului Razboi Mondial, la 11 noiembrie 1918, trei natiuni


si-au manifestat nemultumira fata de urmarile conflagratiei:Germania, considerata
raspunzatoare pentru intregul razboi in urma Tratatului de la Versailles, Italia si
Japonia. Datorita parerii unanime a cetatenilor germani drept careia conditiile impuse
Germaniei prin tratatul mai sus mentionat erau prea dure, dar si datorita problemelor
economice cauzate de criza mondiala, in prim-planul scenei politice a aparut Adolf
Hitler, conducatorul Partidului National-Socialist al Muncitorilor Germani, iar pe 30
ianuarie 1933 formeaza un guvern, Hitler fiind numit cancelar. Dupa un an, la 2
august 1934, el devine conducatorul statului(Fuhrer).

Tratatele dintre Germania , Italia si Japonia din perioada 1936-1937 au dus la


crearea Axei Roma-Tokyo-Berlin .In septembrie 1940 se semna la Berlin Pactul
Tripartit care reglementa "spatiul vital" al statelor semnatare : Germania, Italia,
Japonia. Odata cu anexarea Austriei (ANSCHLUSSUL) in martie 1938 Hitler a
inceput punerea in aplicare a planului sau de expansiune. Mussolini il sprijinea iar
englezii si francezii ,in urma reinarmarii Germaniei , au acceptat teza lui Hitler cum
ca problema statutului Austriei era o problema interna a Germaniei. In septembrie
1938 Hitler a amenintat cu anexarea ,prin confruntari armate, granita de vest a
Cehoslovaciei si a celor 3.5 milioane de oameni de etnie germana. Prim Ministrul
Englez Neville Chamberlain a initiat tratative care au culminat la sfarsitul luni cu
incheierea acordului de la Munchen, prin care cehii , la insistentele englezilor si
francezilor , au cedat regiunea Sudeta in schimbul promisiuni lui Hitler de a nu mai
ocupa si alte teritorii .In mai putin de sase luni,in Martie 1939,Hitler a ocupat si ce a
mai ramas din Ceoslovacia7 . Alarmati de acest nou val de agresiuni si de amenintarile

5
Joachimsthaler, Anton, Sfarsitul lui Hitler, Lider, 1995.
6
Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer, Vintage, 2007.
7
Roger Manvell şi Heinrich Frankel, The Canaris Conspiracy: The Secret Resistance to Hitler in the
German Army, 1969.
aduse Poloniei , englezii au depus juramant sa ajute tara in cazul in care Germania ii
ameninta independenta. Franta avea deja un tratat de aparare mutuala contra
adversarilor.Uniunea Sovietica a fost convocata in cadrul forumului Ligi Natiunilor.
Iosif Visarionovici Stalin ,dictatorul sovietic, a oferit sprijin militar Ceoslovaciei in
timpul crizei din 1938 , dar a fost ignorat de toti participanti de la Pactul de la
Munchen.Acum cand razboiul risca sa ibuzneasca ,ambele parti au incercat sa-l atraga
de partea lor ,dar Hitler i-a facut cea mai atractiva oferta. Daca aliata cu Franta si
Anglia ,USSR ar fi fost nevoita sa lupte ,Germania ii cerea doar neutralitatea. Pe data
de 23 august 1939 ,a fost semnat pactul de neagresiune sovieto-german cunoscut sub
numele de Molotov-Ribentrop.In secret Hitler si Stalin au convenit ca sovietici sa
anexeze Letonia, Lituania,Basarabia si o parte a Poloniei, nazisti urmand sa-si
recapete teritoriul polonez pe care-l doreau. Acest accord a inlaturat si ultimul
obstacol in calea atacarii Poloniei de Hitler.8

Pe 3 septembrie Anglia si Franta îl surprind pe Hitler declarând razboi


Germaniei, fara însa sa acorde ajutor efectiv Poloniei. Ofensiva a durat pana la 6
octombrie cand ultima rezistenta poloneza s-a predat la Kock. În data de 30
novembrie Uniunea Sovietica a declarat razboi Finlandei. Finlandezii, sub conducerea
lui Carl G. Mannerheim, erau experti în lupta pe conditii de iarna. Trupele sovietice,
pe cealata parte, erau adesea prost-conduse. Depasiti numeric, finlandezii si-au
mentinut pozitia, continuând sa lupte si în noul an. Razboiul a durat pâna la 12 martie
1940, când s-a încheiat un tratat de pace între cele doua tari.

La 9 aprilie Germania debarca in Norvegia chiar daca cu o zi inainte Aliatii


minasera apele Norvegiei si tot in aceeasi zi da un ultimatum regelui Christian al-10-
lea al Danemarcei .Consiliul de Ministri condus de Stauning accepta cererile
germanilor si capituleaza.Dupa un bombardament aerian, Oslo este cucerit rapid iar a
doua si a treia zi in porturile Stavanger , Kritiansand , Bergen si Trondheim debarca
trupele germane formate din vanatori alpini de origine austriaca. In timpul unei mari
batali navale distrugatoarele engleze au scufundat 7 torpilatoare germane in fiordurile
orasului Narvik permitand trupelor conduse de generalul Mackesy si Bethouart sa
recucereasca orasul si sa inainteze pana aproape de Trondheim. La 2 mai brigazile
Aliate de la Trondheim bat in retragere si se imbarca la Andalsnes. Capitularea
Norvegiei este semnata la 10 iunie la Trondheim de generalul Roscher-Nielson , in
baza ordinului generalului Ruge , comandantul-sef.
In mai 1940 Germania a dezlantuit ofensiva de-a lungul intregii frontiere cu Belgia ,
Olanda , Luxemburg si Franta. Insuficienta colaborare a acestor armate si a proastei
echipari au dus la infrangerea lor.

Franta, atacata si de Italia ,a capitulat la 22 iunie 1940, Germania anexeaza


Alsacia si Lorena si instaureaza un regim de ocupatie militara inclusiv in Paris.
Încheierea ostilitatilor sovieto-finlandeze în primavara anului 1940 a asigurat
Moscovei posibilitatea sa-si concentreze atentia asupra României. La 29 martie 1940,
V. M. Molotov a ridicat problema Basarabiei, subliniind ca absenta unui tratat de
neagresiune între cele doua tari "se explica prin existenta unei chestiuni litigioase
nerezolvate, aceea a Basarabiei, a carei anexare de catre Romania nu a fost niciodata
recunoscuta de Uniunea Sovietica, cu toate ca aceasta n-a pus niciodata chestiunea
înapoierii Basarabiei pe cale militara" .
8
Loch, Wilfried, Împărţirea lumii, Istoria războiului rece, 1941 – 1955, Editura Saeculum I.O.,
Bucureşti, 1997.
Când victoria germana pe frontul de vest a parut sigura, Stalin a decis
ocuparea Statelor Baltice si sa adreseze României pretentiile sale. Pregatirile sovietice
de razboi au început rapid, la 9 iunie 1940, când forte masive sovietice au fost dispuse
pe frontierele de nord si est ale României.

La 30 august 1940 are loc Dictatul de la Viena, prin care Germania si Italia
hotarasc sa atribuie Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei. Aceasta decizie a
fost primita de catre opinia publica romaneasca cu tristete si indignare, avand loc
nenumarate manifestari de protest. Autoritatile însa nu au aprobat oficial aceste
manifestari. Mai mult, presa si radioul au primit dispozitii sa cenzureze informatiile,
stirile referitoare la aceste exprimari ale sentimentelor colectivitatii.9

Dezmembrarea granitelor tarii a determinat o grava criza politica interna.


Regimul de autoritate personala impus de regele Carol II s-a prabusit, iar monarhul,
considerat direct raspunzator de amputarile teritoriale, a abdicat în favoarea fiului sau,
Mihai I. Puterea în stat a fost preluata de generalul Ion Antonescu, învestit cu largi
atributii de conducere si proclamat "Conducator al statului". Acesta si-a asociat la
guvernare Garda de Fier, singura formatiune ce avea dreptul sa activeze legal,
România fiind proclamata "stat national legionar, la 14 septembrie 1940.
Antonescu i-a cerut lui Hitler sa trimita in Romania o misiune militara
germana, reinnoind solicitarile mai vechi ale fostului rege Carol. Scopul acesteia era
de a asigura securitatea zonei Vaii Prahovei, ale carei rezerve petroliere erau foarte
importante pentru masina de razboi nazista si pentru pregatirea armatei romane in
perspectiva razboiului cu Uniunea Sovietica. In realitate, era vorba de a mentine
dominatia germana in Romania, si in Balcani, proces la care concura si Legatia
Germaniei din Bucuresti, cu un personal tot mai numeros, si al carei titular a fost
numit, din ianuarie 1941, baronul Manfred von Killinger. Inca din 10 octombrie 1940
se aflau in Romania peste 22000 militari hitleristi. Numarul lor a sporit pana in
primavara lui 1941 la 500 000, dintre care 130 000 au trecut apoi Dunarea cu prilejul
ofensivei trupelor naziste contra lugoslaviei si Greciei. In aceste conditii s-a ajuns la o
deteriorare a relatiilor tarii noastre cu Marea Britanie, iar Statele Unite ale Americii au
blocat fondurile romanesti in bancile americane, pe motiv ca Romania era "o tara
ocupata".10

Intensificarea violentelor legionarilor si faptul ca acestia deveneau tot mai


indezirabili in ochii opiniei publice l-au determinat pe Ion Antonescu, inca din
decembrie 1940, sa ia primele masuri contra Garzii de Fier. Astfel, a ordonat
desfiintarea politiei legionare si a instituit pedeapsa cu moartea pentru instigarea la
rebeliune. Legionarii, profitand de complicitatea sefului politiei secrete germane,
Heinrich Himmler, s-au inarmat, pregatindu-se pentru confruntarea decesiva.

La 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a plecat la Berlin, unde i-a cerut lui Hitler
sa-i dea mana libera pentru a restabili situatia. La doar doua zile, Nicolae Patrascu,
secretarul general al miscarii legionare, a proclamat ruptura totala cu Antonescu, iar
legionarii au trecut la organizarea de detasamente paramilitare si la baricadarea in

9
Loch, Wilfried, Împărţirea lumii, Istoria războiului rece, 1941 – 1955, Editura Saeculum I.O.,
Bucureşti, 1997.
10
www.time.com
sedii. Reintors din Germania, Ion Antonescu a decis desfiintarea comisiilor de
romanizare, destituirea ministrului legionar de interne, generalul Constantin
Petrovicescu, si a lui Alexandru Ghica, directorul general (legionar) al Politiei.

Declaratia de razboi a Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice a avut


loc în ziua de 22 iunie 1941, data la care începe o noua faza în istoria celui de al II-lea
Razboi Mondial. Operatiunea militara a puratat numele "Barbarosa".
Hitler angajeaza in lupta 153 de divizii formate din germani , 14 divizii finlandeze si
12 divizii romanesti adica 3.500.000 de oameni si 3700 de tancuri . Pe Frontul de
Rasarit sunt trimise intariri de trupe finlandeze , romanesti , ungare , slovace ,
italinesti si o divizie de voluntari spanioli astfel incat efectivele se ridica la inceputul
lunii august la 195 de divizii si la sfarsitul lunii la 201 de divizii din totalul de 329 de
divizii detinut de puterile Axei.

La sfarsitul anului 1942 si inceputul anului 1943, in tara apar divergente din ce
in ce mai pronuntate intre Regele Mihai si Ion Antonescu. Infrangerea de la
Stalingrad, la sfarsitul anului 1942, zdruncinase alianta romano-germana, dar si
pozitia regimului antonescian. Pe acest fond, Regele, sustinut de persoane din
anturajul sau, s-a decis sa-si asume un rol mai activ in viata politica, acest fapt
generand mari disensiuni cu maresalul Antonescu. Una dintre primele manifestari ale
suveranului a fost mesajul sau de Anul Nou 1943. Acest lucru nu a ramas fara ecouri,
Baronul Manfred von Killinger, trimisul german la Bucuresti, a protestat pe lânga
maresalul Ion Antonescu, iar acesta a intervenit la rege, cerându-i sa se limiteze la
rolul care îi fusese conferit si sa nu-si mai permita actiuni care sa dauneze relatiilor de
alianta ale statului român.11

Disputa dintre cele doua personalitati a îngrijorat cercurile politice, mai ales ca
Antonescu ar fi declarat regelui la un dejun ca era dispus sa renunte la conducerea
statului, daca era cineva capabil sa-si asume aceasta responsabilitate. Conditiile pentru
renuntare ar fi fost: nerevenirea lui Carol II, nerevenirea la sistemul de guvernare
trecut, asigurarea armatei cu tot ce îi era necesar. Cum regele nu avea la îndemâna o
solutie, iar situatia tarii nu justifica o schimbare, a fost nevoit sa respinga ideea
avansata de Antonescu.

Pentru maresal, dezamorsarea crizei se putea face prin înlocuirea lui Stârcea si
numirea unui alt sef al Casei Militare,in persoana generalului Constantin
Sanatescu,coleg de scoala si prieten din tinerete al maresalului, solutie acceptata si de
rege. Prin aceasta numire, in mare masura criza a fost depasita, insa relatiile dintre
cele doua personalitati nu au mai revenit niciodata la cote normale.12

Dupa infrangerea armatei germane la Stalingrad, incepe ofensiva sovieticilor.


Intre 25 februarie si 9 octombrie 1943, trupele germane si romane au opus rezistenta
atacurilor sovietice in Kuban, care constituiau un scut de aparare a Pensinsulei
Crimeea.13 Intre octombrie 1943 - mai 1944 a avut loc apararea si ,in final, pierderea
Crimeei. A actionat Armata 17 Germana in colaborare cu 17 divizii romanesti. Dupa

11
Roger Manvell şi Heinrich Frankel, The Canaris Conspiracy: The Secret Resistance to Hitler in the
German Army, 1969.
12
Revista “Dosarele Historia”, august 2003, număr intitulat “Hitler: dictatorul târât de evenimente”.
13
Ian Kershaw, Hitler 1889–1936: Hubris, W.W.Norton, 1998.
lupte grele Adolf Hitler a hotarat evacuarea zonei. Din cei 60.000 romani angajati la
inceputul orperatiunii militare au revenit in tara 42.250.
Continuarea razboiului dincolo de Nistru a pus Romania in stare de razboi cu Anglia
(decembrie 1941) si S.U.A. (iunie 1943).14

La 1 februarie 1944,in urma ruperii fonrtului de catre trupele sovietice in


nordul Transnistriei, se trece la evacuarea administratiei civile romanesti.15

In martie 1944, truple rusesti au atins Nistrul, iar la inceputul lunii aprilie au patruns
in nodul Moldovei. La 6 martie 1944 are loc debarcarea americanilor si a britanicilor
in Normandia, operatiune cunoscuta sub numele "Overlord". La 20 august, armata
rosie a declansat ofensiva la vest de Prut, împotriva Armatei 4 române, si la sud de
Tiraspol, la jonctiunea dintre Armata 6 germana si Armata 3 româna. In cursul a patru
zile, armata rosie a ocupat Basarabia si Moldova, zdrobind Grupul de armate "Ucraina
de Sud". Din acel moment, armata rosie avea deschis drumul care Muntenia si, înainte
de toate, accesul catre câmpurile petrolifere de la Ploiesti. Dezastrul militar s-a datorat
aprecierii prea optimiste - daca nu chiar eronate - facute de catre Grupul de armate
"Ucraina de Sud", dar în special, de catre Inaltul Comandament al Trupelor de Uscat.
Inca înainte de declansarea ofensivei sovietice devenise limpede ca nu existau
suficiente forte si mijloace pentru a se rezista unui atac în forta al adversarului. Nu s-a
prevazut nici faptul ca unitatile române, obosite de razboi, nu se vor opune cu toata
dârzenia ofensivei sovietice.

La 4 februarie 1945 se deschidea Conferinta de la Ialta. Pe durata a o


saptamana, in statiunea de pe malul Marii Negre, Churchill, Stalin si Roosevelt s-au
ocupat de soarta viitoare a Germaniei si Japoniei, a caror infrangere nu mai pute fi
pusa la indoiala. Intrucat Japonia inca rezista asalturilor americane, Roosevelt a cerut
conducatorului sovietic sa intre in razboi alaturi de el, garantandu-i o serie de teritorii
din Extremul-Orient.

Rand pe rand, tarile Axei capituleaza, la 8 mai 1945 Razboiul incheindu-se in


Europa, prin caderea celui de Al Treilea Reich. La data de 15 august, dupa ce aviatia
americana a lansat doua bombe atomice asupra oraselor Hiroshima si Nakasaki, regele
Hiroshito al Japoniei semneaza capitularea, punand astfel capat razboiului.
Regimul care a condus Romania între 14 septembrie 1940 si 23 august 1944 a fost
adus în fata justitiei, în Bucuresti, la 26 mai 1946, si, dupa un proces trucat judecat de
Tribunalul Poporului, principalii lui lideri - Ion si Mihai Antonescu si doi dintre cei
mai apropiati colaboratori ai lor - au fost executati, iar altii au fost condamnati la
închisoare pe viata sau la lungi perioade de detentiune.

La 6 martie 1945 Moscova impune cu forta un guvern comunist condus de


Petru Groza care va trece la sovietizarea tãrii. Acest guvern a marcat instaurarea la
putere a regimului comunist si lichidarea democratiei. Dupa 2 ani, la 10 februarie
1947 , se semneaza Tratatul de Pace de la Paris, insa Romaniei i se neaga statului de
stat co-beligerant. Trupele sovietice urmau sã stationeze pe teritoriul româniei 90 de
zile, dar în realitate au rãmas pânã în 1958. Basarabia, Bucovina de nord si tinutul

14
Loch, Wilfried, Împărţirea lumii, Istoria războiului rece, 1941 – 1955, Editura Saeculum I.O.,
Bucureşti, 1997.
15
Ian Kershaw, Hitler 1936–1945: Nemesis, W.W.Norton, 2000.
Hertei rãmâneau la U.R.S.S. Se anula Dictatul de la Viena si astfel partea de nord a
Transilvaniei revenea României.

Cel de-al Doilea Razboi Mondial a avut consecinte majore si asupra Romaniei.
Astfel, Romania a ramas dupa incheierea conflagratiei in sfera de influenta a
U.R.S.S., puterea fiind "confiscata" de Partidul Comunist.

III. HITLER- STALIN, O ECUATIE CU MULTE NECUNOSCUTE

La sase decenii de la consumarea ei, colaborarea Hitler-Stalin, "autentificata"


de acordurile dintre cei doi prezinta înca pete albe. Am constatat-o deja atunci când
arhivele rusesti ne-au relevat contributia de fond a liderului sovietic la redactarea
Pactului din 23 august 1939 (nr. 8/1998), o constatam, o data în plus, cu o noua
revelatie oferita de inepuizabilul fond de documente detinut de Ministerul Afacerilor
Externe de la Moscova.16

Dupa venirea lui Hitler la putere, la 30 ianuarie 1933, numerosi comunisti si


antifascisti germani, în marea lor majoritate evrei, si-au parasit tara, gasindu-si
refugiul fie în U.R.S.S. - citadela unei utopii, ce parea a-si fi depasit definitia -, fie
peste Ocean. Stalin i-a primit cu bratele deschise pentru ca, dupa un timp, sa îi livreze
înapoi Gestapoului. O mie de comunisti si alte 60 de mii de germani care fugisera de
nazism au urmat acest traseu dus-întors.
Gestul Kremlinului poate fi subsumat "antisemitismului de stat" din U.R.S.S.-
ul epocii lui Stalin. El este un fel de uvertura la momentul declansarii acestei politici,
în august 1942, în plin razboi.17 Sectia de propaganda a C.C. al P.C.U.S. (b) semnala
atunci ca echipa aflata la conducerea Teatrului Bolsoi este "evreiasca în
cvasitotalitatea ei" si lansa o campanie "pentru puritatea artei rusesti". O carte aparuta
la Paris, în 1998, în traducere, Prisonniers du pharaon rouge (Prizonierii faraonului
rosu), semnata de Ghennadi Kostîrcenko, enumera directiile acestei politici,
mentionând cazul Solomon Mihoels, presedintele Comitetului antifascist evreiesc.
Creat în 1941, acest organism a fost folosit de Stalin - într-o sinistra operatie de
manipulare - la început, pentru a atrage fonduri din strainatate, în speta, S.U.A. Dar
odata ce liderul comunist a aflat chiar de la Mihoels personal, despre proiectul de
creare a unei Republici autonome evreiesti în Crimeea, presedintele Comitetului avea
sa cada victima unui accident de circulatie, înscenat, în ianuarie 1948 de politia
secreta. Cu o singura exceptie, toti conducatorii Comitetului antifascist evreiesc au
fost împuscati. (La Moscova s-a editat de curând o monografie consacrata lui
Solomon Mihoels - 1890-1948.)18

In 1949, Pravda înfiera cosmopolitismul criticilor de arta si imediat numerosi


intelectuali evrei rusi erau acuzati de spionaj în folosul Marii Britanii si S.U.A. In
ianuarie 1953, cu doua luni înaintea mortii lui Stalin, când au fost arestate eminente
personalitati ale lumii medicale, în frunte cu profesorul Egorov, directorul spitalului
de la Kremlin, care nici macar nu era evreu, asa-numitul complot al "halatelor albe"

16
Joachim Fest, Plotting Hitler's Death, pag. 228 .
17
Joachim Fest, Plotting Hitler’s Death: The German Resistance to Hitler 1933–1945, pag. 236
18
William L. Shirer, Rise and Fall of the Third Reich, cap. 29
încununa politica antisemitismului de stat. Evident, pe fondul unui antisemitism
popular traditional, hranit de geloziile particulare sau de rivalitatile profesionale.

Dar sa revenim la cazul resortisantilor germani, la cei alungati în 1933 de


nazism. O prima marturie a jocului machiavelic al lui Stalin a constituit-o lucrarea
Prisonnière de Staline et d'Hitler (Prizoniera a lui Stalin si Hitler), aparuta imediat
dupa razboi, a Margaretei Buber-Neumann, sotia lui Heinz Neumann, Nr. 2 în
Partidul Comunist German. Sotii Neumann au fugit din Germania si, odata ajunsi la
Moscova, el a fost executat de NKVD, iar ea trimisa în lagar, la Karaganda. Dupa
semnarea Pactului germano-sovietic, din 1939, d-na Neumann a fost "livrata" de
sovietici înapoi germanilor si deportata de fascisti la Ravensbrück.

Arkadi Vaksberg, un familiar al arhivelor rusesti, pe baza studierii carora a


semnat volume de mare succes (Hôtel Lux, Aleksandra Kollontai, Vîsinski,
procurorul lui Stalin, Misterul Gorki), traduse în afara tarii lui, merge dincolo de
destinul familiei Neumann. De altfel el a afirmat, înca din anul 1994 (în cartea sa
Stalin Against the Jews (Stalin împotriva evreilor), aparuta la New York, ca primele
negocieri între Berlin si Moscova privind resortisantii germani au început cel putin de
la sfârsitul anului 1935, deci cu mult înaintea semnarii "pactului diavolului".
Initiativa, afirma recent Vaksberg, dupa investigatii în arhivele MAE de la Moscova,
a apartinut serviciilor diplomatice ale Reichului la Moscova. Ele au cerut Kremlinului
informatii privindu-i pe cetatenii germani din U.R.S.S. De fapt, sintagma era un
eufemism, pentru ca Hitler era interesat de fapt, de militantii comunisti . Intr-o nota
din 7 octombrie 1938, semnata de consilierul Schwiner de la Ambasada germana la
Moscova, se spunea limpede ca despre comunisti era vorba. Schwiner îi scria chiar
omologului sau rus, Grigori Venstein, ca Berlinul presupunea ca erau "peste 500
persoane".

Pe 21 noiembrie 1939, Vladimir Potemkin, loctiitor al comisarului poporului


pentru Afaceri Externe, care raporta zilnic superiorilor sai situatia, îsi titra astfel
sinteza: Despre chestiunea cetatenilor germani arestati în U.R.S.S . In acest document,
el relata întâlnirea avuta cu însarcinatul cu afaceri von Tippelskirch. "Nu exclud
posibilitatea ca, în cel mai scurt timp, sa va pot informa despre unele hotarâri cu
caracter practic", nota Potemkin. Trecusera numai cinci zile de la semnarea unui
acord secret germano-sovietic ce stipula, în articolul sau 14, ca "toti cetatenii germani
care se gasesc înca pe teritoriul sovietic, în închisori sau colonii, sau exilati, trebuie
expediati fara întârziere în Germania".19

Pe 11 ianuarie 1940, Potemkin relata o alta întrevedere cu omologul sau


german: "I-am dat lui Tippelskirch a doua lista cu germani arestati, care urmeaza a fi
expulzati. Sa fie vreo 15 persoane". Berlinul considera însa mult prea lent procesul de
"predare". Pe 9 aprilie 1940, von Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova,
ridica tonul în fata ministrului Afacerilor Externe, V.M. Molotov: "Sunt foarte intrigat
de faptul ca o mare parte a cetatenilor germani ce trebuiau remisi, conform acordului
încheiat, ramân înca în Uniunea Sovietica". "Voi face tot ce tine de competenta mea
pentru a scurta aceasta întârziere" - promitea ca un scolar "Domnul Niet".

19
www.wikipedia.ro
Ceea ce a si facut. Si nu numai cu cei 500 comunisti germani identificati de
Berlin, înca de la început, care au fost expulzati, ci cu multi altii, care fugisera din
Germania în U.R.S.S., fara acte si sub nume împrumutate: oameni de stânga,
antifascisti, cea mai mare parte evrei, care - via Polonia - se refugiasera în Rasarit.

Von Schulenburg a avut, pe 19 mai 1940, o întâlnire (în aceeasi problema) si cu


loctiitorul comisarului poporului pentru Afaceri Externe, Vladimir Dekanozov, ochiul
lui Beria în diplomatie. "Ambasadorul german a reamintit ca - nota Dekanozov - la
începutul convorbirilor între guvernul german si sovietic, ultimul ceruse ca partea
germana sa poata primi 20 000 refugiati germani instalati pe teritoriul U.R.S.S. Dar,
în cursul discutiilor, partea sovietica a crescut cifra pâna la 60 000". Fara cea mai
mica unda de ironie, Dekanozov adauga: "Guvernul german a tinut sa sublinieze
considerentele umanitare ce l-au facut sa accepte 60 000 de refugiati". Si încheia:
"Consilierul Ambasadei germane, Tippelskirch, a amintit ca Potemkin precizase ca,
din cei 60 000, numai o mica parte erau de origine etnica germana". Berlinul si
Kremlinul actionau deci în totala coniventa în ce priveste etnia (evreiasca) a
germanilor refugiat.20

In lunile ce au urmat, colaborarea celor doua guverne a devenit ritmica: pe 27


august 1940, guvernul german emitea un memorandum oficial "strict secret", adresat
autoritatilor sovietice, în care preciza ca "acesti cetateni se gasesc în situatii extrem de
defavorabile". Molotov a trimis de urgenta documentul "tovarasului Beria, cu
rugamintea de a verifica aceasta informatie si a raspunde imediat, cu toate masurile
necesare, respectiv eliberarea si expulzarea cetatenilor germani". Este acelasi Molotov
care, la 3 mai 1939, când Litvinov era obligat sa demisioneze din functia de ministru
de Externe (Magazin istoric, nr. 11, 12/1989) si care îi succeda îi marturisise foarte
direct acestuia: "Suntem aici pentru a împrastia sinagoga".21

20
Philipp Freiherr von Boeselager, Am Vrut Sa-l Omoram pe Hitler- operatiunea Walkiria, ultimul
supravietuitor al complotului de la 20 iulie 1944, Meteor Press, 2009.
21
Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer, Vintage, 2007.
IV. ATENTATUL DE LA WOLFSSCHANZE.

Hitler a supravietuit multor atentate de asasinare. Cel mai important a fost cel
de pe 20 iulie 1944.

O conferinta importanta, care urma sa marcheze ofensiva sovietica in Galitia,


a fost convocata pentru 20 iulie 1944 la Wolfsschanze. Trei zone ale buncarului sunt
inconjurate cu retele de sarma ghimpata, dintre care unele, conectate la curent electric,
de inalta tensiune. Pentru a intra in fiecare zona, trebuie prezentate legitimatii diferite,
care sunt sever controlate. Oberfuhrerul SS Rattemhuberm este seful serviciului de
protectie al Fuhrerului. Extrem de bine pazit, Hitler ocupa Wolfsschanze. Conferinta
are loc intr-o sala lunga de 10 metri si larga de 5 metri, cu 10 ferestre, toate deschise
din cauza caldurii. In mijloc, o masa de lemn masiv, mare si grea, denumita "Masa de
harti" lunga de 6 metri si lata de 1.20 metri si cu o grosime de 10 cm.

La 19 iulie, Stauffenberg este convocat la Rostenburg, pentru a doua zi; trebui


sa prezinte un raport Fuhrerului si, asa cum anunta Olbricht el pleaca "cu o
incarcatura plina". Joi, 20 iulie, la ora 14:30, Mussolini, refugiat acum in Germania,
urma sa faca o vizita la marele cartier general, prietenului sau. Orarul fusese stabilit
cu precizie. Keitel se pregateste sa se indrepte spre "baraca". Stauffenberg se izoleaza
pentru moment. Scoate din servieta bomba, care este de fabricatie englezeasca. Aceste
bombe, destinate sabotajelor, nu sunt prevazute cu un mecanism de ceas, ce e drept
indiscret si revelator, dar care permite o declansare mult mai precisa, decat un
procedeu chimic. Pentru declansarea exploziei, la aces tip de bomba, trebuie sparta o
mica fiola de sticla, continand un acid; acest acid, ataca firul metalic, care contine
percutorul, impiedicandu-l sa loveasca detonatorul si, dupa zece minute, percutorul
eliberat provoaca exoplozia.22

Cu cele trei degete ale sale, colonelul Claus von Stauffenberg amorseaza
bomba, ajutandu-se de un cleste plat. Odata bomba amorsata, el o introduce in
servieta. Deci, explozia va avea loc peste 10 minute. Keitel care se teme enorm de
orice intarziere in fata Fuhrerului, il cheama cu nerabdare. In trei minute ei ajung la
baraca. Ofiterii care urmeaza sa ia parte la conferinta, asteapta in fata usii. Locotenent
- colonelul Nicolaus von Below al doilea aghiotant al fuhrerului, ii invita sa intre.
Hitler soseste, si conferinta incepe la orele 12:30.23

Douazeci si cinci de persoane, inclusiv Stauffenberg, se afla in sala.


Intrand, Stauffenberg, l-a informat pe subofiterul de serviciu, la telefon, ca o
comunicare urgenta, ii va fi transmisa de la Berlin. Keitel il informeaza pe Hitler ca
Stauffenberg va prezenta un raport, privind crearea de noi divizii; Hitler ii intinde
mana. Stauffenberg isi pune servieta sub masa cu harti, la dreapta colonelului Brandt.
Dupa cateva clipe, el paraseste sala, spre a lua, spune el lui Keitel, o comunicare
telefonica de la Berlin, de unde trebuie sa-i vina precizari in vederea completarii
raportului.

22
Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer, Vintage, 2007.
23
Joachimsthaler, Anton, Sfarsitul lui Hitler, Lider, 1995.
Servieta pe care o lasase jos se afla la mai putin de 2 metri de fuhrer.
Colonelul Brandt, lovindu-se insa de servieta lui Staufferberg cu piciorul, ii schimba
locul, ceea ce nu numai ca o indeparteaza de fuhrer, ci o plaseaza astfel incat intre
hitper si servieta se afla unul din cele doua socluri de lemn masiv pe care se sprijina
masa. Sarmanuol colonel Brandt nu este mai informat acum de ceea ce se va petrece
decat fusese in martie 1939, cand i se incredintase in avionul fuhrerului, un pachet cu
doua sticle de coniac, in realitate explozivi destinati sa omoare pe toti pasagerii.

La ora 12:42, in timp ce Hitler, in picioare se apleca spre o harta intinsa pe


masa, s-a produs explozia. Generalul Jodl va spune "Am crezut ca o lustra enorma ne-
a cazut in cap".

Raportul SS-ului asupra atentatului, semnaleaza stricaciuni considerabile: o


gaura de 55 centimetri diametru in podeaua care a fost transformata in aschii de
marimea chibriturilor; de jur imprejur, solul era rascolit, masa sparta, plafonul crapat;
bucati de lemn si de pieleinfipte in perete; printre daramaturi, bucatele mici si foarte
mici de piele si metal provenind dintr-o servieta.

Un stenograf a fost facut bucati dupa ce picioarele i-au fost sfaramate. Sunt
multi raniti. Colonelul Brandt de la biroul de operatii al statului major general, a servit
drept scut fuhrerului. El va muri spre seara. Generalul Korten, sef al staului major, al
fortelor militare aeriene, moare a doua zi. Generalul Schmundt, primul aghitant al
fuhrerului, va muri din cauza ranilor peste 40 de zile. Au fost deasemenea, raniti grav,
generalul Bodenschatz, generalul Scherff, locotenet - colonelul Borgmann. Au fost
atinsi mai putin grav, generalul Heusmger, generalul Buhle, contra - amiralul von
Puttkomer, capitanul vos Assmann. Alti participanti au fost usor atinsi. Explozia a
aruncat pe ferestre, la cativa metri, doi participanti. Masa de harti, sub care bomba a
fost deplasata in ultimul moment, la protejat pe Hitler. Acesta are fata innegrita si
parul parlit, plin de praf si aschii de lemn. Pantalonii sunt zdrentuiti, cateva zgarieturi,
contuzii si arsuri; cotul drept lovit, bratul partial paralizat, auzul serios afectat de un
traumatism al urechii.24

Stauffenberg nu avu insa prilejul sa afle acest lucru. Sigur de reusita, alergase
pana la pista de aviatie din imediata apropiere si se si alfa in zbor spre Berlin. Acolo il
astepta o surpriza neplacuta. Contrar planului stabilit, conspiratorii de la Berlin nu
trecusera la actiune. Voiau sa aiba mai intai certitudinea mortii lui Hitler. De aceea,
nu lansasera prin radio, proclamatia prin care se anunta moartea fuhrerului si
construirea unui nou guvern, in care Beck ar fi devenit seful statului, iar maresalul
Witzhben comandant al Wehrmachtului.25

Stauffenberg le dadu asigurari, ca Hitler murise, si ii convinse sa treaca la


actiune. Se pierduse insa timp pretios, si aceasta intarziere, mai mult decat esecul
atentatului, avea sa impiedice reusita puciului.

In timp ce primele ordine porneau spre garnizoane, cativa dintre conspiratori,


dintre cei mai de seama, aflara ca Hitler fusese numai usor ranit. Catre orele 15:30,
comunicatiile cu Wolfsschanze, pe care un complice al lui Stauffenbrg le taiase in
momentul atentatului fusesera restabilite. Din momentul acela, cei mai putini curajosi,
24
Joachimsthaler, Anton, Sfarsitul lui Hitler, Lider, 1995.
25
Knopp, Guido, Razboinicii lui Hitler, Litera, 2010.
au fost cuprinsi de panica. nadajduind sa-si salveze pielea, ei si-au abandonat prietenii
si au refuzat sa mai joace rolul pe care-l acceptasera cu cateva zile in urma.

Cei care se aratasera dispusi sa-i sprijine pe conspiratori, in cazul in care


actiunea lor ar fi reusit, incercau acum sa-i evite sau chiar sa-i aesteze, asa cum a facut
de pilda generalul Fromm. Cu cateva rare exceptii, generalii, pe care dinamismul lui
Staunffenberg reusise sa-i insufleteasca o clipa, redevenira ceea ce fusesera defapt in
permanenta: niste oportunisti lasi. Cu chiu cu vai, la orele 19:30 feldmaresalul
Witzleben, transmise prin radio o telegrama, prin care ordona militarilor sa preia
puterea pretutindeni. Acelasi ordin, transmis la orele 13:00, ar fi putut salva situatia de
vreme ce Gobbels instiintat de atentat, primise dupa orele 16:00, ordin sa anunte ca
Hitler eset nevatamat.

La ora 1:00, Hitler rosteste o cuvantare.


"Bomba pusa de colonelul conte Claus von Stauffenberg a explodat la doi metri de
mine. Au fost raniti cativa dintre fidelii mei colaboratori, dintre care unul a murit. Eu
insa sunt absolut nevatamat, cu exceptia catorva zgarieturi, contuzii sau arsuri.
Consider acest fapt ca o confirmare a misiunii pe care mi-a dat-o providenta...
Chiar in aceste momente in care armatele germane se gasesc angajate in cele mai
grele lupte, cam ca si Italia, sa gasit in Germania un mic grup care credea ca poate sa
le dea ca in 1918, o lovitura de pumnal pe la spate. Dar, de data aceasta s-au inselat
amarnic... Grupul pe care il constituie aceseti uzurpatori este extrem de mic... Ei vor fi
exterminati fara mila."26

Incepu o represiune sangeroasa. In spatele lui Stauffenberg se aflau cei mai


deseama reprezentanti ai corpului de generali fascisti: general-colonelul Beck,
feldmaresalul Witzleben, Kiluge, generalii Oster, Fromm si altii, pe scurt, tocmai acei
reprezentanti ai militarismului prusac despre care Hitler spusese in momentul in care
acaparase puterea: "Daca n-ar fi fost ei, noi n-am fi fost acum aici."
Stauffenberg il chema la Berlin pe Stulpnogel si le anunta conspiratorilor de la
Paris esecul. Inainte de a pune receptorul in furca, el a spus: "Usigasii care vin sa ma
rapuna sunt deja la usa mea".

Desi atentatul nu a reusit, explozia de la Wolfsschanze a luminat asemenea


unui fulger profunda criza politica in care se afla Germania in urma loviturilor
nimicitoare date de armata URSS-ului.

Complotul de pe 20 iulie 1944 a fost o tentativă de asasinare a dictatorului


Adolf Hitler, liderul Germaniei Naziste, care ar fi trebuit să fie urmată de Operaţiunea
Walküre, prin care complotiştii urmau să-şi asigure controlul asupra ţării. Principalul
atentator la viaţă führer-ului a fost Claus von Stauffenberg, care făcea parte din statul
major al Armatei de Rezervă, funcţie care îi permitea să aibă acces la sala de raport a
lui Hitler.

Atentatul din 20 iulie 1944 a fost punctul culminant al acţiunilor rezistenţei


germane, care încercase de mai multe ori fără succes să răstoarne regimul nazist.

26
Joachimsthaler, Anton, Sfarsitul lui Hitler, Lider, 1995.
Eşecul complotului a dus la arestarea a peste 5.000 de oameni şi la executarea a
aproximativ 200 dintre ei, practic la zdrobirea rezistenţei.

Grupurile de conspiratori care plănuiau lovitura de stat existau în Wehrmacht


şi în Abwehr încă din 1938. Primii lideri complotişti au fost generalul de brigadă
Hans Oster, şeful serviciului de informaţii militare, fostul şef al Marelui Stat Major,
generalul Ludwig Beck şi feldmareşalul Erwin von Witzleben. În 1938 şi 1939 au fost
concepute planuri pentru răsturnarea de la putere a lui Hitler pentru a-l împiedica să
declanşeze un nou război mondial. Toate aceste planuri au fost abandonate din cauza
nehotărârii generalilor armatei Franz Halder şi Walter von Brauchitsch, dar şi din
cauza incapacităţii, până în 1939, a puterilor occidentale de a se opune agresiunii lui
Hitler. Acest grup de rezistenţă militară şi-a amânat planurile după ce führerul a
câştigat o popularitate imensă ca urmare a succesului neaşteptat din bătălia Franţei.27

În 1941, a fost format un nou grup conspirativ, condus de colonelul Henning


von Tresckow, membru al statului major al feldmareşalului Fedor von Bock (care îi
era unchi), comandantul Grupului de Armate Centru din Operaţiunea Barbarossa.
Tresckow a recrutat sistematic membri ai opoziţiei din cadrul Statului Major, formând
unul dintre cele mai bine organizate grupuri de rezistenţă din cadrul armatei.
Împotriva lui Hitler nu puteau fi făcute multe lucruri atâta vreme cât armatele
germene înaintau triumfătoare în vestul Uniunii Sovietice, în anii 1941 şi 1942, chiar
şi după eşecul din faţa Moscovei (decembrie 1941), care a dus la demiterea lui
Brauchitsch şi Bock.

În 1942, Oster şi Tresckow au reuşit să refacă o reţea de rezistenţă funcţională.


Cel mai important nou recrut al lor a fost generalul Friedrich Olbricht, şeful
cartierului general din Bendlerblock (Berlin), care controla un sistem independent de
comunicaţii al unităţilor de rezrvă din toată Germania. Prin conectarea acestui nou
recrut cu mai vechiul grup de rezistenţă a lui Tresckow din Grupul de Armate Centru
a fost creată o grupare care putea organiza o lovitură de stat cu sorţi de izbândă.

La sfârşitul aceluiaşi an, Tresckow şi Olbricht au formulat un plan de


asasinare a lui Hitler şi au fixat data loviturii de stat în martie 1943, în timpul vizitei
dictatorului la cartierul general al Grupului de Armate Centru de la Smolensk. Pentru
eliminarea lui Hitler fusese plănuită plasarea unei bombe la bordul aparatului de zbor
cu care urma să se deplaseze führerul. Bomba nu a funcţionat. A eşuat de asemenea o
încercare de asasinare a lui Hitler în timpul vizitării unei expoziţii de armament
sovietic capturat. Eşecurile au demoralizat conspiratorii. În 1943, ei au încercat fără
succes să recruteze comandanţi de pe front importanţi, precum mareşalul Erich von
Manstein şi mareşalul Gerd von Rundstedt.

Până pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a schimbat decisiv în


defavoarea Germaniei. Complotiştii din rândurile armatei şi aliaţii lor civili ajunseseră
la concluzia că numai asasinarea lui Hitler ar fi putut deschide drumul către formarea
unui guvern acceptabil pentru Aliaţii occidentali, guvern care să fi început tratativele
pentru o pace separată. Semanarea unei păci separate cu occidentalii ar fi împiedicat
Uniunea Sovietică să invadeze Germania şi ar fi oprit vărsarea de sânge.

27
Roger Manvell şi Heinrich Frankel, The Canaris Conspiracy: The Secret Resistance to Hitler in the
German Army, 1969.
În august 1943, Tresckow a întâlnit un tânăr ofiţer de stat major, colonelul
Claus Schenk Graf von Stauffenberg. Stauffenberg, care fusese grav rănit în luptele
din Africa de nord, era un politician conservator, naţionalist şi catolic practicant. Dacă
la început el întâmpinase cu entuziasm venirea la putere a naziştilor, corupţia şi
ineficienţa regimului instaurat de Hitler l-a deziluzionat. Stauffenberg a fost dezgustat
de tratamentul aplicat evreilor şi prizonierilor de război sovietici. Începând cu anul
1942, alături de alţi ofiţeri ai armatei germane, a devenit conştient că Hitler conducea
Germania către dezastru şi că din acest motiv dictatorul trebuia înlăturat de la putere.
Anumite scrupule de ordin religios l-au împiedicat o vreme să accepte că singura cale
de înlăturare de la putere a führerului era asasinatul. După dezastrul de la Stalingrad,
Stauffenberg a ajuns la concluzia că asasinarea lui Hitler era cel mai mic rău moral.

Olbricht le-a prezentat lui Tresckow şi Stauffenberg o nouă strategie a loviturii


de stat. Armata de rezervă avea un plan de acţiune numit Operaţiunea Valkiria, care
urma să fie declanşată în cazul izbucnirii mişcări anarhice din cauza
bombardamentelor aliate sau în cazul unei răscoale de proporţii a muncitorilor străini
care prestatu muncă forţată în industria germană. Olbricht a sugerat că planul
operaţional putea fi folosit pentru mobilizarea Armatei de Rezervă, care ar fi putut
prelua controlul asupra oraşelor ţării, ar fi dezarmat SS-ul şi ar fi arestat conducerea
nazistă, totul numai după asasinarea lui Hitler. Walküre putea fi declanşată doar de
generalul Friedrich Fromm, comandantul Armatei de Rezervă, care trebuia ori să fie
câştigat de partea conspiratorilor sau trebuia neutralizat. Fromm, ca şi mulţi alţi ofiţer
de rang înalt, ştia câte ceva despre conspiraţiile militare care se pregăteau, dar nu le
sprijinise niciodată activ, nici nu le trădase Gestapoului.28

La sfârşitul anului 1943 şi începutul anului următor, au existat cel puţin patru
tentative ale conspiratorilor de a ajunge suficient de aproape de Hiler pentru a-l ucide
cu o grenadă de mână sau cu focuri de pistol. Dar atari tentative deveneau treptat mai
dificil de dus la bun sfârşit. Cum situaţia de pe front se deteriora constant, Hitler nu
mai apărea aproape deloc în public şi vizita foarte rar Berlinul. El îşi petrecea timpul
în special la cartierul general din Prusia Răsăriteană (Wolfschanze) sau la vila sa din
Berchtesgaden, în munţii Bavariei. În ambele locaţii, Hitler era foarte bine păzit, iar
printre vizitatori se numărau numai oameni pe care dictatorul îi cunoştea bine şi în
care avea deplină încredere. Himmler şi Gestapoul erau tot mai îngrijoraţi în privinţa
unui posibil complot împotriva lui Hitler, ofiţerii de stat major fiind principala sursă
de ameninţare la siguranţa dictatorului.

În vara anului 1944 era clar că Gestapoul se apropiase primejdios de mult de


cercul conspiratorilor. Conspiratorii începuseră să creadă că acţionau contra
cronometru, date fiind situaţia de pe fronturi, (pe care, atât în răsărit cât şi în apus,
germanii se retrăgeau neîncetat), cât şi situaţia din Germania.29 Tot mai mulţi
conspiratori au ajuns să creadă că mai aveau o singură şansă - şi anume prin lichidarea
lui Hitler. Pentru mulţi dintre conspiratori, complotul împotriva lui Hitler a început să
capete o importanţă mai degrabă pentru salvarea onoarei ofiţerilor, familiilor lor şi
armatei, părând tot mai evident că evenimentul ar fi avut consecinţe din ce în ce mai
mici pentru cursul istoriei.

28
Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer, Vintage, 2007.
29
Philipp Freiherr von Boeselager, Am Vrut Sa-l Omoram pe Hitler- operatiunea Walkiria, ultimul
supravietuitor al complotului de la 20 iulie 1944, Meteor Press, 2009.
Este surprinzător că, după luni de comploturi ale grupurilor de rezistenţă din
Armată şi a celor din aparatul de stat, în condiţiile în care în mişcarea de rezistenţă
erau implicaţi foarte mulţi oameni, Gestapoul nu prinsese de veste. Gestapoul ştia de
fapt încă din februarie 1943 de existenţa grupurilor de rezistenţă din Abwehr
(protejate de amiralul Wilhelm Canaris) şi de rezistenţa civililor formată în jurul
fostului primar al oraşului Leipzig, Carl Goerdeler. Dacă toţi complotiştii despre care
existau informaţii sigure ar fi fost arestaţi, Gestapoului i-ar fi fost posibil să descopere
şi grupul din cadrul Grupului de Armate Centru, iar atentatul din 20 iulie 1944 nu ar
mai fi avut loc. Unii cercetători au avansat ipoteza că Himmler a lăsat complotiştii,
dintr-un motiv necunoscut, să-şi continue încercările de asasinare.

Himmler a avutîn august 1943 cel puţin o conversaţie cu un opozant cunoscut


– ministrul de finanţe al Prusiei, Johannes Popitz –, implicat în reţeaua lui Goerdeler.
Lui Himmler i s-a oferit şansa să se alăture opoziţiei şi să-l înlăture pe Hitler şi să
asigure securitatea negociatorilor de pace.[2] Această întâlnire s-a încheiat fără vreun
rezultat, dar Popitz nu a fost arestat, şi se pare că Himmler nu a făcut nimic pentru
descoperirea restului reţelei care opera în birocraţia de stat. Este posibil ca Himmler,
care încă din 1943 ştia că războiul este pierdut, să fi lăsat cu bună ştiinţă desfăşurarea
complotului, avându-se în vedere şi împrejurarea că succesorul lui Hitler ar fi fost
chiar el, Himmler, şi că ar fi putut negocia o pace. Popitz nu era singurul care îl vedea
pe Himmler ca pe un aliat potenţial. Generalui von Bock l-a sfătuit pe Tresckow să
ceară sprijinul lui Himmler, dar nu există nicio dovadă că s-a încercat aşa ceva. Se
pare că Goerdeler a menţinut contacte indirecte cu Himmler prin intermediul lui Carl
Langbehn. Biograful lui Canaris, Heinz Höhne, a sugerat că şeful serviciului de
informaţii al armatei şi Himmler ar fi încercat să schimbe regimul, dar aceasta este
doar o speculaţie.

La 1 iulie 1944, Stauffenberg a fost numit şeful statului major al generalului


Fromm la cartierul general al Armatei de rezervă din Bendlerstrasse, în centrul
Berlinului. Această poziţie îi permitea să participe la conferinţele militare ale lui
Hitler, atât în Prusia Răsăriteană, cât şi la Berchtesgaden. Stauffenberg era astfel în
măsură să atenteze la viaţa lui dictatorului, cu ajutorul unei bombe sau al unui pistol.
Conspiratorii nu fuseseră multă vreme de acord cu ideea asasinării dictatorului din
motive etice sau religioase, dar şi-au schimbat poziţia, poate şi ca urmare a unor
mărturii despre exterminarea la Auschwitz a aproximativ 250.000 de evrei unguri –
punctul culminant al Holocaustui.

Între timp, de partea conspiratorilor a fost adus un nou aliat important,


generalul Carl-Heinrich von Stülpnagel, comandantul militar al trupelor de ocupaţie
din Franţa, care urma să preia controlul Parisului după asasinarea lui Hitler şi să
negocieze cu forţelel aliate un armistiţiu imediat. Complotul era gata de a fi
declanşat.30

30
Joachim Fest, Plotting Hitler's Death, pag. 220.
V. OPERATIUNEA WALKURE

La începutul lui iulie, Stauffenberg a participat, purtând o bombă în geantă, la


două conferinţe ale lui Hitler. Dar datorită faptului că s-a considerat că nu numai
Hitler, dar şi Himmler şi poate şi Göring ar fi trebuit să moară pentru ca operaţiunea
Walküre să aibă şansă de reuşită, atentatul a fost amânat de fiecare dată în ultima
clipă, deoarece Himmler nu era prezent la conferinţele militare. De fapt, complotiştii
ar fi trebuit să ştie că Himmler de obicei nu participa la conferinţele militare ale lui
Hitler.

La 15 iulie, când Stauffenberg a zburat din nou spre Prusia Răsăriteană,


condiţiile sus amintite au fost abandonate. Conform noului plan, Stauffenberg urma să
plaseze bomba în sala de conferinţe în care era se afla Hitler cu temporizatorul pornit,
şi atentatorul să părăsească sala sub un pretext oarecare, să aştepte explozia şi moartea
dictatorului, să zboare la Berlin şi să se alăture complotiştilor din Bendlerblock. Urma
apoi să fie declanşată operaţiunea Walküe, iar Armata de rezervă urma să preia
controlul asupra Germaniei şi să-i aresteze pe principalii lideri nazişti. Generalul Beck
urma să fie numit şef al statului, fostul primar Goerdeler cancelar, iar Witzleben
comandant suprem al armatei. Planul era ambiţios, dar, cu un dram de noroc, nu era
deloc nerealizabil.31

31
Roger Manvell şi Heinrich Frankel, The Canaris Conspiracy: The Secret Resistance to Hitler in the
German Army, 1969.
O altă tentativă de asasinare a fost anulată în ultima clipă din motive care
rămân necunoscute. Toţi participanţii la conversaţia telefonică care a dus la amânarea
acestei tentative au murit până la sfârşitul anului 1944. Stauffenberg s-a reîntors la
Berlin furios şi dezamăgit. Plecând de la falsa prezumţie că atentatul a avut loc şi
Hitler murise, la 15 iulie a fost declanşată parţial Operaţiunea „Walküre”. Numai după
depunerea unor eforturi uriaşe şi cu mult noroc, complotiştii au reuşit să mascheze
desfăşurarea de forţe denumind-o „exerciţiu de mobilizare”. La 18 iulie au apărut
zvonuri, auzite şi de Stauffenberg, conform cărora Gestapoul ar fi aflat de conspiraţie
şi că urmau să aibă loc arestări masive. Se pare că a fost o alarmă falsă, dar zvonurile
au fost suficient de îngrijorătoare pentru a-i determina pe conspiratori să acţioneze
imediat. La ora 10:00 a zilei de 20 iulie, Stauffenberg a zburat la cartierul general de
la Rastenburg ca să participe la o nouă conferinţă militară cu Hitler. Din nou,
Stauffenberg avea o bombă în geantă. De menţionat că, în ciuda maniei lui Hitler
pentru securitate, ofiţerii care se prezentau la conferinţele militare nu erau supuşi
vreunei percheziţii.

Conferinţa a început pe la ora 12:10. Stauffenberg a activat detonatorul, l-a


plasat în masa de exploziv plastic preparat de Wessel von Freytag-Loringhoven şi
întreg ansamblul l-a introdus în geantă. A intrat în sala de conferinţe şi a plasat geanta
cu bomba sub masa în jurul căreia se adunaseră Hitler şi mai mult de 20 de ofiţeri.
După zece minute, Stauffenberg a părăsit camera sub un pretext oarecare. La 12:40
bomba a explodat, demolând cea mai mare parte a sălii de conferinţe. Trei ofiţeri şi un
stenograf au fost grav răniţi şi au murit curând. Dar Hitler a supravieţuit, suferind doar
câteva răni neglijabile. Este posibil ca Hitler să fi scăpat din cauză că geanta cu
explozibil fusese mutată în spatele piciorului mesei din stejar masiv, ceea ce l-ar fi
ferit de explozie. Există prezumţia că geanta ar fi putut fi mutată de un ofiţer la
capătul mesei opuse de locul unde se afla Hitler. Stauffenberg, după ce a auzit
explozia şi a văzut fum ieşind ferestrele cu geamuri sparte ale clădirii răvăşite de
explozie, a presupus că Hitler a murit, a sărit într-o maşină alături de Werner von
Haeften şi a fugit la aeroport. La ora 13:00, a decolat la bordul unui avion He 111 spre
Berlin.

Înainte ca avionul lui Stauffenberg să aterizeze la Berlin (pe la ora 15:00), un


alt membru al conspiraţiei prezent la Rastenburg, generalul Erich Fellgiebel, a
telefonat şi a raportat că Hitler a supravieţuit atentatului. Acest telefon a făcut ca
majoritatea complotiştilor să-şi piardă curajul, judecând, poate pe bună dreptate, că
mobilizarea „Walküre” nu mai avea nicio şansă în condiţiile în care lumea urma să
afle că Hitler supravieţuise. Confuzia a sporit în momentul în care Stauffenberg a
aterizat la Berlin şi a telefonat de la aeroport anunţând moartea lui Hitler. Complotiştii
nu mai ştiau pe cine să creadă. În cele din urmă, la ora 16:00, Olbricht a dat ordinul de
declanşare a Operaţiunii „Walküre” şi începerea mobilizării. Şovăielnicul general
Fromm i-a telefonat mareşalului Wilhelm Keitel pentru a se asigura că Hitler este în
viaţă. Keitel i-a cerut lui Fromm să-l găsească pe Stauffenberg. Keitel i-a spus lui
Fromm că toate iţele complotul duc la cartierul lui general şi că se află în mare
primejdie să fie găsit vinovat de participare la atentat. Fromm a răspuns că crezuse tot
timpul că Stauffenberg a fost alături de Hitler.

La ora 16:40, Stauffenberg şi Haeften au ajuns la Bendlerblock. Fromm a


profitat de situaţie şi a schimbat tabăra şi a încercat să-l aresteze pe Stauffenberg, dar
a fost la rândul lui reţinut de Olbricht şi Stauffenberg sub ameninţarea armelor. În acel
moment însă, Himmler preluase controlul asupra întregii situaţii. El a dat ordinele
necesare pentru contramandarea mobilizării operaţiuni Walküre. În unele locuri,
acţiunile loviturii de stat continuau, fiind conduse de ofiţeri încredinţaţi că Hitler
murise. Ministerul Propagandei din Wilhelmstrasse, cu Joseph Goebbels în incintă, a
fost înconjurat de trupe rebele, dar telefonul lui Goebbels nu a fost întrerupt. La Paris,
Stülpnagel a dispus arestatrea comandanţilor SS şi ai SD-ului (serviciul de securitate).
La Viena, Praga şi în alte câteva oraşe mari, trupele rebele au ocupat birourile naziste
şi au arestat gauleiterii şi ofiţerii SS.

Momentul decisiv a venit la ora 19:00, când Hitler a contactat ministerul


propagandei. Goebbels a aranjat ca Hitler să poată vorbi cu Otto Remer, comandantul
trupelor care împresuraseră clădirea ministerului. Otto Remer a fost asigurat că
führerul era în viaţă şi a primit de la acesta comanda să preia controlul asupra
capitalei germane. La ora 20:00, Witzleben a sosit la Bendlerblock şi s-a certat rău cu
Stauffenberg, care mai insista încă să se continue acţiunile loviturii de stat. Witzleben
a plecat la scurtă vreme. Cam în acelaşi timp, preluarea puterii la Paris a fost
abandonată când Günther von Kluge, care fusese numit de curând comandat şef al
trupelor din vest, a aflat că Hitler era în viaţă şi a trecut de partea regimului. Kluge l-a
arestat în grabă pe Stülpnagel.32

Membrii mai puţin hotărâţi ai conspiraţiei din Berlin au început să schimbe


unul după altul tabăra. La Bendlerblock au izbucnit lupte între susţinătorii
complotului şi şi cei care se opuneau continuării lui. În timpul luptelor, Stauffenberg a
fost rănit. Până la 23:00, Fromm a recâştigat controlul asupra garnizoanei, sperând ca
prin zelul arătat să-şi salveze pielea. Beck s-a sinucis, exemplul lui fiind urmat de mai
mulţi alţi complotişti.

Fromm a declarat că a instituit o curte marţială cu un singur membru – chiar el


– şi i-a condamnat pe Olbricht, Stauffenberg, Haeften şi pe Albrecht Mertz von
Quirnheim la moarte. La ora 00:10 a zilei de 21 iulie, condamnaţii au fost executaţi în
curtea cartierului general. Au urmat alte execuţii, dar la ora 00:30 trupele SS conduse
de Otto Skorzeny au ajuns la faţa locului şi a oprit orice execuţie. Fromm s-a dus la
Goebbels să pretindă că este cel care a înăbuşit lovitura de stat. Fromm a fost arestat
imediat.33

În săptămânile care au urmat, Gestapoul a arestat aproape pe oricine care ar fi


avut o cât de mică legătură cu atentatul din 20 iulie. Descoperirea unor scrisori şi
jurnale ale ofiţerilor implicaţi au dezvăluit poliţiei secrete şi existenţa comploturilor
din 1938, 1939 şi 1943, ceea ce a dus la o nouă serie de arestări, inclusiv a lui Franz
Halder, care a fost trimis într-un lagăr de concentrare. Himmler a proclamat o nouă
lege a Sippenhaft (vina a sângelui), prin care toate rudele complotiştilor au fost
arestate. Mai mulţi complotişti s-au sinucis (Tresckow, Kluge, Erwin Rommel şi
alţii). Lui Erwin Rommel, care fusese acuzat că, deşi ştia de complot, nu i-a raportat
nimic lui Hitler, i s-a dat de ales între sinuciderea cu cianură şi procesul intentat la
Tribunalul Poporului.34 Dacă ar fi ales să se sinucidă, familia nu ar fi fost victimă a

32
William L. Shirer, Rise and Fall of the Third Reich, cap. 29.
33
Philipp Freiherr von Boeselager, Am Vrut Sa-l Omoram pe Hitler- operatiunea Walkiria, ultimul
supravietuitor al complotului de la 20 iulie 1944, Meteor Press, 2009.
34
Ian Kershaw, Hitler 1936–1945: Nemesis, W.W.Norton, 2000
represaliilor lui Hitler. Dacă ar fi ales să fie judecat, nu ar fi avut nicio şansă de
scăpare, iar familia lui ar fi fost executată odată cu el. Stülpnagel a încercat de
asemenea să se sinucidă, dar a supravieţuit şi a fost mai târziu spânzurat.

Câţiva complotişti au încercat să fugă sau să nege participarea la complot.


Celor care au supravieţuit interogatoriilor li s-a organizat procese rapide la Tribunalul
Poporului. În total, aproximativ 50000 de oameni au fost arestaţi,[4] şi cam 200 dintre
ei au fost executaţi.

Nu toţi cei executaţi au avut o legătură cu atentatul din 20 iulie, dar se pare că
Gestapoul s-a folosit de ocazie pentru a-şi regla conturile cu diferiţi indivizi incomozi.
După 3 februarie 1945, când Roland Freisler a fost ucis într-un raid aerian american,
nu s-au mai organizat procese, dar la sfârşitul lunii aprilie, când războiul se apropia de
sfârşit, a fost găsit jurnalul lui Canaris şi o nouă serie de persoane au fost implicate.
Execuţiile complotiştilor nou descoperiţi au continuat până în ultimele zile ale
războiului.

Primele procese au avut loc la Tribunalul Poporului la 7-8 august 1944. Hitler
ordonase ca cei găsiţi vinovaţi să fie „spânzuraţi precum vitele”

Procesele şi execuţiile au fost filmate şi mai apoi vizionate de Hitler şi


anturajul său. Din iniţiativa lui Goebbels, o versiune a acestor fime au fost mai târziu
combinată într-o peliculă de 30 de minute

Hitler credea că supravieţuirea sa ar fi fost „un moment divin al istoriei” şi a


ordonat înfiinţarea unei noi decoraţii, pe care a acordat-o tuturor celor care s-au aflat
în sala de conferinţe în momentul atentatului.
VII. BIBLIOGRAFIE

Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer,
Vintage, 2007.

Joachimsthaler, Anton, Sfarsitul lui Hitler, Lider, 1995.

Knopp, Guido, Razboinicii lui Hitler, Litera, 2010.

Philipp Freiherr von Boeselager, Am Vrut Sa-l Omoram pe Hitler- operatiunea


Walkiria, ultimul supravietuitor al complotului de la 20 iulie 1944, Meteor Press,
2009.

Churchill, Winston, Al doilea război mondial, vol.2, Editura Saeculum I.O.,


Bucureşti, 1998.

Loch, Wilfried, Împărţirea lumii, Istoria războiului rece, 1941 – 1955, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.

Geoff Layton, Germania: Al treilea Reich. 1933 – 1945, Ed. All, 1997.

Revista “Dosarele Historia”, august 2003, număr intitulat “Hitler: dictatorul târât de
evenimente”.

Arina Avram, Femei celebre. Mică enciclopedie, Ed. Allfa, 2001.

Manualele alternative de istorie pentru clasa a XI-a.

„Nebunii Istoriei” ,Paul Stefanescu, , editura Seculum Vizual, Bucureşti, 2003.

Joachim Fest, Plotting Hitler’s Death: The German Resistance to Hitler 1933–1945,
Weidenfeld & Nicolson, 1996.

Ian Kershaw, Hitler 1889–1936: Hubris, W.W.Norton, 1998.

Ian Kershaw, Hitler 1936–1945: Nemesis, W.W.Norton, 2000.

Roger Manvell şi Heinrich Frankel, The Canaris Conspiracy: The Secret Resistance to
Hitler in the German Army, 1969.

Joachim Fest, Plotting Hitler’s Death: The German Resistance to Hitler 1933–1945.

Joachim Fest, Plotting Hitler's Death.


.
William L. Shirer, Rise and Fall of the Third Reich, cap. 29 .

Ian Kershaw, Hitler 1936–1945: Nemesis.

Alexandru Duţu, Comisia aliată de control destructurează Armata Română în „Revista


de istorie militară” nr.5, 1992.

Alexandru Duţu, Florina Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti


1997.

Alexandru Oşca, Vasile Popa, O fereastră în cortina de fier. România, Declaraţia de


independenţă din aprilie 1964, Focşani 1997.

Buzatu Gheorghe, Actul de la 23 august în context internaţional.

Cornelia Ghinea, Locţiitorul politic în armată, editura Romulus Rusan, Bucureşti


1997.

Denis Deletont, România în regimul comunist, în româneşte de Delia Răzdolescu,


Bucureşti 1997.

Florica Dobre, Alexandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei
sovietice în România, vol.I, 29 august 1944-28 decembrie 1948, Bucureşti, 2000.

M. Covaci, Fl. Dragna, Unele aspecte ale luptei din România împotriva dictaturii
militaro-fasciste şi a războiului antisovietic.

www.sparetimegroup.net/ ~horea/rm/al2rm/op_militare
www.wikipedia.ro
www.history1900s.about.com
www.time.com
www.germaniainternational.com