UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE MUZICĂ BUCUREȘTI

FACULTATEA DE INTERPRETARE MUZICALĂ

DEPARTAMENTUL CANTO ȘI ARTELE SPECTACOLULUI MUZICAL

LUCRARE DE LICENȚĂ

Absolvent:
Căldăruș Dalma Violeta

Conducător științific:
Conf. univ. dr. Andreiana Roșca – Geamănă

București
Iunie 2015

-1-
Cuprins

Introducere………………………………………………….......……..pag.3

Capitolul 1. Barocul Muzical

1.1. Barocul muzical …………………………………...…pag.4
1.2. Georg Friedrich Händel ………………..………….…pag.5
1.3. Cantata Pastorella vagha bella ……………………....pag.8

Capitolul 2. Romantismul muzical

2.1. Școala Națională Cehă ……………………....……..…pag.11
2.2. Antonin Dvořák- …………………………………….. pag.13
2.3. Opera Rusalka în creația lui Antonin Dvořák ………..pag.15
2.4. Aria Měsíčku na nebi hlubokém ……….……….…… pag.16
2.5. Cigánské melodie ……………………….………....….pag.18

Capitolul 3. Verismul muzical

3.1. Verismul muzical ………………………..…………... pag. 20
3.2. Giacomo Puccini ……………………………..…….... pag.22
3.3. Opera La Bohème în creația lui Giacomo Puccini…......pag.27
3.4. Aria Si, mi chiamano Mimi …………...…………..…...pag.30
3.5. Aria Donde lieta usci …………………………......….. pag. 32

Bibliografie…………………….………………………………….…..pag.35
ANEXE…………………………..…………………….………………pag.36

-2-
Introducere

În cuprinsul acestei lucrări am abordat trei compozitori, aparținând unor epoci muzicale
diferite, așezate cronologic: perioada barocă, romantică și veristă. Acestor trei epoci, le sunt
caracteristice maniere de cânt diferite. Cantata Pastorella vagha bella, de Georg Friedrich
Händel, necesită un dozaj foarte riguros al coloanei de aer, sunete non – vibrato, egale ca
intensitate, iar respectarea pulsației ritmice m-a ajutat să-mi temperez emoțiile.
Muzica barocă are un rol esențial în formarea cântărețului, datorită tehnicii pe care o
impune și a interpretării care folosește des alternanța de nuanțe piano – forte, sunt elemente de
inițiere în arta vocală.
Continuând cu stilul romantic, m-am oprit la Școala Națională Cehă, și din creațiile
compozitorului Antonín Dvořák, am ales liedul numărul unu, din ciclul Cântece țigănești, și
aria Měsíčku na nebi hlubokém, din opera Rusalka. Muzica acestei arii este fluidă, iar vocea
trebuie să împrumute din acest stil. Frazele muzicale lungi trebuiesc interpretate folosind
sunete moi, calde, fără exces de vibrato. Aceleași elemente sunt folositoare și la lied-ul
Má píseň zas mi láskou zní. Stilul romantic muzical, folosește o voce mai generoasă decât
stilul baroc, dar nu mai mare, și mai dramatică decât stilul verist.
Giacomo Puccini este unul dintre compozitorii, care aparțin cu desăvârșire perioadei
veriste. Operele sale emană pasiune, dramatism și putere. Acești stimuli pot fi exprimați doar
de o voce generoasă, plină de armonice și puternică. Din creațiile sale am ales ariile
personajul Mimi, din opera La Bohème.
Pe parcursul celor patru ani universitari, de studiu, am urmărit să îmi descopăr vocea și
zona repertorială favorabilă. Am parcurs atât repertoriu de soprană lirică lejeră, cât și de
mezzosoprană, dar în care nu m-am putut regăsi. În acest moment am ales un repertoriu
pentru o soprană lirică (plină). Piesele alese au o țesătură care m-a ajutat să plasez și să
păstrez mai bine o poziție înaltă a sunetului, găsind o rotunjime naturală pe care o pot obține
fără un efort important. În continuare voi urmări să-mi uniformizez registrele vocale, să învăț
mai mult despre frazare, pentru a oferi contur și personalitate lucrărilor interpretate.

-3-
 1.1. Barocul muzical

Barocul muzical desemnează perioada cuprinsă între anii 1600 și 1750. Termenul de
baroc provine din cuvântul portughez baroco care înseamnă „perlă deformată”. Barocul a
fost simultan o perioadă în istoria Europei, dar și un curent artistic în Italia, fiind asimilat și în
celelalte țări europene, și apoi în America.
Acest stil apare în arhitectură, dans, muzică, literatură, filozofie și teatru. Se caracterizează
prin folosirea abundentă a detaliilor și ornamentațiilor; utilizarea exagerată a mișcării și a
clarității. Reprezentanții de seamă care se afirmă în această perioadă sunt: în arhitectură,
Christopher Wren, care realizează Catedrala Sfântului Paul din Londra, Inigo Jones, John
Vanbrugh; în pictură Peter Paul Rubens Vânătoarea de lei, Federico Barocci Eneas scapă din
Troia în flăcări, în literatură și teatru se remarcă scriitorul Jean-Baptiste Poquelire (Molière).
Dansurile mai larg răspândite în perioada barocă au fost: allemande, bourreé, gigue și
sarabande.

(Peter Paul Rubens – „Vânătoarea de lei”)

Barocul timpuriu începe în Renaștere, când Camerata Florentină, alcătuită din muzicieni,
scriitori, poeți și intelectuali, impunea baze noi în muzica barocă. Renunță la polifonie și
adoptă tehnica muzicală din Grecia Antică, și anume monodia (un cântăreț acompaniat de o
chitară). În teoria muzicală apare basul cifrat, tritonul (un interval instabil), utilizat pentru a
crea disonanță, și se acordă o importanță deosebită armoniei. Toate aceste elementele conduc
spre o nouă eră, tonalitatea.
Începutul operei este marcat de lucrarea Dafne și Euridice a lui Jacopo Peri. Urmează
Claudio Monteverdi, care face trecerea de la renaștere la baroc, cu operele Orfeu și
Încoronarea Popeii.

-4-
 În a doua etapă a barocului, se dezvoltă noi genuri instrumentale: suita și sonata în trei
părți. Un procedeu foarte des întâlnit era basso continuo (armonie de tip omofonă, realizată de
lăută, clavecin, violoncel sau contrabas, având linia melodică principală, pe un fundal solid de
bas). Se dezvoltă tehnica instrumentală; epocă ce naște mari virtuozi, în special violonceliști.
Reprezentanții de seamă ai aceste perioade sunt: Jean Baptiste Lully, Francois Couperin, Jean
Philippe Rameau, Henry Purcell, Johann Kuhnau, Antonio Vivaldi, Domenico Scarlatti și
Arcangelo Corelli.
În a treia fază, se fixează conceptul de tonalitate, cu cele două ipostaze, majore și minore.
Reprezentanții de seamă ai perioadei sunt: Georg Friedrich Händel și Johann Sebastian Bach.

1.2 Georg Friedrich Händel

...un temperament exploziv și în același timp blând și generos1.

Georg Friedrich Händel s-a născut la Halle, la 23 februarie 1685, în același an cu

Johann Sebastian Bach. A călătorit foarte mult și a stabilit legături cu o serie de personalități
de primă mărime. A studiat la Universitatea din Halle. Împreună cu Johann Sebastian Bach,
sunt recunoscuți ca fiind cei mai mari maeștri ai barocului. Din punct de vedere componistic
foloseau aceeași metodă, polifonia. Dar compozițiile lor exprimau două caractere diferite,
care se deosebeau prin conținutul emoțional, și în privința trăsăturilor caracteristice de stil.
Bach era un meditativ, un interiorizat, frământat de marile probleme ale existenței umane, de
unde reiese și muzica profundă, cu o tentă dramatică. Händel avea un temperament exuberant,

1
Harold C. Schonberg, Viețile marilor compozitori Editura Lider București, București 2005, pag.49

-5-
receptiv la toate influențele lumii înconjurătoare. Este printre puținii compozitori, care au
scris o muzică cu o autentică notă eroică.
Cu ajutorul profesorului său, Friedrich Zachow, pătrunde în spiritul și stilul altor culturi,
dar și prin contactul direct cu muzica și compozitorii din Italia și Anglia.
În anul 1703 este angajat în orchestra Teatrului de Operă din Hamburg ca violonist. Muzică
italiană îi deschide o nouă perspectiva spre genul de operă. Influențat de lucrările scrise în stil
italian ale compozitorului german Keiser2, compune opera Almira în anul 1705. Urmează
opera Rinaldo care se bucură de un mare succes, ca și lucrarea anterioară. În anul 1720
compune opera Radamisto, unde folosește un mod de exprimare personal.
A scris aproximativ 30 de opere care au la bază genul operei seria3, majoritatea având
subiecte clasice sau mitologice.
În perioada barocă, libretiștii nu urmăreau să caracterizeze personajele, iar muzica pe aceste
texte definea o stare de spirit și nu un caracter. Discursul muzical era lipsit de acțiune, opera
barocă fiind descrisă drept un concert în costume. Se folosește foarte mult în aceste lucrări,
aria da capo, unde cântărețul, după ce parcurgea tot materialul muzical, revenea la prima
secvență, și relua melodia îmbogățind-o și înfrumusețând-o cu diferite ornamente. Händel a
folosit foarte des aria da capo în lucrările sale, și mai puțin, duetele și ansamblurile mai mari.
Cântăreții castrați erau foarte cunoscuți pentru genul de operă, în perioada barocă. Händel
lucra cu astfel de cântăreți deoarece maniera lor de cânt era foarte spectaculoasă. Castrații
erau cunoscuți încă din antichitate. Deoarece vocile de femei erau interzise în biserică, ele au
fost înlocuite de castrați, care au fost primiți în Capela Sixtină în 1599. Operația se efectua la
vârsta pubertății, și după ani întregi de pregătire, cântăreții aveau voce de femei și plămâni de
bărbați. Sunetul pe care îl producea vocea lor era deosebit de dulce. Cei mai cunoscuți
cântăreți castrați au fost: Nicolo Grimaldi (numit Nicolini), Francesco Bernardi (Senesino),
Gaetano Maiorano ( Caffarelli) și Carlo Broschi (Farinelli).4
Tehnica vocală din perioada barocă favorizează cântul solistic. Cântăreții italienii erau
considerați superiori tuturor celorlalți, datorită tehnicii vocale, care ulterior a fost folosită
etalon în toată Europa. În această perioadă nu se făcea diferența între vocile lirice și

2
Reinhard Keiser (1674-1739) A compus peste 80 de opere pentru Teatrul din Hamburg, atestând o bogată
invenție melodică și forță dramatică, a compus oratorii și cantate.
3
Opera seria- „serioasă” operă cu subiecte grave, mai ales mitologice
4
Harold C. Schonberg, Viețile marilor compozitori, Editura Lied București 2005, pag. 57

-6-
dramatice. Tenorul liric de exemplu, așa cum este azi cunoscut, era complet inexistent.5 Se
urmărea capacitatea cântărețului de a interpreta pasaje de virtuozitate. Nu se căutau vocile
mari. Se punea bază pe suplețea vocii și sunetele non vibrato.
Când opera italiană își încheie existența, Händel se orientează spre oratorii (originea din
cuvântul italienesc oratorio, cu care se denumeau sălile de rugăciune din Italia, unde se
executau, încă de pe la începutul Evului Mediu, piese cu subiecte luate din viețile sfinților).
În anul 1738 compune oratoriul Saul, în 1739 – Israel în Egipt, în 1741 Messia. În total a
creat aproximativ 20 de oratorii, seria fiind încheiată cu Jephtha în anul 1752. Textele
oratoriilor, sunt inspirate din subiecte biblice care înfățișau acțiunile maselor, lupta și
victoriile lor asupra opresorilor. Discursul muzical evoluează, într-o tensiune mereu
crescândă, spre un punct culminant, care este situat la sfârșitul lucrării. Paralel cu oratoriile,
Händel a compus psalmi și motete pe texte latine.
Deosebit de prețioasă este și creația instrumentală a lui Händel care cuprinde: două suite
Muzica apelor și Foc de artificii, 12 concerte pentru orgă și orchestră; muzică de cameră: 15
sonate pentru vioară, flaut și oboi, o sonată pentru viola da gamba, 6 sonate pentru două
oboaie.
Muzica apelor a fost scrisă în anul 1717 la dorința regelui Angliei, pentru a distra curtenii
regelui într-o călătorie pe Tamisa. În afară de uvertură, lucrarea cuprinde 25 de piese.
Foc de artificii a fost compusă în 1749, pentru sărbătorirea păcii de la Aachen, și a fost
cântată în Greenpark din Londra. Lucrarea cuprinde, printre numeroase alte piese, și o foarte
expresivă Siciliană, care avea menirea de a simboliza liniștea păcii prin atmosfera ei calmă.
Georg Friedrich Händel a rămas una din marile figuri ale muzicii universale, grație valorii
nepieritoare a oratoriilor sale, a lucrărilor de orchestră și de cameră. Deși operele au ocupat
mai mult de o treime din creația sa, ele au dispărut din viața muzicală, fiind cântate acum
rareori în cadrul unor festivaluri speciale.

5
Cf. Mircea Duțescu, Voci mari, voci bizare, București, Editura Protel, 2002, pag. 46

-7-
1.3. Cantata Pastorella vagha bella

Georg Friedrich Händel este recunoscut ca fiind compozitorul cantatei Pastorella vagha
bella. Există câteva surse care afirmă că autorul original a fost Georg Philipp Telemann
(1681-1767). A fost descoperită în anul 1935, cu ajutorul editorul și muzicologului german
Max Seiffert (1868-1948) și textierul german Moser Hans Joachim (1889-1967).
Cantata este scrisă pentru soprană sau tenor, și este alcătuită din trei părți: arie – recitativ-
arie. Din punct de vedere melodic ariile au ca izvor de inspirație ariile Süsse Stille sanfte
Quelle (Dulce tăcere) și Flammende Rose, Zierde der Erden (Trandafir înflăcărat, podoabă a
pământului), de George Friedrich Händel. Aceste două arii au fost publicate împreună cu alte
șapte, în două caiete HWV 202-210. Între aria Pastorella vagha bella și a treia arie, există un
recitativ, care aduce referire la povestea dintre Tirs și Nicea, din poemul La Ritrosia
Disarmata de Pietro Metastasio (poet și libretist italian).
Din aria Flammende Rose, Zierde der Erden sunt preluate mici idei melodice, care se pot
regăsi și în aria Pastorella vagha bella. Ele sunt scrise pe două texte diferite: prima arie
urmărește frumusețea trandafirului și mulțumirea adresată divinității, pentru o astfel de
podoabă lăsată pe pământ. A doua arie se referă la o păstoriță gingașă și veselă, care luptă
pentru dragoste și oferă de asemenea dragoste și iubire.
Pastorella vagha bella Frumoasă păstoriță
Rendi amore per amor. Oferi dragoste pentru dragoste.

-8-
Giovenetta vezzosetta Fermecătoare, drăgălașă
Dona mi cara cor per cor. Dă-mi dragă, inima pentru inimă.
Pastorella vagha bella este scrisă în tonalitatea Sol major, în 6/8; aria Flammende Rose,
Zierde der Erden este scrisă la o diferență de un ton, în tonalitatea La major, în 3/8.
Pastorella vagha bella este o arie da capo. Discursul muzical cuprinde șaizeci și două de
măsuri și zece măsuri da capo. Se întâlnesc valori scurte ca optimea, șaisprezece și doimea, și
mai rar valorile lungi: pătrimea și pătrimea cu punct.
Trăsăturile stilului baroc se regăsesc în această arie prin prezenta trilului, ornamentație care
ajută la îmbogățirea liniei melodice. Un alt element important este pulsația constantă a
ritmului. Se întâlnește o singură indicație de poco ritenuto, care pregătește aria da capo.
Ambitusul vocal este cuprins între fa diez 1 și la 2.

Recitativul Cosi alla bella Nicea este un recitativ secco6 cu acompaniament armonic de
cembalo și violoncel, prin intonație și prin ritmică asemănătoare vorbirii, se apropie de
declamație. Tirsi, își ceartă iubita și o imploră să nu-l părăsească. Nicea, în poemul La
Ritrosia Disarmata, nu dă importanță vorbelor sale, și îi spune că nu-l mai iubește.
Recitativul este alcătuit din cincisprezece măsuri, este scris în tonalitatea de bază Sol major.
Pe parcursul discursului muzical se întâlnesc numeroase alterații accidentale.

6
Recitativ secco- acompaniamentul este realizat de clavecin, fiind doar sugerat prin acorduri cadențiale plasate
la sfârșiturile de fraze, între aceste acorduri, instrumentistul poate improviza pe respectivele armonii, subliniind
personajele, în baroc recitativul putea fi susținut fie de clavecin, fie de un instrument de coarde grave.

-9-
 A doua arie Solo per voi este scrisă în tonalitatea sol minor. Spre deosebire de prima arie și
recitativ ea este compusă la omonima tonalității Sol major. Materialul sonor fiind unul mai
profund, mai întunecat.
Ambitusul vocal se întinde de la re 1 , la la 2. Este alcătuită din patruzeci și unu de măsuri,
arie propriu-zisă, și paisprezece măsuri da capo. Textul ariei vorbește despre ardoarea cu care
iubitul încearcă să-și convingă dragostea, de sentimentele lui profunde față de ea.
Solo per voi tra mille mille Doar pentru tine, din miile
care pupile ochi scumpi
arde il mio cor. Arde inima mea.
Deh rispondete De-ai răspunde
con dolce faville cu dulci scântei
e meno rigor, și mai puțină rigoare.
A tanto fé, a tanto amor. Atât de multă credință, atât de multă iubire.

Cantata Pastorella vagha bella este o compoziție vocală de muzică cultă în trei părți cu
acompaniament, și care urmărește un fragment de dragoste dintre Nice și Tirsi , din poemul

- 10 -
lui Pietro Metastasio, La ritrosia disarmata. Din punct de vedere tehnic vocal, cantata
aparent, nu pune solistul în dificultate, însă se urmăresc sunetele non – vibrato, dulci, egale ca
intensitate. Importantă este și pulsația ritmică exactă, cât și nuanțele indicate în partitură, care
alternează de la piano, la forte.

2.1 Școala Națională Cehă

Romantismul a luat naștere la începutul secolului al XIX-lea în Europa, datorită unor

schimbări politice și sociale care au fost determinate în primul rând de succesul Revoluției
Franceze. Perioada romantică deține fantezia, și urmărește o realitate accesibilă numai cu
ajutorul emoției și a intuiției. Din punct de vedere psihologic, romantismul domină partea
pasională a omului. Ca perioadă se manifestă prima oară în Austria și Germania, apoi se
răspândește în întreaga Europă, în special în Italia.
Trăsăturile specifice acestei perioade sunt descoperite prima dată în literatură și teatru, apoi
în artele plastice și mai târziu în arhitectură și muzică. Aparent se naște din admirația tinerilor
artiști pentru scrierile lui Jean Jacques Rousseau, Confesiuni și Noua Heloiză, din admirația
scrierilor lui Johann Wolfgang Goethe cu romanul Suferințele tânărului Werther, și ale lui
Friedrich von Schiller, cu volumul Intrigă și iubire, Wilhelm Tell.
Romantismul în muzică se datorează intensificării mișcării Sturm und Drang, care tradus
înseamnă furtună și avânt. Este o mișcare apărută în literatura germană la sfârșitul secolului al
XVIII-lea. Din acest motiv muzica se află într-o strânsă legătură cu literatura. Ambele forme
artistice urmăresc ca leitmotiv forța naturii, și se concentrează în mod profund pe emoții.
Inspirația artistului romantic se hrănește din experiențele dobândite în urma unei suferințe,
unui dor, ori din frică.
Romantismul muzical este un fenomen complex, atât ca perioadă cât și ca orientare estetică
și stilistică. El parcurge trei perioade importante, definite prin anumite trăsături.
În romantismul timpuriu se păstrează stilul caracteristic țărilor germanice. În ritm sunt
aduse ritualuri extrase din muzica populară, apare valsul și ländler - terul (dans popular
german). Reprezentanți de seamă în această etapă sunt: Carl Maria von Weber și Franz
Schubert.

- 11 -
 În romantismul dezvoltat, apar Școlile Naționale: Școala Cehă reprezentată de Bedrich
Smetana și Antonin Dvořak; Școala Norvegiană cu Edvard Grieg; Școala Spaniolă cu Enrique
Granados și Felip Pedrell; Școala Franceză cu Gabriel Fauré, Jules Massenet, Charles
Gounod, Edouard Lalo și Georges Bizet; și cea mai importantă Școala Rusă reprezentată de
Grupul celor cinci: Modest Musorgski, Mili Balakirev, Cesar Kui, Nikolai Rimski Korsakov
și Alexandr Porfirievici Borodin.
În romantismul târziu se remarcă Anton Bruckner, Gustav Mahler și Richard Strauss.
Școala Națională Cehă apare datorită unei culturi muzicale cehe cu un lung trecut, încă din
timpul domniei case de Luxemburg. Praga era un important centru muzical. Datorită
activității compozitorului francez Guillaume de Machaut s-a născut o muzică cultă cehă în
stilul polifoniei occidentale.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea , Frantisek Skraup 1801-1862, Frautisek Skuhersky 1830-
1892 și Pavel Krizkovski 1820-1885 introduc în muzică elemente populare de origine cehă,
sub influența mișcărilor politice care urmăreau realizarea independenței.
Muzica cehă se consolidează o dată cu apariția compozitorului Bedrich Smetana(1824-
1884). Ajutat de Liszt și Clara Schumann, Smetana pune la Praga bazele unei școli de muzică
cu limba cehă obligatorie. Primind impulsuri însemnate din partea muzicii lui Hector Berlioz
și Franz Liszt, Smetana compune ciclul de poeme simfonice Patria mea scrise între 1874 și
1879. Ciclul este alcătuit din șase lucrări de sine stătătoare: Vysehrad, Vltava, Sárka, Tábor,
Blanik, I Ceskych haju a luhu (Prin luncile și pădurile Boemiei) inspirate din istoria și
peisajele patriei sale.
Bedrich Smetana a compus numeroase opere inspirate din trecutul zbuciumat al poporului
ceh: Brandenburghezii in Boemia, Dalibor, Libusche. Prin operele comice cu subiecte
populare se numără: Prodana nevesta (Mireasa vîndută), Hubicka ( Sărutul), Certova stena
( Stânca dracului), Tajemstvy (Secretul), Dve vdovy (Cele două vădane); dintre care Mireasa
vândută a ajuns la celebritate mondială. Uvertura acestei opere este o piesă de sine stătătoare,
fiind în programul concertelor simfonice din întreaga lume.

- 12 -
 3.2. Antonin Dvořák

„Un geniu cu figură de cârpaci”7

Antonin Dvořák este al doilea reprezentant de seamă al școlii naționale cehe, care a
contribuit la faima și popularizarea ei mondială.
S-a născut în anul 1841, în Nelahoseves, localitate situată la nord de Praga. La vârsta de
doisprezece ani începe să ia lecții de muzică, iar la vârsta de optsprezece ani devine cursant la
Școala de Orgă din Praga, susținut financiar de unchiul său.
Primul său succes îl înregistrează în anul 1873, cu o piesă corală de factură națională, imnul
patriotic Urmașii Muntelui Alb. În anul 1875 câștigă Premiul de Stat austriac, pentru o
simfonie care a atras atenția a doi dintre membrii juriului, Brahms și Hanslick. Între Antonin
Dvořák și Johannes Brahms se creează o lungă și solidă prietenie „se pare că Brahms mă
numără printre prietenii lui, și ca artist, și ca om, mă simt copleșit de amabilitatea lui și nu mă
pot opri să-l iubesc”8 spunea Dvořák unui prieten.
La începutul creației sale, compozitorul este influențat de clasicii și romanticii germani.
După ce face cunoștință cu crezul artistic al lui Bedrich Smetana, își însușește un stil personal.
Spre deosebire de patosul dramatic a lui Smetana, muzica lui Dvořák este plină de umor, de
duioșie, și seninătate. Prin compozițiile sale, publicul european a cunoscut formele de dans de
origine cehă: polca9, furiantul10 (folosit ca o parte a treia, în loc de scherzo), și dumka11, un

7
Harold C Schonberg, Viețile marilor compozitori, Editura Lider, București, pag.363
8
Harold C Schonberg, Viețile marilor compozitori, Editura Lider, București,Pag. 366
9
Polca- dans originar din Boemia, în ritm viu, sprinten, în a doua jum. Sec al XIX-lea, a devenit unul dintre cele
mai cunoscute dansuri de bal.
10
Furiant- dans boem în măsuri schimbătoare de 2/4 și ¾ puternic accentuate și tempo rapid, pătrunde în muzică
cultă în sec al XIX-lea în celebra operă Mireasa vândută de Smetana

- 13 -
cântec popular lent și melancolic. Datorită lucrărilor pline de bogății melodice, Dvořák devine
în scurt timp cunoscut în întreaga lume.
Între anii 1892-1895 Antonin Dvořák este invitat în Statele Unite ale Americii, în calitate
de director al Conservatorului din New York, ocupându-se și de studierea folclorului
popoarelor de culoare. În primul an al șederii în America, compune simfonia a V-a în mi
minor, denumită Din lumea nouă. Această lucrare a ridicat mari semne de întrebare criticilor,
care afirmau că se regăsesc în piesă, influențe din muzica popoarelor de culoare. Într-un
interviu compozitorul declară că: „au fost numai teme proprii cărora le-am imprimat unele
particularități ale muzicii indiene”.
Pe lângă cele nouă simfonii, Dvořák a compus șase poeme simfonice: Geniul apelor, Fusul de
aur, Porumbelul, Strigoiul, Cântec eroic, Zâna din miezul zilei; opt uverturi, printre care cea
mai populară este Carnavalul , două serenade, dansuri slave, un concert pentru pian, unul
pentru vioară și unul pentru violoncel. Un alt gen muzical în care excelează compozitorul este
creația vocal simfonică. A scris cinci lucrări pe texte religioase Stabat Mater- pentru soliști, și
pentru cor și orchestră, un Recquiem, un Te Deum ; și cinci lucrări pe teme laice Imnul
Muntelui Alb, Cămășile de nuntă, Sfânta Ludmila și Drapelul American.
După întoarcerea sa din America, compozitorul este numit directorul Conservatorului din
Praga. În această perioadă el își îndreaptă atenția spre creațiile de operă. A scris zece opere cu
tematici diferite. Opera Dimitri care tratează o temă istorică, Regele și cărbunarul și Diavolul
și Kate, o comedie senzuală, cu o muzică reușită; Rusalka o capodoperă lirică. Este cea mai
populară operă cehă, având la bază un subiect asemănător operei cu același nume aparținând
compozitorului rus Alexander Dargomâjski.
Antonin Dvořák a abordat și genul miniaturii vocal – instrumentală. Deși nu se remarcă
prin acest gen, el reușește să-și creeze propriul stil, fără să accepte să fie influențat de
miniaturile vocal – instrumentale romantice germane. Lucrările sale se deosebesc având o
formă simplă, cu influențe folclorice, pline de sensibilitate și rafinament. Se inspiră din
lucrările poeților: Gustav Pflegel – Moravsky, Vitežslav Hálek, Adolf Heyduk. A compus
pentru acest gen: ciclul Vecerni Pisné ( Cântece de seară), alcătuit din douăsprezece cântece,
Moravské Dvojzpěvy ( Cântecele populare morave). S-a înclinat și asupra creațiilor populare
de alte naționalități: Tři Novořecké Básne op. 50 (Trei poeme grecești moderne),

11
Dumka- epopee veche ucraineană care descrie lupta popoarelor pentru libertate, Epoca de înflorire sec 17-
18.Textele se cântă în stil recitativ ăi e acompaniat cu liră, cobză și mai târziu cu bandură

- 14 -
Čtyri Pisnéna slova srbské lidove poesie op.6 (Patru cântece compuse pe poeme populare
sârbe), și Cigánské melodie op. 55 (Cântece țigănești).
Antonin Dvořák a scris peste 115 lucrări care reprezintă comoara neprețuită a patrimoniului
muzical universal, fiind cea mai însemnată contribuție a școlii naționale din sec al XIX-lea.

3.3. Opera Rusalka în creația lui Antonin Dvořák

Capodopera lirică a lui Dvořák, Rusalka este o creație scenico-muzicală romantică,

care are în centrul narațiunii motivul spiritelor feminine aparținând apelor (Ondine, Melusine,
Undine, etc.). Este cea mai reprezentativă operă din repertoriul ceh, cu un farmec aparte, dat
de nuanțele coloristice și originale.
Opera Rusalka este structurată în trei acte, pe un libret de Jaroslav Kvapil, inspirat din
basmul Mica sirenă de Hans Christian Andersen și Undine de Motte-Fouque.
Personaje care alcătuiesc acțiunea operei sunt: Rusalka, nimfă a apelor, tip de voce,
soprană; prințul, tenor; prințesa străină, soprană; primul spirit al pădurii, soprană; al doilea
spirit al pădurii, soprană; al treilea spirit al pădurii, contralto; paznicul de vânătoare, tenor;
bucătarul, soprană; vânătorul, bas. Personajele figurante sunt nimfele pădurii, ospeții invitați
la castel și suita prințului.

- 15 -
Subiectul operei
Actul I
Acțiunea se petrece într-un timp legendar, într-o țară de basm. Sub lumina lunii, își face
apariția regele apelor, înconjurat de spiritele lacului. Rusalka, fiica lui, cântă frumusețea lunii.
În cântecul ei, apare imaginea prințului văzut într-o zi scăldându-se în lac. Dragostea pentru
acesta, o împinge pe fată să-i ceară tatălui, să o transforme în ființă umană. El refuză, dar este
ajutată de vrăjitoarea Jezibaba. Fata îi arată dragostea ce o poartă pentru prinț prin Cântecul
lunii. Vrăjitoarea îi explică că dacă va fi trădată de prinț, își va pierde viața. Fata acceptă orice
condiție și primește înfățișare pământească.
Actul al II-lea
Viața la Palat este aparent fericită. Se pregătește nunta celor doi îndrăgostiți. Brusc teama
pune stăpânire pe sufletul fetei, la apariția prințesei străine; invitată la nuntă, și care cu
farmecul ei pământesc îl subjugă pe Prinț. Rusalka vede că acesta o uită, și astfel este luată de
Regele apelor.
Actul al III-lea
Întoarsă pe tărâmul ei, Rusalka devine un spirit al morții. Prințul cuprins de remușcare,
revine la lac. Cei doi se reîntâlnesc, iar sărutul lor aducător de moarte, îi cufundă în adâncuri.

3.4. Aria Měsíčku na nebi hlubokém

Cântecul lunii se află în primul act al operei, și surprinde dialogul fetei cu luna. Motivul
lunii, în lucrările romantice, sugerează legătura dintre două lumi diferite, protecția iubirii, și
mijlocul de comunicare dintre doi îndrăgostiți.
Tabloul muzical de la începutul ariei, este îmbrăcat de sunetul harpei, și continua cu linia
melodică a oboiului. Melodia ne transpune în lumea acvatică, sugerând freamătul apelor, sub
lumina protectoare a lunii. Această imagine este ajutată si de tempo-ul larghetto.
Introducerea ariei concretizează tonalitatea Sol bemol major, iar spre finalul ei sunt marcate
nuanțe de pianissimo, pregătind intervenția sopranei. Pe aceeași nuanță de piano, Rusalka se
adresează lunii: „O, lună tu ce te afli sus în adâncurile celeste/ Lumina ta împânzește totul/ Iar
călătoria ta cuprinzătoare/ Înconjurând casele ființelor umane…”

- 16 -
 În prima parte a ariei sunt folosite intervale mici (secundă, terță, cvartă) și un singur salt de
septimă descendentă. Acompaniamentul orchestral urmărește linia melodică a sopranului, în
nuanță de piano.
Emoția și rugămintea arzătoare a protagonistei capătă avânt, din punct de vedere melodic,
în a doua jumătate, a primei parți, printr-un salt de octavă, făcând trecerea spre mediul acut.

Trecerea de la prima parte (strofă) la cea de a doua se face printr-o punte. În acest pasaj,
melodia orchestrală sugerează curgerea apei și cântecul lin al valurilor. Linia melodică a
sopranei este reluată cu mici modificări ritmice, folosindu-se valori cu punct. În strofa a doua,
se pune accent pe freamătul lăuntric al Rusalkăi: „ Spune-i lui, te rog, tu, lună argintie/ Că îl
îmbrățișez cu putere/ Pentru ca el să-și amintească măcar o clipă visele mele/ Luminează locul
îndepărtat unde el se află,/ spune-i, oh, spune-i, cine îl așteaptă aici!”

- 17 -
 Între ultima parte a ariei și Coda se reia din punct de vedere melodic, puntea din prima
parte. Clinchetul apei și jocul valurilor este redat într-o mișcare pocchetino più mosso.
Deznodământul discursului muzical este pregătit printr-o modulație în tonalitatea fa minor,
care durează două măsuri.
Punctul culminat este așezat la finalul ariei, și creează o atmosferă misterioasă, care
sugerează o incantație, atât prin linia melodică, dar și prin text: „Dacă el mă visează fie ca
această amintire să-l trezească ”.
Din punct de vedere tehnic vocal, Cântecul lunii, este o arie de linie, care necesită o
coloană de aer constantă, bine susținută, cu un sunet moale foarte legato. Textul surprinde un
moment sensibil, o trăire lăuntrică a personajului, și din acest motiv, intensitatea sunetului nu
trebuie să fie mare. Nuanțele de piano, cer solistei o tehnică vocală bine stăpânită, cu o
capacitate de a controla nuanțele de piano cât și culminațiile care cer o voce generoasă, fără a
forța, pentru obținerea unui sunet cald, rotund, nu strident.

3.5. Cigánské melodie

Cigánské melodie este un ciclu alcătuit din șapte melodii, compus în anul 1880 de
Antonin Dvořák, în Op. 55 . Textul este inspirat din poemele lui Adolf Heyduk (1835-1923).
Melodiile au fost compuse pentru sărbătorirea libertății romilor. Ele evocă imaginile unui
spirit liber, și o viață fără griji. Cântecele au fost scrise inițial pentru tenorul Gustav Walter
(1834-1910), care a și cântat în premieră melodiile, pe 4 februarie 1881, la Viena.
Cântece țigănești au fost publicate de poetul Adolf Heyduk, inițial în limba germană
(Zigeunermelodien), de asemenea Dvořák a compus muzica pe aceste texte. Mai târziu, după
căderea Imperiului Habsburgic, poetul scrie și o versiune cehă, pentru care compozitorul a
refăcut melodiile sale originale. Versiunea cehă a textului, produce mai multe silabe, decât
necesită textul în germană. Astfel textul german este alcătuit din mai multe note susținute,
care solicită solistului o coloană de aer constantă, pentru a conduce frazele, care tind a fi mai
expansive.

- 18 -
 Melodiile se caracterizează printr-un tempo rubato, cu un acompaniament cromatic, și două
trei polimetrii încrucișate, de exemplu Cântecul nr. 4 (Als die alte Mutter) vocea cântă în 2/4,
în timp ce pianul este în 6/8. De remarcat mai este accelerarea tempo-ului la sfârșitul
cântecului, în Cântecul nr. 5 (Reingestimmt die Saiten!).
Antonin Dvořák evocă într-un mod special rezonanța instrumentelor etnice țigănești cum ar
fi țambalul, vioara, chitara și pianul, în acompaniament creând o imagine bogată, plină de
culoare. Fiecare cântec are un titlu semnificativ: primul Má píseň zas mi láskou zní (Aș fi vrut
să cânt dragostea), al doilea cântec Ah! Kterak troihranec můj (Clopotul meu în trei muchii),
al treilea A les je tichy (Pădurea fermecată), al patrulea Zdyž mne stará matka (Îmi amintesc
când trăia mama), și ultimile trei Struna naladěna (Cântați viori), Volny cigan (Țiganul
liber), Dejte klec jestřabu (Pe cerul luminos zboară un șoim).
Má píseň zas mi láskou zní (Aș fi vrut să cânt dragostea) este prima melodie din ciclul
celor șapte cântece. Textul descrie un amurg de zi, unde un țigan cântă o melodie de dragoste.
Cântecul lui răsună în toată pădurea, alungând orice teamă sau furtună. „Aș fi vrut să cânt
dragostea, când doarme natura/ Sub cerul înstelat, pădurea ațipește, iar câmpiile dorm,/ Sub
șoapta minunată a ramurilor, eu voi trimite către colinele natale,/ Refrenul unei minunate
melodii.”
Tonalitatea de bază a cântecului este sol minor, atras mereu spre Si bemol Major, iar strofa
a doua se desfășoară în Sol major; în măsura 4/4. Cântecul este compus într-o formă simplă
strofică, fiind alcătuită din valori scurte de optime și șaisprezecimi, combinate cu valori lungi
de pătrime și doime. Este folosită și diviziunea excepțională de triolet. Ambitusul vocal este
cuprins între fa 1 și sol 2. Preludiul melodic al pianului, cu care începe cântecul și leagă
strofele între ele, este plin de nostalgie și tragism.

- 19 -
 Din punct de vedere tehnic vocal cântecul aparent, nu prezintă dificultăți, melodia are salt
de intervale mici, excepție face saltul de octavă fa 2-fa 1 și re 2-re 1. Frazele lungi trebuiesc
alcătuite din sunete dulci, moi, nu stridente, pentru a crea o atmosfera nostalgică.

3.1 Verismul muzical

Verismul este un curent literar și muzical apărut în Italia la sfârșitul secolului al XIX-
lea care abordează teme realiste și naturaliste legate de viața cotidiană și de faptele
oamenilor simpli12.
Acest curent s-a născut într-un moment în care romantismul își încheia existența. În
climatul artistic european, verismul cuprinde sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului XX.
Termenul verism a fost folosit prima dată în 1878 de Luigi Capuana13 în lucrarea sa: Studi
sulla letteratura contemporanea . Ulterior s-a definit noul curent prin înlocuirea termenului
de naturalism, în cel de verism.
„ A apărut mai întâi în literatură, reprezentat de Balzac și Stendhal, apoi de Flaubert, Zola,
Maupassant – mai ales în forma naturalistă, precum și pozitivismul lui Auguste Comte și
determinismul lui Hippolyte Taine în filozofie”14
În artele plastice, exprimarea „adevărului” se face printr-o tematică aleasă din viața
oamenilor simpli, evocând caracterul personajelor într-o cromatică adecvată, ceea ce-i conferă
o tentă specifică italiană și unică. Pictori și lucrări reprezentative curentului verist sunt:
Domenico Induno- Incendio, Girolamo Induno Un grande sacrificio, Luigi Nono Verso sera,
Ritorni da campi.
În muzică, verismul se regăsește în operă. Personajele erau îmbrăcate în costume
contemporane, foloseau intrigi în care erau implicați oameni simpli, nu aristocrați. Se delectau
cu desfășurări de violență pe scenă și descriau acțiunea și stările emoționale cu ajutorul unei

12
Enciclopedia liberă ro.wikipedia.org
13
Luigi Capuana (1839-1915) scriitor, critic literar și jurnalist italian.
14
Dicționar de termeni muzicali, Editura enciclopedică București 2010, Academia Română, Institutul de Istoria
Artei, George Oprescu, pag. 578

- 20 -
muzici de mare dramatism. Discursul muzical este focalizat în obținerea unei expresii
melodramatice, iar linia vocală ajunge la declamație. Curentul verist este continuitatea și
ascensiunea operei. Acesta s-a format pe fundația tradițională a operei italiene: cântul de tip
bel-canto, intonații specifice canțonetelor, serenadelor și baladelor, cu arii strălucitoare și o
dramaturgie unitară. Opere reprezentative curentului verist sunt: Cavalleria rusticană, de
Pietro Mascagni, I Pagliacci de Ruggero Leoncavallo, Manon Lescaut, Boema, Madame
Butterfly și Turandot de Giacomo Puccini, Fedora de Umberto Giordano.
Verismul italian a influențat numeroși compozitori ai școlilor naționale precum: Modest
Petrovici Musorgski, Bedrich Smetana, dar și compozitori români precum Sabin Drăgoi și
Marțian Negrea.
Pietro Mascagni(1863-1945) a studiat la Conservatorul din Milano, sub îndrumarea lui
Amilcare Ponchielli. Câștigă concursul organizat de Editura Muzicală Sonzogno din Milano,
pentru compunerea operei într-un act Cavalleria rusticană. Datorită acestei opere este
considerat inițiatorul curentului verist în muzică.
Ruggero Leoncavallo (1858-1919) a studiat pianul la Conservatorul din Napoli, orasul
natal. A fost atras din totdeauna de teatru. Descoperă drama lui Alfred de Vigney15 ,
Chatteron și astfel compune prima sa operă I Medici, urmând opera Pagliacci (Paiațe) în doua
acte cu prolog, care s-a bucurat de un mare succes. Acțiunea și personajele fiind inspirate din
viața de zi cu zi.
Alfredo Catalani (1854-1948) s-a născut în localitatea Lucca ca și Giacomo Puccini. A
studiat la Milano, unde a devenit și profesor de compoziție. Cea mai importantă operă a sa, a
fost La Wally.
În operă, stilul verist se caracterizează printr-un cânt vocal emfatic, generos, cu un vibrato
vizibil pentru a accentua emotivitatea interpretărilor arzătoare. Concentrarea solistului se
îndrepta spre aspectul pasional al melodiei, și mai puțin pe legato. Acest mod de cânt folosit
intens, nu asigura longevitate vocii, datorită efectelor care solicită vocea; forța sunetului și
declamația. Din acest motiv, nu este recomandată abordarea unor roluri la tinerețe. Interpreții
care s-au remarcat pentru cântul verist au fost: soprana Eugenia Burzio și Rosina Storchio,
tenorul Amadeo Bassi, și baritonul Eugenio Giraldoni.

15
Alfred de Vigney (1797-1863) Reprezentant al romantismului francez, se afirmă ca poet prozator și
dramaturg.

- 21 -
 3.2 Giacomo Puccini

„ Un strașnic vânător de păsări sălbatice, librete de operă și femei frumoase”16

Giacomo Puccini s-a născut în vestul Italiei, în orașul Lucca, la data de 22 decembrie
1858, la 45 de ani de la nașterea compozitorului Giuseppe Verdi (1813).
Primul lui maestru de muzică a fost unchiul său, care a renunțat destul de ușor la educația
artistică a nepotului, care mărturisește că: „el n-are pentru muzică nici cea mai mică
înclinație”. Giacomo era atras de teatru și nu de muzică: „Eu nu sunt muzician, sunt mai
curând actor sau măscărici”. Cu ajutorul organistului Carlo Angeloti , micul elev reușește să
reia orele de muzică și ajunge să rezolve cu ușurință cele mai dificile teme de armonie și
contrapunct.17
În anul 1876, Giacomo Puccini este prezent la una dintre reprezentațiile operei Aida de
Giuseppe Verdi. Acest moment se dovedește a fi unul decisiv în viitoarea sa carieră de
compozitor de operă. Cu ajutorul sprijinului financiar al unchiului său, compozitorul reușește
să se înscrie la cursurile Conservatorului din Milano. Amilcare Ponchielli, profesorul său, îl
îndrumă să compună prima sa operă Le Villi. Premiera operei a avut loc în 1884, la Milano și
s-a bucurat de un mare succes care i-a adus compozitorul importante avantaje materiale,
provenite din preluarea partiturii de către editorul muzical Giulio Ricordi.
Pe tărâmul operei, Puccini a scris un număr mare de partituri. Acorda o deosebită atenție
față de alegerea textului. Urmărea tipologia personajelor, cerceta cu grijă alegerea cuvintelor

16
Harold C. Schonberg, Viețile marilor compozitori, pag.
17
Sbârcea George- Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R 1959, pag 11

- 22 -
pe care le folosea, pentru a reuși să contureze cât mai bine caracterul dar și trăirea emoțională.
Era meticulos și compunea încet, schimba frazarea, completa aspectul armonic și îl
îmbunătățea pe cel instrumental. Compozitorul era întotdeauna nemulțumit de forma finală a
unei lucrări și încerca să o perfecționeze. Datorită stilului său critic și perfecționist reușea cu
greu să își găsească libretiști cu care să lucreze. Printre puținii care au suportat toanele
maestrului și au avut răbdare au fost Luigi Illica și Giuseppe Giacoso.
Libretele lui Puccini tratează teme precum: dragostea, ura, despărțirea și moartea.
Compozitorul afirma: „ Prin muzica mea vreau să exprim pasiuni autentice, iubirea și
suferința, râsul și lacrimile, pe care trebuie să le simt eu însumi ca să pot fi tulburat și zguduit.
Nu pot să-mi scriu muzica decât așa…”18. Puccini, pentru a găsi surse de inspirație citea
nuvele, romane, mergea la teatru și își întreba prietenii ce le plăcuse mai mult din literatură.
Evita să se inspire din teme sociale, din politica timpului său, ori din idei filosofice. El
compunea melodrame pline de poezie, acorda o atenție deosebită personajelor feminine
frumoase, naive, devotate și cu spirit de sacrificiu. Primul exemplu feminin din triada operelor
de succes este Manon Lescaut, o curtezană capricioasă; urmează Mimi, o croitoreasă de flori,
bolnavă de tuberculoză; iar apoi Tosca, frumoasă cu o voce extraordinară, suavă și pasională.
Din galeria operelor de influență exotică o găsim pe gheișa Cio-Cio-San, devotată și cu spirit
de sacrificiu; pe fragila și inocenta Liu care este torturată până la moarte de prințesa Turandot.
A doua operă compusă de Puccini este Edgar care se dovedește a fi un eșec total.
Depășește cu greu acest moment, iar în anul 1890 începe să lucreze la a treia operă Manon
Lescaut. Deși Jules Massenet realizase o operă de succes cu același nume, în 1884,
compozitorul continuă să creadă în succesul pe care avea să-l aibă cu această operă, susținând
că ”Massenet o simte ca un francez, eu o voi simți ca un Italian, cu o pasiune nebunească”. El
dă dovadă de un mare curaj, asumându-și un risc, având în vedere că era a treia operă pe acest
subiect, după cele două create de Daniel Auber și Jules Massenet. După premiera londoneză a
operei, în 1894, Bernard Shaw l-a numit pe Puccini, în revista britanică Word, succesorul lui
Verdi.
Manon Lescaut este o operă în patru acte, acțiunea se petrece în Paris, iar în actul patru,
acțiunea se desfășoară în America. Tema operei are la bază Istoria Cavalerului Des Grieux și
a lui Manon Lescaut, cunoscută astăzi cu numele Manon Lescaut. Cartea a fost scrisă de
preotul Antoine Franҫois Prévost, cunoscut sub numele de Abatele Prévost. Cartea a fost

18
Adevărul, Biblioteca de operă, Mari spectacole de operă, volumul 4. Madame Butterfly

- 23 -
publicată în anul 1731, și a fost considerată o insultă adusă moralității vremii, fiind interzisă.
În timp ea a devenit o referință literară.
Manon este o curtezană de șaisprezece ani, capricioasă, care fuge din dragoste cu cavalerul
Des Grieux. Lipsa materială reprezintă un motiv întemeiat pentru personajul feminin de a-și
părăsi dragostea. În actul al doilea, acțiunea se petrece în casa de lux a lui Géronte de Ravoir.
Manon deși se simte nefericită cu acesta, aparent este dispusă să renunțe la iubire pentru o
viață fără lipsuri materiale. În actul al treilea, cei doi îndrăgostiți se revăd, dar sunt prinși de
Géronte. Manon este arestată și trimisă în New Orleans. Cavalerul Des Grieux, nesuportând
ideea despărțirii, imploră gărzile să fie luat pe navă împreună cu Manon. În ultimul act cei
doi îndrăgostiți fug în căutarea unei colonii engleze. Slăbită de puteri, eroina retrăiește, în
coșmar, întreaga sa viață, după care moare în brațele iubitului, rostind cuvintele care sunt, de
fapt, epitaful lui Puccini: „Le mie colpe travolgera l’oblio, ma l’amor mio non
muor…”(Greșelile mele vor fi acoperite de uitare, dar dragostea mea e nemuritoare…).
În anul 1896 la Torino au fost prezentate public următoarele opere, desemnate de Puccini o
triadă a succeselor: La Bohème, Tosca și Madame Butterfly.
Opera La Bohème, prima lucrare a seriei, a fost realizată prin intermediul colaborării
compozitorului cu libretiștii Giuseppe Giacosa și Luigi Illica. Subiectul operei a creat o
rivalitate între Puccini și Leoncavallo, amândoi susținând că sunt deținătorii de drept a temei.
Diferența o face premiera operei lui Giacomo Puccini care se bucură de un mare succes și
devine imediat o lucrare importantă în repertoriul internațional, față de premierea operei lui
Ruggero Leoncavallo, care rămâne doar un simplu exemplu de modă a vremii.
În opera Boema, compozitorul creează un înalt nivel narativ, transpunând metaforic o lume
în care timpul este fugar, iar tinerii devin eroii principali. Pentru stabilirea mai evidentă a
portretelor colective si individuale, Puccini combină diferite tipuri de sunete, având o nuanță
lirică specifică caracterului, coloraturi orchestrale expansive pentru evidențierea momentelor
cheie din operă, spre exemplu întâlnirea dintre Mimi și Rodolfo.
O parte din scenele întâlnite în operă sunt autobiografii din viața compozitorului. Pe când
era student la Conservatorul din Milano, Puccini a locuit cu Mascagni. Ei mâncau pe credit la
restaurant, se apărau unul pe altul de creditori, la fel cum fac cei patru tineri Rodolfo,
Marcello, Schaunard și Colline. Puccini a amanetat chiar un palton, la fel cum face Colline în
Boema.

- 24 -
 Boema este o „ o admirabilă frescă a tinereții”. Ea reprezintă drama socială din acea
perioadă, fiind de o mare sensibilitate; este o operă care tinde să aibă un caracter vesel, dar
care este dezolantă în tinerețea ei, din motivul lipsurilor materiale și incertitudinile în care
trăiesc eroii, în atmosfera rece a iernii pariziene, nerămânându-le decât căldura sufletească și
prietenia.
A doua operă apărută în anul 1900, Tosca, este o capodoperă a stilisticii veriste, scrisă după
o piesă originală de Victorien Sardou. Puccini a început să lucreze la această operă în anul
1896, după ce a terminat Boema. Fiindcă era o poveste despre Roma, compozitorul hotărăște
ca premiera să aibă loc la Teatrul Constanzi, în rolul principal fiind soprana Hariclea Darclée.
Datorită ei, Giacomo Puccini a introdus romanța Visi d’arte, visi d’amore. Darclée era
nemulțumită deoarece tenorul avea în Tosca două arii: în actul I Recondita armonia, în actul
al III-lea E lucevan le stelle , dar compozitorul fusese mai puțin atent la rolul ei, al Floriei.
Puccini a reparat atunci greșeala și a scris pentru Darclée Visi d’arte, visi d’amore, arie care
va aduce și succesul operei la premieră19
Tosca este o operă în trei acte. Acțiunea are loc în Roma, pe 17 iunie 1800, la trei zile după
bătălia de la Marengo. Fundalul politic este un factor crucial în soarta cântăreței Floria Tosca
și a pictorului Mario Cavaradossi. Atât piesa de teatru cât și opera se focalizează pe
complexul personaj, baronul sicilian Vitello Scarpia, ale cărui rădăcini sunt înfipte în istoria
universală ale regimurilor politice care niciodată nu duc lipsă de oameni ce au folosit puterea
pentru avantaje personale.
În anul 1904 își face debutul, la Milano, opera preferată a compozitorului, Madame
Butterfly. Puccini vorbea cu mare drag de această operă, fiind singura pe care o asculta de la
început până la sfârșit. El spune că este: ”cea mai modernă dar și cea mai tandră, senzuală,
pură și măreață în tristețea ei; o poveste de iubire zdrobită de prejudecăți”.
Madame Butterfly este o operă în trei acte, o tragedie japoneză pe un libret de Luigi Illica și
Giuseppe Giacosa, după o piesă de David Blasco, inspirată după o nuvelă de John Luther
King. Tema operei este una de factură exotică, care reflectă atmosfera Orientului. Această
nuanță exotică este întâlnită pe tot parcursul operei, având la bază 12 melodii tradiționale
japoneze, întâlnite în special în prima jumătate a primului act. Puccini este asemănat datorită
influențelor orientale în limbajul armonic, cu compozitori francezi, în special Debussy. Surse
de inspirație folosite de compozitor se recunosc și în alegerea instrumentelor, destinate să

19
N. Carandino, Darclee, Editura „Cugetarea”, București 1938, pag.

- 25 -
sublinieze pragul dintre muzica Orientală și cea a Occidentului. Instrumentele de percuție,
precum folosirea repetată a harpei, a flautului piccolo, a clopotelor de cele mai multe ori la
unison, imită convingător structura muzicală din Extremul Orient, ce se află în contrast cu
frazarea melancolică, ritmul blând, forma armonică occidentală și orchestrația tipică
romantismului târziu20
În anul 1910, a debutat cu succes în New York , la Metropolitan Opera cu La Fanciulla del
West , dirijată de Arturo Toscanini, solist Enrico Caruso.
Giacomo Puccini începe căutarea unei noi formule de realizare a spectacolului. În 1917 își
face debutul o noua operă, La rondine (Rândunica). La început aceasta a fost un proiect de
operetă în stil vienez, însă compozitorul a fost determinat de circumstanțe politice să o
transforme în operă. În același an, își propune realizarea unui triptic. Acest triptic: Il Tabarro,
Suor Angelica și Gianni Schicchi reprezintă mai multe opere într-un act, cu subiecte diferite.
Il Tabarro scrisă pe un libret de Giuseppe Adani, este o dramă sumbră din viața tristă a
lucrătorilor și hamalilor de pe cheiurile Senei. Suor Angelica este cea de-a doua operă,
alcătuită pe un libret de Giovacchino Forzano, ce readuce ideea morții tragice ca efect al
sacrificiului suprem, reprezentând povestea sentimentală a unei călugărițe ce și-a pierdut
copilul. Al treilea act al tripticului, Gianni Schicchi a fost una dintre cele mai inspirate opere
comice.
Compozitorul și-a dedicat ultimii cinci ani din viață exclusiv operei Turandot, dar nu au
fost de ajuns ca el să-și termine opera. Terminase orchestrația primei scene al celui de-al
treilea act și a reușit să portretizeze într-un mod unic sacrificiul din iubire al sclavei Liù. Dar
nu a reușit să definitiveze iubirea dintre prințesa chineză și prințul tătar Calaf. Rolul
personajul feminin Liù este un omagiu adus victimei inocente a relației sale conjugale cu
menajera Doriei Manfredi. Soția compozitorului, Elvira îi bănuia pe cei doi că aveau o relație.
Deși Puccini jurase că era doar o invenție a unei femei geloase, presiunea atât de mare
exercitată asupra fetei a împins-o la sinucidere.
Versiunea neterminată a operei a fost reprezentată la 25 aprilie 1926 la Teatro alla Scala
din Milano, sub conducerea dirijorului Arturo Toscanini. În reprezentațiile ulterioare opera a
fost prezentată cu completările făcute de Franco Alfano, după schițele rămase de la Puccini.

20
Adevărul, Biblioteca pentru operă, Mari spectacole de operă, volumul 4, Madama Butterfly, București 2010

- 26 -
 Pe lângă vasta listă de opere compuse de Puccini, mai găsim și compoziții care nu țin de
genul operistic însă puține la număr și lipsite de importanță. De exemplu: muzica corală Imnul
Dianei - pentru cor și pian, Imnul Romei - pentru cor și orchestră; lucrări orchestrale: Preludiu
simfonic, Capriccio simfonico-având și o versiune pentru pian la patru mâini; genul cameral:
Cvartet de coarde în Re major, Fugi pentru cvartete de coarde, Două menuete. Lucrarea ce s-
a păstrat în repertoriul de concert este Missa de Gloria scrisă pentru cor, orchestră și trei
soliști; tenor, bas și bariton.
Partiturile lui Giacomo Puccini sunt scrise cu mare măiestrie și au un pronunțat caracter
tradițional, se inspiră din operele marilor compozitori italieni și rareori folosește inovații
aduse de reformatorii compoziției muzicale. Când asculți operele lui Puccini, îți vine greu să
crezi că au fost scrise între secolele al XIX-lea și al XX-lea.
Giacomo Puccini a murit la 29 noiembrie 1924, într-o clinică din Bruxelles, la câteva zile
după o operație la gât, în urma unui cancer al laringelui. Creația artistică a compozitorului se
întinde pe o perioadă de 40 de ani, între 1884-1924, timp în care a compus 12 opere.

3.3 Opera La Bohème în creația lui Giacomo Puccini

Este o operă în patru acte, pe un libret de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa, după
romanul „Scènes de la vie Bohème” de Henry Murger. Tema romanului este desprinsă din
boema pariziană a anilor 1830, și redă o scenă din viața unor tineri artiști care, la fel ca
majoritatea populației capitalei franceze „duc o viață veselă și teribilă care, suferea de foame
și murea de acea boală căreia știința nu îndrăznește să-i dea numele adevărat de mizerie”
-„ Scènes de la vie Bohème” Henry Murger.

- 27 -
 În opera, compozitorul conferă personajelor noblețe și individualitate, încadrându-le în
fresca multicoloră a lumii pariziene. Fiecare este reprezentat de un motiv muzical specific
caracterului: Rodolfo - patetic, Mimi - duios și trist, Musetta - temporal. Libretul operei se
concentrează pe relația dintre Rodolfo și Mimi, care se încheie cu moartea ei. Caracterul
personajului Mimi, este o combinație a două personaje din roman: Mimi și Francine.
La Bohème a fost rezultatul unei rivalități între Puccini și Leoncavallo. Amândoi susțineau
că le aparține subiectul operei. Leoncavallo termină propria versiune în care rolul pictorului
Marcello este cântat de un tenor, iar poetul Rodolfo de un bariton. Premiera operei nu a avut
succes, iar în prezent aceasta este realizată foarte rar.
O mare parte din libretul operei lui Puccini, urmărește acțiunea romanului. Diferența apare
în actul al II-lea și al III-lea, care sunt invenții ale libretiștilor, cu câteva referințe care
apelează la roman. Actul întâi și patru cuprind mai multe episoade, legate de capitole diferite.
Întâlnirea între Mimi și Rodolfo care are loc în mansarda clădirii, urmărește îndeaproape
capitolul optsprezece al romanului. Cuplul urmărit în roman nu este chiar Mimi și Rodolfo, ci
mai mult Jacques și Francine. Povestea morții lui Mimi din operă, atrage alte două capitole
diferite din roman; unul privind moartea lui Francine, și altul referitor la Mimi.
Premiera operei a avut loc la Torino, la întâi februarie 1896, la Teatrul Regio, sub bagheta
tânărului dirijor Arturo Toscanini, și care s-a încheiat cu un mare succes. Primul spectacol în
afara Italiei a fost la Teatrul Colon din Buenos Aires, Argentina, la 16 iunie 1896.
Discografia operei La Bohème , include un număr vast de înregistrări distinse. În anul 1972,
casa de discuri Decca, înregistrează fragmente din opera, cu Luciano Pavarotti și Mirella
Freni, în rolul personajelor Rodolfo și Mimi, sub bagheta dirijorului Herbert von Karajan; în
1973, RCA Victor, înregistrează cu Montserrat Caballe ca Mimi, și Placido Domingo ca
Rodolfo, dirijată de Georg Solti și câștigă premiul Grammy pentru cea mai bună înregistrare.
Una dintre cea mai recentă înregistrare a fost realizată cu Anna Netrebko și Rolando Villazon,
ca Mimi și Rodolfo, dirijată de Bertrand de Billy în anul 2008.
Deși marea majoritate a înregistrărilor sunt în limba originală, italiană; ea a fost cântată și
în alte limbi. Acestea includ: o înregistrare realizată în limba franceză cu Renée Doria și Alain
Vanzo, în 1960; în limba germană cu Trude Eipperle și Fritz Wunderlich, în 1956, și în limba
engleză cu Cynthia Haynon și Dennis O’Neil în 1998.

- 28 -
 Celebra aria a personajului Rodolfo Che gelida manina a fost înregistrată de 500 de tenori,
în șapte limbi diferite, între anii 1900 și 1980. În 1981 Anna Record Company a lansat un set
de șase discuri, cu un număr de 101 tenori, cântând celebra arie.
În anul 1957 libretistul Illica moare, și lucrările lui sunt date la Muzeul Parma. Printre
aceste lucrări se afla libretul complet al operei La Bohème. Cercetătorii au descoperit un act
pe care Puccini a decis să nu-l utilizeze în compoziția sa. Dar acesta este demn de remarcat
deoarece explică gelozia lui Rodolfo.
„Actul lipsă” este situat în cronologia dintre scena de la cafeneaua Momus și actul al III-
lea. Protectorul Musettei refuză să plătească nota celor patru boemi, și Musetta scoate
mobilierul în curtea locuinței sale, pentru a fi licitat a doua zi. Cei patru tineri găsesc în
aceasta o scuză perfectă pentru a da o petrecere. Musetta îi împrumută lui Mimi, o frumoasă
rochie și o prezintă lui Viscount. Acestea dansează un cadril 21 , situație care trezește gelozia
lui Rodolfo.
În anul 1959, Valsul Musettei a fost adaptat de compozitorul Bobby Worth pentru o piesă
pop „Don’t you know” dedicat cântăreței Della Reese.
Personaje operei sunt: Rodolfo, un poet, voce tenor; Mimi, o croitoreasă, soprană;
Marcello, un pictor, bariton; Musetta, o cântăreață, soprană; Schaunard, muzician, bariton;
Colline, filozof, bas; Benoit, proprietarul apartamentului, bas; Alcindoro, consilier de stat,
bas; Parpignol, un vânzător de jucării, tenor; Sergent vamal, bas. Și personaje figurante:
studenți, muncitori, cetățeni, negustori, vânzători din stradă, soldați, chelneri, copii.
Subiectul operei
Actul I- Paris, Ajunul Crăciunului, anul 1830
Patru prieteni, poetul Rodolfo, pictorul Marcello, muzicianul Schaunard și filozoful
Colline, își împart bucuriile și necazurile într-o mansardă pariziană. Ei sărbătoresc ajunul
Crăciunului, acest moment le este tulburat de apariția proprietarul, venit să ceară chiria. Cei
patru reușesc să-l gonească, și decid să-și petreacă seara la cafeneaua Momus. Nevoit să
rămână un moment acasă, Rodolfo primește o vizită de la vecina sa, care a rămas fără lumină.
Cei doi se îndrăgostesc și pleacă împreună la cafenea.
Actul al II-lea, Cafeneaua Momus
În ajunul Crăciunului, cafeneaua este plină de lume. Mimi se integrează perfect în grupul
de prieteni a lui Rodolfo. Marcello este recucerit de Musetta, care venise la petrecere însoțită

21
Cadril- dans de origine franceză, cu mișcăre lentă, în cursul căruia partenerii se schimbă între ei.

- 29 -
de bătrânul Alcindoro. Ea îl părăsește pe acesta, și pleacă împreună cu cei patru prieteni și
Mimi.
Actul al III-lea – În zori la periferia Parisului
Mimi vine la Marcello să se confeseze, fiind nemulțumită de relația sa cu Rodolfo. Ea se
ascunde la apariția lui Rodolfo, și află adevăratul motiv al atitudinii iubitului ei. Grav
bolnavă, Mimi nu va putea supraviețui dacă va continua să trăiască în sărăcie alături de el.
Trista despărțire a celor doi, Rodolfo și Mimi, este întreruptă de cearta dintre Marcello și
Musetta.
Actul al IV-lea Primăvara
Rodolfo și Marcello aflați din nou în mansarda lor, încearcă să se dedice lucrului, dar
gândul zboară spre iubitele lor. Apar ceilalți prieteni Colline și Schaunard, care încearcă să-i
înveselească, dar totul este întrerupt de apariția muribundă a lui Mimi, adusă de Musetta. Cu
toate eforturile lor materiale și afective de a o salva, aceasta moare în casa unde odinioară era
fericită, înconjurată de iubitul și prietenii ei.

3.4. Aria Si, mi chiamano Mimi

Giacomo Puccini utilizează în operele sale, „melodia continuă”, ariile fiind înlocuite de
scurte mărturisiri sentimentale care sunt integrate perfect și firesc în desfășurarea acțiunii. De
exemplu aria din primul act: Si, mi chiamano Mimi, în care personajul feminin spune povestea
ei.
Acțiunea se petrece în mansarda unei clădiri pariziene, unde Rodolfo rămâne singur după
plecarea prietenilor săi, la cafenea. El scrie un articol important, când aude un ciocănit la ușă.
Vecina lui Mimi, vine să îi ceară o lumânare aprinsă. Aceasta are o senzație de leșin, iar
Rodolfo o invită în casă pentru a se liniști. La plecare Mimi își dă seama ca a pierdut cheile, și
cei doi încep să caute. Deodată luminările se sting din cauza curentului. În întuneric privirile
celor doi se întâlnesc, iar Rodolfo îi atinge mâna lui Mimi. După ce tenorul cântă aria Che
gelida manina, protagonista începe celebra arie Si, mi chiamano Mimi, în care spune și ea
povestea ei, acompaniată de sunetul suav și delicat al viorilor.

- 30 -
 Aria poate fi asemănată cu un recitativ, datorită liniei melodice, a textului și a fluctuației
ritmice a frazelor muzicale. Tonalitatea de bază a ariei este Re major, în 2/4 destul de lentă,
creând suspans în aflarea poveștii. Modul major al tonalității subliniază bucuria și emoția cu
care spune povestea, Mimi.
Discursul muzical al ariei, se bazează pe un mers treptat, pe arpegii, și intervale simple, cel
mai des fiind întâlnite cvinta și sexta. Din punct de vedere armonic se folosește foarte des
relația tonică –subdominantă –tonică. Foarte caracteristic la muzica lui Puccini este acordul de
septimă, de cele mai multe ori disonant, este folosit pentru a crea suspans și tensiune. Ritmic
sunt folosite valori scurte precum: optime, șaisprezecime și treizeci și doimea. În partea a
doua a ariei se trece în măsura de 4/4, și apar valori mai lungi de pătrime și doime.

Ambitusul vocal este cuprins între re 1 și La 2; spre deosebire de a doua arie a personajului
din actul al III-lea, care spre final are Si bemol 2.

- 31 -
 De remarcat la aceste două arii, este și diferența de tonalitate. Prima arie este scrisă în Re
major, tonalitate cu doi diezi, având o sonoritate veselă, optimistă, iar a doua arie este scrisă
în Re bemol major, tonalitate cu cinci bemoli, la o distanță de șapte cvinte descendente față de
prima. Astfel melodia are o încărcătură emoțională mai profundă și melancolică. Aceste două
arii subliniază începutul și sfârșitul unei relații dintre doi îndrăgostiți. Astfel în primele două
acte predomină fericirea și emoția întâlnirii lui Mimi cu Rodolfo, urmând ca în ultimele acte
să se instaleze regretul și moartea protagonistei.
Ziarele vremii spuneau despre libretul operei că „este vrednic de toată atenția, dar pretinde
prea multe de la compozitor, care trebuie să găsească tonuri când proaspete, când accente
inspirate de pasiune”. Puccini a reușit cu toate acestea să creeze o muzică rafinată și
sclipitoare, prin mijloace simple și particulare, sigure și clare.
Personajul Mimi conturează caracterul unei femei simple, modeste, sensibile și visătoare.
Este o croitoreasă de flori, care iubește să facă acest lucru deoarece o face fericită. Din
operele sale reiese, că Puccini a acordat o atenție deosebită personajele feminine tragice,
frumoase, de origine umilă, tinere rătăcite sau abandonate.
Din punct de vedere tehnic vocal, aria cere solistei să aibă o coloană de aer constantă,
pentru a construi frazele lungi, care trebuiesc îmbrăcate în sunete cântate moale și legato, nu
strident. În interpretarea acestei arii am ascultat sopranele: Anna Netrebko, Angela
Gheorghiu, Ileana Cotrubaș și Teresa Stratas. Am urmărit la acestea, frazarea și cum au
construit un legato, intensitatea emoțională pe care au folosit-o în emiterea sunetelor și
culoarea acestora.

3.5. Aria Donde lieta usci

Acțiunea se petrece la periferia Parisului. În actul al III-lea personajul feminin

interacționează prima oară cu pictorul Marcello, apoi cu Rodolfo, iubitul ei și Musetta.
Rodolfo îi spune lui Marcello, că Mimi este grav bolnavă, și nu o poate ajuta financiar.
Nesuportând să o vadă că suferă, preferă să se despartă de ea. Mimi ascunsă, aude discuția
celor doi, și apare.

- 32 -
 Linia melodică a sopranei începe în nuanță dolce, lento molto. Mimi se resemnează, și cu
tristețe acceptă dorința iubitului ei: „Întoarce-te de unde a luat naștere dragostea ta,/ Întoarce-
te singură Mimi,/ Să croșetezi flori în camera goală./Adio, nu mă uita.”

Frazele care implică zbuciumul lăuntric al protagonistei sunt rărite, urmând să prindă avânt
în nuanță andantino, agitando un poco, spre mediul acut, pe nota la bemol 2. Spre finalul
primei secțiuni, cuvintele de adio, cântate în mediul grav, sunt aproape șoptite.
Ultima rugăminte a lui Mimi către iubitul ei, este asemănată cu un recitativ: „Ascultă,
ascultă,/ Tot ce am lăsat la tine acasă, adună./ În sertarul meu stă un inel și o carte de
rugăciune./ Adună-le pe toate și mai târziu voi trimite portarul”. Se cântă într-un registru
mediu, aproape vorbit.

- 33 -
 În deznodământul ariei: „ Apoi, uită-te sub pernă, există o bonetă roz,/ De vrei, de vrei să o
păstrezi în memoria iubirii noastre./ Adio nu mă uita”, tensiunea discursului muzical, crește,
se acumulează și se deschide, pe cea mai înaltă notă din arie, Si bemol 2. Se face trecerea de
la tonalitatea La major, și se revine la Re bemol major. Apare intervalul de decimă
descendentă, care din punct de vedere tehnic vocal există riscul ca în coborâre, solistul să
piardă poziția sunetului înaltă, și astfel intensitatea acestuia să se reducă considerabil .
Ambitusul vocal, folosit în aria Donde lieta usci se întinde de la nota re bemol 1, la Si
bemol2.

Din punct de vedere tehnic vocal, aria necesită o atenție deosebită în egalizarea intensității
sonore dintre registre. Frazele sunt construite ascendent din punct de vedere melodic, și există
riscul ca sunetele înalte să fie stridente. În interpretarea acestei arii am urmărit sopranele
Angela Gheorghiu, Anna Netrebko, Teresa Stratas și Mirella Freni.

- 34 -
Bibliografie

1 . Adevărul, Biblioteca de seară, Mari spectacole de operă , Volumul 4, Madama Butterfly

București 2010
2. Cf. Mircea Duțescu, Voci mari, voci bizare, București, Editura Protel, 2002
3. Constantinescu Grigore, Patru secole de operă, Universitatea Națională de Muzică
București 2012-2013
4. Harold Rosenthal & John Warrack, Guide de l’opera, Editura Fayard, 1995
5. Livia Teodorescu- Ciocănea, Tratat de forme și analize muzicale, Editura Muzicală, 2005
6. N. Carandino, Darclée, Editura „Cugetarea” București 1938
7. Popovici Doru, Vis de iubire, viața și opera lui Giacomo Puccini, Editura Albatros,
București, 1997
8. Sbârcea George, Giacomo Puccini, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R.
București 1959
9. Schonberg Harold C, Viețile marilor compozitori, Editura Lider București, București 2005
10. 100 de personalități ale secolului XX, Compozitori, Editura All, București 2003
11. The New Grove, Dictionary of Music and Musicians, Edited By Stanley Sadie, 2002

Webografie
1. www.dexonline.ro
2. Biblioteca enciclopedică italiană: https://books.google.ro
3. Enciclopedia liberă: http://ro.wikipedia.org/
4. www.creeaza.ro

Discografie
Rusalka – 2002 – dirijor James Colon cu Renée Flleming și Sergei Larin
La Bohème – film 2008- director artistic românul Robert Dornhelm cu Anna Netrebko și
Rolando Villazón
La Bohème – 1988 – dirijor Tiziano Severini cu Mirella Freni și Luciano Pavarotti

- 35 -
Anexe

- 36 -
- 37 -
La Bohème - Actul I

La Bohème – Actul al II-lea

- 38 -
La Bohème – Actul al III-lea

La Bohème – Actul al IV-lea

- 39 -