UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ARTE
VOCAL ȘI INSTRUMENTAL ÎN ARTA MUZICALĂ CAMERALĂ

J. S. Bach - Sonata pentru flaut și clavecin nr. 2 în Mi b

major, BWV 1031 - II. Siciliano

STUDENT
Varady Henrietta, VIAMC, an I
DISCIPLINA
Estetica muzicii vocal-instrumentale baroce, sem. I
Conf. univ. dr. Mirela Țârc

Oradea, 2016

1|Estetica muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

 CUPRINS

CAPITOLUL I.
1.1. Barocul muzical - etimologie, periodizare, reprezentanţi, genuri..................................3
1.1.1. Barocul timpuriu...................................................................................................4
1.1.2. Barocul mediu.......................................................................................................5
1.1.3. Barocul înalt..........................................................................................................6
CAPITOLUL II.
2.1. Retorica muzicală – simbolistică – semnificații ale figurilor retorice...........................8
2.2. Analiza figurilor retorice - Siciliana din Sonata pentru flaut și clavecin în Mi b major
nr. 2, BWV 1031 de J. S.
Bach...............................................................................................................................................16
CAPITOLUL III.
3.1. Evoluţia şi dezvoltarea instrumentului în perioada barocă..........................................17
3.2. Tehnici de interpretare instrumentală..........................................................................18
3.3. Norme stilistice de interpretare respectiv estetice existente în scrierile vremii...........19
CAPITOLUL IV.
4.1. Analiza comparată a 3 ediţii diferite a sonatei pentru flaut și clavecin nr. 2 în Mi b
major, BWV 1031 de J. S. Bach....................................................................................................21
Bibliografie...................................................................................................................................23

2|Estetica muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

 CAPITOLUL I.

1.1. Barocul muzical - etimologie, periodizare, reprezentanți, genuri

Barocul muzical este perioada din istoria artelor cuprinsă între sfârşitul Renaşterii
şi mijlocul sec. al XVIII-lea. Termenul desemnează noul stil apărut în arta apusului şi centrului
Europei, care, îndepărtându-se de tradiţia şi echilibrul specific Renaşterii, cultivă libertatea şi
grandoarea formelor, bogăţia ornamentaţiei, libertatea şi fantezia exprimării. Denumirea de
“muzică barocă” a fost introdusă în muzicologie abia în prima jumătate a secolului XX, în
special prin lucrarea lui Robert Haas1, care însă se numea ”Muzica Barocului”2. 3

Perioada barocului muzical a fost perioada de cristalizare și concretizarea

tonalității din modurile major și minor, respectiv ionic și eolic. La sfârșitul secolului al XVII-lea
apare „temperarea sonoră”, teoretizată de lucrările organistului Andreas Werckmeister 4 (Musicae
mathematicae hodegus curiosus oder richtiger musicalischer Weg-Weiser, 1686; Musicalische
Temperatur, 1691). Tot atunci, ca urmare a acestor lucrări, „sistemul temperat” (împărțirea
octavei în 12 semitonuri egale)5, se va aplica la instrumentele cu claviatură.

”Muzica Barocului este caracterizată printr-o melodică încărcată și o bogată

ornamentație. Atmosfera de prețiozitate de la curte a stimulat și o muzică instrumentală fără un
conținut emoțional bogat, dar și dezvoltarea operei și a baletului, grație posibilităților materiale
de a monta spectacole grandioase. Începând cu perioada Barocului, muzica se eliberează de sub
tutela altor arte, devenind capabilă să exprime cu propriile ei mijloace trăirile omului prin
imagini generalizate, superioare celorlalte arte. Deși conținutul este mai bogat, deși ornamentica
muzicală se dezvoltă mai mult față de trecut, muzica Barocului redă, de cele mai multe ori, un
echilibru sufletesc, fapt ce dă ascultătorului de astăzi o stare odihnitoare.” 6

1
Robert Haas (n. 1941 -) poet american, câștigător a diverse premii
2
Titlul original - ”Die Music des Barock”, volum apărut în 1979.
3
Mircea Nicolescu - Händel, Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., București, 1963.
4
Andreas Werckmeister (1645 - 1706), organist și compozitor din perioada barocă.
5
Valentina Sandu-Dediu - Alegeri, atitudini, afecte - Despre stil și retorică în muzică, Editura Didactică și
Pedagogică, R.A., 2010 - p. 78
6
Romeo Rîmbu - Epistemologia muzicii de cameră, instrumentale și vocale, Ed. Universității din Oradea, 2015 - p.
177

3|Estetica muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

 Prin caracterul baroc bine definit prin spațialitate, teatralitate, ornamentică,
mișcare și monumentalitate, a luat naștere pe parcursul a două secole, toate formele și genurile
cunoscute azi, de la operă până la muzica instrumentală. Barocul reuşeşte prima sinteză în
cultura muzicală vocal-instrumentală, turnând în forme noi, superioare, atât experienţa muzicii
vocale, cât şi experienţa muzicii instrumentale populare şi culte. În acest context estetic, s-au
descoperit contrastele şi opoziţia dintre clar şi obscur, dintre piano şi forte (dinamismul
impunându-se ca o caracteristică expresivă permanentă a muzicii), importanţa capitală a ritmului
ca factor determinant al muzicii, la care se adaugă elementele specifice esteticii generale a
barocului, concretizate în monumentalitatea arhitecturilor, în multidimensionalitatea artei
variaţiei melodice, ritmice, armonice şi arhitecturale, a comlexităţii şi virtuozităţii. Cumpăna
dintre secolele XVI-XVII reprezintă afirmarea unui suflu nou în creaţ ia ş i receptarea muzicală,
inaugurând perioada denumită de noi astăzi baroc. Aceasta durează până la mijlocul secolului
XVIII, când se sting marii reprezentanţ i ai barocului târziu - J. S. Bach (1750) ş i G. F. Haendel
(1759).

Se creează lucrări originale în genuri şi forme noi şi realizează prima sinteză în

muzica vocal-instrumentală între omofonia liturgică a coralului gregorian, a cântecului laic şi al
coralului protestant şi experienţa instrumentală a muzicii populare şi culte. Polifonia vocală a
Renaşterii, deşi pierde din importanţă va conferi strălucire şi varietate noului stil. Începuturile
barocului vor fi marcate de înlocuirea muzicii corale polifonice cu omofonia cântului solistic.
Importanţa acordată vocii principale, superioară, devenită solistă va evidenţia textul poetic
devenit inteligibil şi va crea genuri ca opera, cantata şi oratoriul.

Manfred Bukofzer (1910-1955), muzicolog american de origine germană,

delimitează barocul muzical în trei etape evolutive:

1.1.1. Barocul timpuriu (între 1550 – 1599)

Reprezentanți:
 Emilio de Cavalieri (1550 - 1602)
 Juan Navarro (1550 - 1610)
 Giulio Caccini (1551 - 1618)
 Giovanni Giacomo Gastoldi (1554 - 1604)
 Philippus Schoendorff (1558 - 1617)

4|Estetica muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

  Camillo Lambardi (1560 - 1634)
 Hieronymus Praetorius (1560 - 1629)
 John Dowland (1563 - 1626)
 Krystof Harant z Polzic a Bezdruzic (1564 - 1621)
 Manuel Cardoso (1566 - 1650)
 Leonard de Hodemont (1575 - 1639)
 Sigismondo d India (1582 - 1629)
 Nicolas Vallet (1583 - 1642)
 Heinrich Schutz ( 1585 - 1672)
 Claudio Saracini (1586 - 1630)
 Domenico Mazzocchi (1592 - 1670)
Caracteristici:
- cântul solistic ia locul muzicii corale polifonice – expresivitate
- înfloreşte muzica instrumentală
- din corul polifonic rămân: discantul solist şi basul (acompaniament, bas cifrat)
- armonia (note melodice diatonice şi cromatice) – mijloc expresiv
- metru, ritm, tempo
- sublinierea expresiei poetice prin intermediul dinamicii

1.1.2. Barocul mediu sau dezvoltat (între 1600-1649)

Reprezentanți:
 Chiara Margarita Cozzolani (1602 - 1678)
 William Child (1606 - 1697)
 Henri du Mont (1610 - 1684)
 Andreas Hammerschmidt (1612 - 1675)
 Maurizio Cazzati (1616 - 1678)
 Heinrich Schwemmer (1621 - 1696)
 Lucas Ruiz de Ribayaz (1626 - 1667)
 Giovanni Maria Pagliardi (1637 - 1702)
 Georg Christoph Bach (1642 - 1697)

5|Estetica muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

  Johann Christoph Bach (1642 - 1703)
 Marc Antoine Carpentier (1643 - 1704)
 Johann Michael Bach (1648 - 1694)
 Johann Philipp Krieger (1649 - 1725)
 John Blow (1649 - 1708)
Caracteristici:
- baletul de curte şi opera-balet: Lully, Couperin, Rameau
- înflorirea literaturii instrumentale: Couperin, Rameau
- opera engleză (pe baza moştenirii virginaliştilor englezi: Dowland, Bull)
- muzica instrumentală germană: Buxtehude, Pachelbel, Zachow, Kuhnau
- muzica instrumentală italiană: Vivaldi, Vitali, Legrenzi, A. şi D. Scarlatti
- formele muzicale ciclice (sonata de camera, da chiesa, suita, concertul instrumental, concerto
grosso) – sugestii pentru ciclul sonato – simfonic al clasicismului vienez

1.1.3. Barocul înalt, târziu sau Marea sinteză (între 1650-1699)

Reprezentanți:
 Giovanni Battista Bassani (1650 - 1716)
 Pietro Antonio Fiocco (1654 - 1714)
 Philipp Heinrich Erlebach (1657 -1714)
 Henry Purcell (1658 - 1695)
 Theodor Schwartzkopff (1659 - 1726)
 Antonio Veracini (1659 - 1732)
 Alessandro Scarlatti (1660 - 1725)
 Tomaso Antonio Vitali (1663 - 1745)
 Louis Lully (1664 - 1734)
 Daniel Purcell (1664 - 1717)
 Francesco Scarlatti (1666 - 1741)
 Antonio Lotti (1667 - 1740)
 Jean-Louis Lully (1667 - 1688)
 Francois Couperin (1668 - 1733)

6|Estetica muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

  Johann Nicolaus Bach (1669 - 1753)
 Johann Cristoph Bach (1671 - 1751)
 Tomaso Albinoni (1671 - 1751)
 Johann Bernhard Bach (1676 - 1749)
 Johann Ludwig Bach (1677 - 1731)
 Antonio Vivaldi (1678 - 1741)
 Pietro Filippo Scarlatti (1679 - 1750)
 Georg Philipp Telemann (1681 - 1767)
 Jean-Philippe Rameau (1683 - 1764)
 Johann Sebatian Bach (1685 - 1750)
 Georg Friedrich Handel (1685 - 1759)
 Wilhelm Hieronymus Pachelbel (1685 - 1764)
 Domenico Scarlatti (1685 - 1757)
 Charles Theodore Pachelbel (1690 - 1750)
 Francesco Maria Veracini (1690 - 1768)
 Giuseppe Tartini (1692 - 1770)
 Johann Lorenz Bach (1695 - 1773)
 Pietro Locatelli (1695 - 1764)
Noutăți:
- opera italiană: opera seria (A. Scarlatti) şi opera buffa (G. B. Pergolesi)

7|Estetica muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

 CAPITOLUL II.

2.1. Retorica muzicală - simbolistică - semnificații ale figurilor retorice

Din punctul de vedere al realizării produsului artistic muzical - retorica muzicală

- știință generatoare de tratate importante în Renaștere și Baroc - reprezintă o latură esențială a
compoziției din aceste epoci, mai ales prin sistemul de figuri retorice. Tratatele muzicale ale
barocului consideră compoziția drept o artă - în primul rând retorică, iar în această conjunctură,
ne va oferi adevărate compendii de figuri muzicale, similare celor din oratoria antică. Figurae
musicae, așa cum erau ele denumite în epocă, au fost reperate ca o legătură între stilistică și
retorică, rolul lor fiind considerat cel de ornament sau decorare (ornamentum, color, flos), de
sensibilizare plastică și revelatorie a textului prin caracterul lor rațional, imagistic și afectiv și ca
fond de inspirație pentru compozitor (fons inventionis). 7

Retorica muzicală se referă la modul în care un interpret se exprimă cu eficiență,

și prezintă o cântare dominată cu afect. Muzica este cea care, prin anumite procedee, redă
afectul, anumite sentimente cum ar fi durerea, euforia sau jalea. Fiecărui sentiment îi corespunde
o figură retorică, un desen, un salt melodic, o organizare a sunetelor, astfel încât să exprime
afect. Figura este o imagine muzicală tipică ce sugerează, evocă, imită un sentiment prin
analogie. Prin corespondență cu arta retoricii, discursul muzical trebuie să fie pregătit asemeni
oratoriului pe baza unui obiect și al unui scop, astfel încât să fie convingător și impresionant.

Teoreticienii vremii încearcau să definească și să enumere afectele; astfel, în

1650, Atanasius Kirchner stabilește 8 afecte de bază exprimate de muzică, în lucrarea sa
intitulată ”Musurgia Universalis”: iubire, tristețe, bucurie, mânie, compasiune, spaimă, curaj și
îndoială. În 1739, Johann Matheson scria că, alături de acestea ar mai exista și alte afecte, cum ar
fi speranță, dorință, mândrie, descurajare, încăpățânare, invidie. Alte afecte sunt legate de religie
și simbolul unor figuri retorice apropiate de proporții matematice, astfel: numărul 1 reprezenta
unicitatea, Dumnezeul, monotematismul, reîntoarcerea la tema inițială reprezintă simbolic

7
Lucian Blaga - Trilogia Culturii, EpLU, Bucureşti, 1969, pp. 275-289, pp. 389-492.

8|Estetica muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

apartenența la unitate (A - B - A, unde A = 1, ex. : concerto, ritornel); consonanțele și
disonanțele erau asociate unor afecte, ritmuri, unui metru sau tempo.

Există două stiluri analitice:

 stilul tradiționalist este caracterizat de interpreții care preiau informația din urtext,
respectând notația existentă și mizând pe interpretarea realistă; este o concepție
romantică pornind de la Wagner, partitura fiind considerată biblia interpretului;
tot ce se vedea, se cânta ca atare (lucrările lui Bach de exemplu, se cânta egal, fără
nuanțe și fără agogică).
 direcția istorică, apărută la începutul secolului al XX-lea, bazată pe autenticitate,
prezintă reconstituirea fidelă a stilului vremii, considerând partitura drept reper /
schiță a intențiilor compozitorului; astfel, interpretul poate introduce ornamente,
poate modifica ritmuri, poate adăuga pasaje improvizatorice sau de agogică, ori
figurații de acompaniament.

Figuri retorice, exemple și semnificațiile lor

 Figuri de repetiţii melodice

anadiplosis: repetiţia unui sfârşit de frază la începutul frazei următoare

anaphora, repetitio: (1) o linie de bas repetat; repetiţia unei fraze sau unui motiv de început
într-un număr de pasaje succesive; (3) o repetiţie generală

auxesis, incrementum: repetiţii succesive în ascensiune treptată a unui pasaj muzical

climax, gradatio: (1) un şir de sunete în aceeaşi voce, repetate la o înălţime mai mare sau mai
joasă; (2) două voci care se mişcă în paralel. ascendent sau descendent; (3) o creştere gradată sau
o ridicare în sonoritate şi înălţime, determinând o creştere a intensităţii

complexio, complexus, symploce: un pasaj muzical în care fraza de debut se repetă la sfârşitul
acestuia

epanadiplosis, reduplicatio: o reluare a începutului unui pasaj sau frază la sfârşitul acestuia

9|Estetica muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

epanalepsis, resumptio: (1) repetare frecventă a unei expresii (afect); (2) reluarea începutului
unui pasaj la sfârşitul acestuia

epanodos, regressio, reditus: repetarea retrogradă a unei fraze

epiphora, epistrophe, homoioptoton: repetiţia secţiunii conclusive a unui pasaj la sfârşitul

pasajelor ulterioare

epizeuxis: repetarea imediată şi emfatică a unui cuvânt, sunet, motiv sau frază

mimesis, ethoponia, imitatio: o imitaţie mai degrabă liberă decât strictă a unui subiect (material
motivic, tematic) la diferite înălţimi

palilogia: repetiţia unei teme, chiar la înălţimi şi voci diferite, sau pe acelaşi înălţime şi aceeaşi
voce

polyptoton: repetiţia unui pasaj melodic pe înălţimi diferite

polysyndeton: o repetiţie imediată a unui emphasis (accentus) în aceeaşi voce

synonimia: repetiţia unei idei muzicale într-o formă alterată, modificată

 Figuri de repetiţii armonice. Figuri de fugato

anadiplosis: repetiţia unui mimesis

analepsis: repetiţia unei noema pe aceeaşi înălţime

anaploce: repetiţia unei noema, în special între coruri, în cazul lucrărilor pentru mai multe coruri

fuga: un mijloc de compoziţie în care o voce principală este imitată în celelalte voci

hypallage, antimetabole, antistrophe: inversarea temei de fugă

metalepsis, transumptio: o fuga cu temă de două secţiuni, care alternează în discursul muzical

mimesis: repetiţia unui noema la o altă înălţime

10 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

parembole, interjectio: o voce suplimentară a unei fugi, care în mişcarea sa paralelă cu o voce
„normală”, contribuie la îmbogăţirea armonică a acestuia

paronomasia: repetiţia unui pasaj muzical cu adăugări sau alteraţii în vederea obţinerii unui
efect mărit

repercussio: (1) modificarea unui interval într-un răspuns tonal al unei fugi; (2) un răspuns
modificat tonal, inversat sau într-un alt mod al unei fugi

 Figuri de reprezentare şi descriptive

anabasis, ascensus: un pasaj muzical ascendent care exprimă imagini sau afecte în ridicare sau
exaltate

antithesis, antitheton, contrapositum: expresia muzicală a unor afecte, armonii sau materiale
tematice opuse

assimilatio, homoiosis: reprezentarea muzicală a imaginilor poetice

catabasis, descensus: un pasaj muzical descendent, exprimând imagini sau afecte negative

circulatio, circulo, kyklosis: o serie – de obicei – de opt sunete într-o linie circulară sau
sinusoidală

dubitatio: o progresie ritmică sau armonică intenţional ambiguă, exprimând incertitudinea,

îndoiala

emphasis: un pasaj muzical care ridică sau accentuează sensul unui text cu mai multe sensuri

exclamatio, ecphonesis: o exclamaţie muzicală, asociat în mod frecvent cu exclamaţia poetică

fuga in alio sensu: un pasaj muzical, care angajează fuga într-o expresie vioaie a alergării,
năvălirii

hypotyposis, prosopopoeia: o reprezentare muzicală vioaie a imaginilor din textul însoţitor

11 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

interrogatio: o întrebare muzicală interpretat în mod variat, cu pauze, ridicarea spre sfârşit a
frazei sau melodiei, cu cadenţe imperfecte sau frigice

metabasis, transgressio: intersectarea unei voci cu cealaltă

noema: un pasaj omofonic fără textură contrapunctică, folosit pentru a scoate în evidenţă ceva

parenthesis: reprezentarea muzicală a parantezelor existente în textul însoţitor

pathopoeia: un pasaj muzical, care caută să stârnească un afect pasionat prin cromatisme sau în
alte moduri

 Figuri de disonanţe şi de abatere

antistaechon: schimb de disonanţă în aşteptarea unei consonanţe, rezultând de obicei din faptul,
că melodia rămâne pe aceeaşi înălţime în vreme ce basul implică schimburi de armonie8

apocope: un sunet final omis sau scurtat dintr-o voce a unei compoziţii

apotomia: reluarea enarmonică a unui semiton

asyndeton: omisiunea unei conjuncţii apropiate din textul însoţitor

cadentia duriuscula: o disonanţă aflată pe penultima armonie a unei cadenţe

congeries, synathroismus: o acumulare rezultată din alternanţa consonanţelor perfecte şi

imperfecte, cum este starea directă şi trisonurile în prima inversare

consonantiae impropriae: consonanţe false, cum ar fi cvarta perfectă, cvinta micşorată şi

mărită, secunda mărită şi septima micşorată

ellipsis, synecdoche: (1) omiterea rezolvării unei disonanţe; (2) o oprire abruptă a discursului
muzical

8
n.n. în exemplul dat de autor, nu reiese în mod clar funcţia acestei figuri, putând fi interpretat ca un discurs
armonic cu frecvente acorduri (armonii) de cvartsext purtătoare de treaptă

12 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

extensio: o prelungire a disonanţei

faux bourdon, catachresis, simul procedentia: un pasaj muzical, caracterizat prin progresii
succesive de acorduri de sextă

heterolepsis: intrarea unei voci în registrul celuilalt

hyperbaton: mutarea unor sunete sau fraze de la locul lor obişnuit la un alt loc

hyperbole/hypobole: depăşirea cadrului sau sau ambitusului unui modus

inchoatio imperfecta: omiterea consonanţei de deschidere în melodie, care este completat de

basso continuo

longinqua distantia: distanţa dintre două voci alăturate care depăşeşte intervalul de duodecimă

mora: o continuare ascendentă a unei syncopatio, care iniţial impunea una descendentă

multiplicatio: divizarea unui sunet disonant lung în două sau mai multe sunete

mutatio toni: o alterare neregulată a unui mod

parrhesia, licentia: intercalarea unei disonanţe, cum ar fi falsa relaţie sau tritonul, pe timp slab

passus duriusculus: o linie melodică ascendentă sau descendentă, alterată cromatic

pleonasmus: (1) prelungirea unei disonanţe de pasaj prin întârzieri; (2) melodie armonizat la
patru voci (coral); falso bordone

prolongatio: o disonanţă de pasaj sau întârziere de o durată mai mare, decât sunetul consonant
precedent

retardatio: (1) o disonanţă de întârziere ale cărei rezolvare este prelungită, sau este rezolvată
ascendent; (2) o întârziere mai degrabă decalată, decât una anticipată

saltus duriusculus: un salt disonant

synaeresis: (1) întârziere sau sincopă; (2) o plasare a două silabe pe un sunet, sau invers

syncopatio, ligatura: o întârziere, producând sau nu disonanţă

13 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

transitus, celeritas, commisura, deminutio, symblema: un sunet disonant sau de pasaj între
două sunete consonante, chiar şi pe timp tare sau slab

 Figuri de întrerupere şi pauză

abruptio: o pauză bruscă într-o lucrare

aposiopesis, reticentia: o pauză generală

ellipsis, synecdoche: (1) o omitere a rezolvării unei disonanţe; (2) o întrerupere bruscă a muzicii

homoioptoton, homoioteleuton: o pauză generală în toate vocile (aposiopesis), ori cu

întreruperea lucrării (homoioptoton) după cadenţă (homoioteleuton)

pausa: un repaus sau pauză

suspiratio, stenasmus: expresia muzicală a suspinului realizat cu pauză

tmesis, sectio: o întrerupere bruscă sau fragmentarea melodiei cu pauze

 Figuri de ornamente melodice şi armonice

accentus, superjectio: un sunet vecin, precedent sau următor, ascendent sau descendent, adăugat
de obicei de interpret

acciaccatura: un sunet disonant, străin de acord, rezolvat imediat după execuţia acestuia

anticipatio, praesumptio, prolepsis: un sunet alăturat, mai înalt sau mai grav, aflat după o notă
principală, introducând prematur un sunet aparţinând acordului următor

bombus, bombi, bombilans: patru sunete identice într-o succesiune rapidă

14 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

corta: o figură de trei sunete, în care durata uneia subsumează durata celorlalte două

groppo: un motiv de patru sunete sub forma unui arc, cu prima şi a treia notă identică

messanza, misticanza: o serie de patru sunete scurte, care se mişcă prin pasaj sau prin salt

ribatutta, tenuta: un tril accelerat în ritm punctat, utilizat pentru a ornamenta un tenuta sau un
sunet cu durată extinsă

salti composti: o figură de patru sunete, care conţine trei salturi consonante

salto semplice: un salt consonant

subsumptio, quaesitio notae (cercar della nota): adăugări variate de subton

tirata: o gamă (pasaj) rapidă, extinzând cvarta până peste octavă

tremolo, trillo: (1) un tremur vocal sau instrumental pe un sunet, rezultând o înălţime instabilă
sau vibrată; (2) repetiţia rapidă a unui sunet; (3) alternarea a două sunete adiacente; un tril

variatio, coloratura, diminutio, passaggio: ornamentarea unui pasaj melodic cu diferite

„podoabe”

 Figuri mixte

diminutio, meiosis: (1) elaborarea variată a unor sunete mai lungi prin divizarea lor în durate
mai mici; (2) reluarea unui material tematic în valori proporţional mai mici

distributio: un proces muzical-retoric în care motive, fraze, teme sau secţiuni de sine stătătoare
sunt dezvoltate înainta apariţiei materialului nou

paragoge, manubrium, supplementum: adăugarea unei cadenţe sau coda, peste o pedală la
sfârşitul lucrării

15 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

schematoides: o figură, care restructurează un pasaj precedent, chiar dacă textul însoţitor sau
duratele (augmentatio şi diminutio) s-au schimbat

suspensio: o introducere întârziată (decalată) a principalului material tematic dintr-o lucrare

2.2. Analiza figurilor retorice - Siciliana din Sonata pentru flaut și clavecin
nr. 2 în Mi b major, BWV 1031 de J. S. Bach

Partea a II-a a sonatei pentru flaut și clavecin nr. 2 în Mi b major, BWV 1031 de
J. S. Bach este o siciliană în sol minor, care cuprinde o multitudine de figuri retorice pentru a
contura expresivitatea sa; aici ne referim mai ales la figurile retorice melodice prin care se
formează imagini deosebit de sugestive, observând ușor caracterul trist prin motive de suspin,
deznădejde, meditație, prezența unui firicel de ultimă speranță: mai putem observa câteva figuri
de prezentare și descriptive pentru a creiona sugestivitatea frazelor melodice.

16 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

 CAPITOLUL III.

3.1. Evoluţia şi dezvoltarea instrumentului în perioada barocă

Flautul era de 2 feluri: flautul mare (sau flautul drept) și flautul mic (sau flautul
traversier). Tonul flautului9 este dens, amplu și curat, plin de delicatețe și de farmec. Evocarea
naturii rustice, sentimentul pastoral și idila muzicală se fac prezente prin expresivitatea executată
de flaut. Flautul a devenit de nelipsit în toate genurile muzicii, el făcându-și loc în biserică,
singspiel-uri, în solo cu acompaniament, concerte și dansuri. Pot fi executate portamenti, mezzo-
tino și ornamente.

Pianul este unul din cele mai răspândite instrumente, în timp ce în secolul trecut
abia putea fi găsit un pianist; azi, există atât amatori care cântă la pian din simplu hobby, cât și
maeștri profesioniști. Pianul a devenit aproape de nelipsit în educația modernă, acest entuziasm
adresat acestui instrument se datorează unei sumedenii de perfecțiuni ce i s-au adus mereu.

Clavecinul, care cere o execuție pură, era un instrument excelent pentru a cânta
Allegro-uri. Forte-Piano, o invenție a germanilor, perfecționează lipsa de colorit al clavecinului.
Clavicordul aduce vibrația clavecinului, nuanțele forte-piano-ului, ba mai mult, și nuanțele
intermediare, amplificarea sau stingerea sunetelor; astfel, se pot executa tril-uri care se sting sub
degete și portamenti, poate ajunge la 5-6 octave. Pantalonul este un forte-piano pitic, și redă un
vibrato perfect. Armonica, invenția unui american, este o înșiruire de plăci acordate în ordinea
ascendentă a scării muzicale. Melodica realizează contopirea sunetelor, nuanțelor, a armoniei,
degetele instrumentistului devenint niște dominatori ale clapelor. Mai existau și alte instrumente
de tip clavecin, cum ar fi: clavecinul-contrabas, clavecinul portativ, pozitivele, însă acestea nu au
fost niciodată prețuite.

9
amintind flautul în următoarele fraze, vom face referire doar la flautul traversier.

17 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

 3.2. Tehnici de interpretare instrumentală

Problema execuției, a interpretării creației lui Bach apare ca o chestiune

preliminară oricărei încercări de apreciere a lucrării sale, pentru că ea condiționează însăși
redarea conținutului. Complicațiile reies atât din cauza problemelor din cauza textului lucrării,
cât și din caracterul special bachian, care se leagă în mod automat de momentul în care a fost
concepută.

Vorbind despre instrumentele cu claviatură - digitației îi revine un rol extrem de

important, deoarece își poate arăta dexteritatea prin găsirea ordinii perfecte a degetelor pentru a
executa pasajele tumultoase baroce. Arta citirii (sau azi, prima vista) dă gust estetic pieselor,
urmărind deodată o sumedenie de informații, detalii, și executând în același timp. Agilitatea
mâinii (sau tehnica pianistică) - degete rotunjite și agere, execuția fiind sclipitoare, egală,
frazată, echilibrată și simetrică. Cunoașterea perfectă a cheilor ajută la transpunerea (sau
transpoziția) oricărei lucrări printr-o execuție directă.

Arta acompaniatorului este mai importantă din punct de vedere execuțional, decât
arta solistică. Un acompaniator bun trebuie să cunoască foarte bine basul cifrat - care ține defapt,
de matematică, nu de estetica muzicii. Marele Bach a dat îndrumări excepționale în această
privință. Acompaniatorul avea rangul cel mai mare de după capelmaistru.

Flautul, instrumentul de suflat ce datează încă de la grecii antici - care aminteau în

documentele antice ale vremii despre deformarea gurii lor produse de flaut - atunci având doar 7-
8 sunete iar acum ajungând până peste 20 de semitonuri, prezintă unul dintre cele mai pure
instrumente prin simpla sa emisie timbrală, și nu numai. Timbrul sunetului său curat, pur și
elegant vibrat poate fi realizat doar cu ajutorului unui piept și plămâni sănătoși, având nevoie de
o respirație susținută, continuă și mereu în mișcare.

18 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

 3.3. Norme stilistice de interpretare respectiv estetice existente în scrierile
vremii

Toate geniile muzicale ale omenirii au fost în contact intim cu exigențele

momentului; caracterul ocazional al unei părți a creației sale dovedește această afirmație în mod
cert. Aceste exigențe presupun însă o serie de condiții astăzi deja necorespunzătoare, condițiile
transformându-se odată cu structurile societăților omenești. Astfel de condiții sunt mai sensibile
în muzică la acțiunea timpului; o creație care face parte dintr-un gen mai sensibil unei
condiționări istorice, aprecierea va fi pe măsura cunoașterii a acestor condiții. Definirea
caracterului unei epoci creatoare este imposibilă fără cunoașterea condițiilor social-economice
care duc la crearea operelor de artă din perioada respectivă.

Virtuozitatea în muzică este un fenomen vechi de când e muzica. Astăzi,

virtuozitatea se referă în primul rând la strălucirea instrumentală, apărută în romantism și
cristalizată în imaginea lui Paganini. Înainte de virtuozitatea instrumentală a fost improvizația.

Improvizația este un produs exclusiv al geniului. Fără o imaginație scântâietoare,

fără spirit creator, fără inspirație de moment, nimeni nu va putea realiza o fantezie bună.10
Improvizația era defapt îndemânarea aplicării spontane a tehnicii componistice ale vremii, la o
anumită temă. Arta improvizației a reprezentat adevărata și marea formă a virtuozității muzicale.
Organiștii erau considerați adevărate fenomene în acest sens, datorită posibilităților polifonice,
armonice, contrapunctice și de timbru al instrumentului; ei ar fi trebuit să fie în stare să execute
pe loc o improvizație, nevoind de foarte multă răbdare și descurcare pentru a putea răsturna just
tema principală, a folosi armoniile corect, a folosi contrapunctul simplu și dublu, toate acestea
combinate cu genialtatea vremii deținută de organiști. Alte caracteristici a unui organist bun a
constat în interpretarea coralului, cunoașterea registrelor și dexteritatea mânuirii pedalelor.

Compozitorul nota grafic doar scheletul sonor, după care se dădeau indicații orale
interpreților, ori se lăsau interpreții să realizeze improvizații libere și proprii. Notarea basului
consta în scrierea unor semne sau cifre, care puse deasupra sau dedesubtul unei note
reprezentând basul armoniei, realiza prin descifrarea lor, acordul dorit de compozitor. Însă

10
C. F. D. Schubart - O Istorie a Muzicii Universale, Ed. Muzicală, București, 1983.

19 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

acompaniamentul nu a constat doar din acorduri, figurația lor fiind lăsat în voia
acompaniatorului, considerând că avea pregătirea necesară pentru o astfel de sarcină.

Stilul cameral a cuprins toate felurile de concerte (cele simple și duble),

simfoniile, sonatele, terțetele, cvartetele, duetele. Omogenitatea și valoarea virtuozilor pun
accent pe interpretarea acestor genuri insturmentale camerale.

Sonata este o lucrare instrumentală, alcătuită din 3 voci, devenind astfel o

conversație muzicală sau imitația unor discuții umane între instrumente. În Sonata pentru flaut și
clavecin în Mi b major BWV 1031 de J. S. Bach, cele 3 voci se împart în mod egal între flautul
solist și cele 2 voci executate la clavecin (respectiv, pian) prin linia sopranului la mâna dreaptă
care comunică cu flautul solist, și basul la mâna stângă care susține cele 2 linii melodice prin
scheletul armonic.

Mi b major reprezintă, prin caracterul său expresiv, tonalitatea dragostei, a

reculegerii pioase, a convorbirii intime cu Dumnezeu, cei trei bemoli de la armură sugerând
sfânta Treime - însă tonalitatea părții lente a sonatei, sol minor reprezintă nemulțumire,
indispoziție, necazul pentru un plan neizbutit, scrâșnetul din dinți al descurajării, într-un cuvânt,
mânie și silă.

Siciliana este o formă muzicală împrumutată de compozitorii secolului XVII de la

muzica populară napolitană cântată deobicei în măsura de șase optimi sau doisprezece optimi;
astfel a apărut, în muzica cultă, întâi ca piesă vocală, apoi devenind instrumentală - având
caracter pastoral. Sicilianele instrumentale servesc sentimente intime, cu tematică meditativă,
descriind deseori o imagine tabloidică din natură, chiar dacă are caracter dansant datorită măsurii
mereu divizată în 3.

20 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

 CAPITOLUL IV.

4.1. Analiza comparată a 3 ediţii diferite a unei lucrării camerale baroce

J. S. Bach - Sonata pentru flaut și clavecin nr. 2 în Mi b major, BWV 1031

ediția Barenreiter ediția Peters ediția Kalmus

Titlul BACH J. S. BACH Johann Sebastian BACH

volumului
Sonata în Do major Sonate pentru flaut 6 Sonate pentru flaut și
(pentru flaut și baso pian
continuo) I
în două volume
Sonata în Mi b și sol 3 Sonate pentru flaut și
minor (pentru flaut și clavecin (pian) VOLUMUL I
clavecin)
1030, 1031, 1032
BWV 1033, 1031, 1020

Anul apariției 1975 2001 2005

Conținut Sonata pentru flaut în Sonata pentru flaut nr. 1 Sonata pentru flaut nr. 1
sol minor, BWV 1020 în si minor, BWV 1030 în si minor, BWV 1030

Sonata pentru flaut nr. 2 Sonata pentru flaut nr. 2 Sonata pentru flaut nr. 2
în Mi b major, BWV în Mi b major, BWV în Mi b major, BWV
1031 1031 1031

Sonata pentru flaut nr. 4 Sonata pentru flaut nr. 3 Sonata pentru flaut nr. 3
în Do major, BWV 1033 în La major, BWV 1032 în La major, BWV 1032

Număr pagini 26 56 64

Specificații, - la începutul părților - la începutul părților - la începutul părților

notații și sunt precizate mișcările sunt precizate mișcările sunt precizate mișcările
adnotări în dorite (Allegro dorite (Allegro dorite (Allegro
Sonata pentru moderato/ Siciliano/ moderato/ Siciliano/ moderato/ Siciliano/
flaut în Mi b

21 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

major, BWV Allegro) Allegro) Allegro)
1031, lucrare
cuprinsă în - există numerotarea - există numerotarea - există numerotarea
volumele măsurilor la fiecare măsurilor la fiecare măsurilor din 5 în 5
prezentate început de rând început de rând măsuri

- la partea solo a - există legato-uri pentru - nu există nicio

flautului, există legato- a indica mici frazări indicație ce ar ține de
uri pentru a indica mici frazare
frazări - apar elemente de
dinamică, mai exact: p, - nu apar elemente de
- nu apar elemente de f, cresc., decresc., <, > dinamică
dinamică
- apar indicații pentru - apar indicații pentru
- sub acompaniament, tril și mordent tril și mordent
apar notații armonice ale
structurii acordurilor - nu apar alte indicații - nu apar alte indicații
(cvartsext, terțcvart,
etc.)

- apar indicații pentru

tril și mordent

- nu apar alte indicații

Concluzii Lucrarea din acest Ediția Peters este Această variantă de

volum este o alegere varianta cea mai bună ediție este nefavorabilă
bună pentru un pentru a preda această atât destinației predării,
profesionist care dorește sonată elevilor și / sau cât și pentru un expert al
libertatea unui urtext. studenților, deoarece viorii care dorește
prezintă elemente de profesionalism, din
dinamică, fiind un mare cauza lipsurilor de
ajutor pentru o mai bună detalii.
interpretare.

22 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I

Bibliografie:

BLAGA, Lucian - Trilogia Culturii, Ed. LU, Bucureşti, 1969;

ILIUȚ, Vasile - O carte a stilurilor muzicale, Ed. Academiei de Muzică, București, 2001;

NICOLESCU, Mircea - Handel, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., București,
1959;

RÎMBU, Romeo - Epistemologia muzicii de cameră, insturmentale și vocale, Ed. Universității

din Oradea, 2015;

SANDU-DEDIU, Valentina - Alegeri, atitudini, afecte - Despre stil și retorică în muzică, Ed.
Didactică și Pedagogică, R.A., 2010;

SCHONBERG, Harold C. - Viețile marilor compozitori, Ed. Lider București, 1997;

SCHUBART, Christian Friedrich Daniel - O Istorie a Muzicii Universale, Ed. Muzicală,

București, 1983.

23 | E s t e t i c a muzicii vocal-instrumentale - Varady Henrietta, VIAMC, anul I