Eseul nr.

Stilul instrumental concertant în creația secolului al XVII-lea şi începutul

secolului al XVIII-lea; creatori ai preclasicismului muzical şi genurile
reprezentative: suita, sonata, concerto-grosso. Importanța creației
compozitorilor: A.Vivaldi, J.Ph.Rameau, D.Scarlatti etc. Opera barocă şi
reprezentanții ei: H. Purcell, G. Fr. Haendel. Personalitatea lui J.S.Bach;
scriitura polifonică şi genurile reprezentative creația instrumentală, importanța
temperanței sonore. Creația vocal-instrumentală şi reprezentanții de seamă:G.
Fr. Haendel, J. S. Bach.

Barocul reprezintă un curent artistic care s-a manifestat între secolele al XVII-
lea și al XVIII-lea în diferite domenii ale artelor ( pictură, sculptură, arhitectură
și muzică) și este caracterizat prin grandoare, neregularitatea liniilor,
ornamentare elaborată și monumentalitatea construcțiilor.Termenul de baroc
provine din limba portugheză, de la cuvântul barocco, care înseamnă perlă, în
formă asimetrică.
În ceea ce privește Barocul muzical, acesta este cuprins aproximativ între anii
1600-1750, fiind considerat puntea dintre Renaștere și Clasicism.
Din punct de vedere istoric, Barocul se poate împărți în trei perioade: cea
timpurie (1600-1650), cea mijlocie (1650-1700) și cea târzie (1700-1750), în
dreptul cărora se pot remarca trei direcții stilistice. Prima, care reprezintă
totodată și expresia plenară a stilului baroc, se poate caracteriza printr-o
polifonie densă, prin abundența relațiilor armonice și a structurilor polifonice,
reprezentantul tipic al stilului baroc find compozitorul Johann Sebastian Bach.
A doua direcție stilistică este cea a Rococo-ului, datorată vieții de la curte, în
care este redată eleganța și rafinamentul specific. Rococo-ul anticipează stilul
clasic, în privința procesului de simplificare a limbajului muzical, stilul galant
perpetuându-se până la W.A.Mozart.
Cea de-a treia direcție este reprezentată de stilul preclasic, care conține
ansamblul de trăsături stilistice din barocul târziu, precedând imediat
Clasicismul. Antonio Vivaldi și Domenico Scarlati pot fi considerați ca cei mai
reprezentativi autori ai Barocului de orientare preclasică, prin simplificarea
polifonică și utilizarea, pe scară largă, a monodiei acompaniate.
Barocul muzical apare ca o reacție față de stilul polifonic complex vocal al
Renașterii, în ideea dezvoltării monodieidin cultura antică grecească.
Perioada Barocului muzical, privită în ansamblul ei, poate fi definită de mai
multe caracteristici. În primul rând, s-a cristalizat și a fost teoretizată gândirea
muzicală bazată pe tonalitate, sistemul tonal cu modurile major și minor fiind
utilizate în locul modurilor medievale din Renaștere. De asemenea s-a dezvoltat
și sintetizat teoria muzicală, polifonia și armonia în cadrul sistemului tonal,
lucrările teoretice cele mai însemnate aparținând lui Rameau (Tratatul de
armonie) și J.J.Fux –Gradus ad Parnassum.În mod practic, toate aceste elemente
se regăsesc în cele două volume ale Clavecinului bine temperat compus de
J.S.Bach. Această culegere în două volume cuprinde 24 de fugi și preludii în
toate tonalitățile majore și minore, demonstrând interesul lui Bach în privința
diviziunii octavei în 12 semitonuri absolut egale. Descoperirea temperanței
sonore a făcut posibilă atât utilizarea enarmoniei, cât și acordarea corectă a
instrumentelor cu sunete fixe.
În perioada Barocului, compozitorii și interpreții au folosit ornamentare
muzicală mult mai elaborată, au realizat modificări în notația muzicală și au
dezvoltat noi tehnici de interpretare instrumentală.
Se perfecționează instrumentele muzicale, fapt care determină apariția muzicii
instrumentale ca gen de sine stătător, desprinsă de cuvânt și dans. Apar forme și
genuri muzicale noi. Genurile specifice perioadei Barocului se pot clasifica în
genuri vocal-simfonice: opera , cantata, oratoriul, pasiunea, missa, recviemul și
genuri instrumentale: sonata, suita de dansuri, Concerto grosso, ricercarul, fuga,
passacaglia și Ciaccona.
Genurile muzicale vocal-instrumentale
Cantata apare ca gen în secolul al XVII-lea, existența sa fiind menționată până
pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când devinde gen muzical principal în
cadrul bisericii evanghelice. În prima fază, era destinată doar unei singure voci
acompaniate, căreia i s-a adăugat ulterior corul. Structura sa s-a amplificat
treptat, introducându-se, alături de părțile solistice și de cor, arii și recitative
acompaniate de orgă sau formații instrumentale. Mișcările sunt diferențiate,
ajungându-se la 3-4 părți. Odată cu laicizarea muzicii, genul va fi interpretat nu
numai în biserici, ci și în sălile de concert. J.S.Bach a compus peste 200 de
cantate, religioase (Gott ist mein Konig) și laice- Cantata cafelei.Au mai scris
cantate: J.P.Rameau, Dietrich Buxtehude, Georg Philipp Telemann, Georg
Friedrich Haendel,etc.
Oratoriul apare la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-
lea, odată cu opera, în Italia. Începând cu 1640, Giaccobbo Carrisimi începe să
contureze tipologia oratoriului, introducând alături de motete o serie de alte
elemente ce aparțin laicului. Diferența dintre oratoriu și operă este că opera este
genu dramatic pus în scenă și jucat de personaje, pe când oratoriul este
interpretat în concert. Au compus oratorii Giovani Battista Pergolesi, Georg
Friedrich Haendel și J.S.Bach.
În jurul anului 1600 apare genul operei, ce pune în prim-plan monodia
acompaniată, precum și muzica acompaniată de instrumente. Apariția operei a
fost influențată de existența unei reuniuni intelectuale umaniste denumită
Camerata florentină, a cărei activitate muzical-teoretică și creatoare se defășura
la Florența. Din aceasta făceau parte o serie de muzicieni și compozitori precum
Vincenzo Galilei, Giullio Caccini, Jacopo Perri și alții, conduși de Giovanni
Bardi.Ulterior, acestui grup i s-a adăugat și Claudio Monteverdi. Prima
consecință a apariției Cameratei florentine a fost afirmarea monodiei
acompaniate și a elementelor fundamentale ale melodramei: aria și recitativul.
Contextul în care s-a dezvoltat această grupare era dominat de orientarea
renascentistă către valorile culturii antice, ceea ce a generat interesul pentru
muzica dramaturgică (tragedia ca spectacol sincretic) a acelei perioade antice.
Acest fapt a generat scrierea primelor opere,spre sfârșitul secolului al XVI-lea,
care însă nu s-au mai păstrat, una dintre ele este opera Daphne, scrisă de
Jaccomo Corsi. Prima operă care s-a păstrat în întregime este Euridice, compusă
în anul 1600 de Jacopo Peri. Această lucrare reconstituie tragedia cu același
nume. Treptat, compozitorii au căutat noi mijloace de perfecționare a limbajului
muzical; pentru ca textul literar să fie inteligibil, se impunea căutarea unor
formule vocale care să oscileze între vorbire și cântare. Totodată, polifonia care
până atunci dominase peisajul muzical, ceda locul melodiei acompaniate. Prima
operă care corespunde plenar ideii de spectacol muzical, prin dramatismul
recitativelor și folosirea cu ingenuozitate a resurselor orchestrale, a corului și a
baletului a fost Orfeu de Claudio Monteverdi, reprezentată în 1607, la Roma.
Acțiunea operei se desfășoară pe parcursul a cinci acte, precedate de un prolog.
Experiența sa de polifonist madrigalist este folosită de Monteverdi în tratările
corale ale dramei, în care ansamblul coral este un personaj purtător al ideilor
dramei. De asemenea, compozitorul folosește un aparat orchestral neobișnuit de
amplu pentru acea epocă, valorificând pentru prima dată într-o operă forța de
expresie a instrumentelor.
Creația lui Monteverdi mai cuprinde operele Arianna, Reîntoarecerea lui Ulisse
în patrie și Încoronarea Popeei. Monteverdi este considerat compozitorul care a
deschis drumul operei italiene.
Opera franceză se naște odată cu creația compozitorului Jean Baptiste Lully,
creatorul stilului francez al genului, în care baletul avea un loc aparte. Lully a
creat comediile balet, gen foarte gustat la curtea regelui Ludovic al XIV-lea.
Libretele erau fie antice, fie scrise de Moliere.Dintre lucrările lui Lully,amintesc
Amorul doctor, Psyche, Acis și Galathea. Urmașul lui la Versailles a fost Jean
Philippe Rameau. Dintre cele mai cunoscute opere rămase de la Rameau fac
parte Castor și Polux, Indiile Galante și Dardanus, toate acestea preluând
subiecte mitologice.
Apariția operei engleze în secolul al XVII-lea este legată de numele lui Henry
Purcell, din a cărei creație dramatică face parte Dido și Aeneas, cu un libret în
limba engleză. La începutul secolului al XVIII-lea, compozitorul John Gay,
urmaș a lui Purcell, inițiază Beggar s Opera (opera cerșetorilor), inspirată din
viața oamenilor simpli de la Londra, care valorifică cântecul popular englez,
ridiculizând, în același timp, elementele de operă italiană. Se pun bazele, în
această perioadă, și ale operei buffe, care cunoaște o largă și rapidă răspândire în
rândul maselor.
Opera buffa, sau opera comică, are originea în intermezzo-urile operei seria.
Prima operă buffa reprezentată a fost La serva padrona, compusă de Pergolesi, a
cărei premieră s-a produs la Paris. Această premieră a dat naștere unei ciocniri
de opinii denumită cearta bufonilor, în care partizanii operei tradiționale
franceze se opuneau și înfruntau noile apariții. Polemica a luat sfârșit odată cu
cristalizarea genului operei comice. Cristoph Willibald Gluck este un
compozitor care renunță la artificialitatea stilului italian, căutând expresia
simplă, sinceră; a compus opera Orfeu, Ifigenia în Aulida, Alcesta.
În Germania, opera comică își are originile în cântecul popular denumit
singspiel. După Hiller, W.A.Mozart va fi cel care va dezvolta genul.
În ceea ce privește genurile muzicii instrumentale, acestea au cunoscut o
evoluție și o dezvoltare în perioada Barocului, în contextul perfecționării
instrumentelor muzicale.
Genurile muzicii instrumentale se definesc prin ansambluri mici sau mai ample.
În prima categorie, cu un statut autonom, se remarcă Suita. În accepţiunea
secolului XVII, Suita este primul gen (instrumental sau orchestral) în sens de
ciclu. Prin structura sa, Suita a influenţat şi apariţia altor genuri muzicale. Un rol
deosebit în cristalizarea Suitei l-a avut deja existenţa dansurilor de Curte. În
primele sale manifestări, numărul şi ordinea dansurilor nu cunoşteau încă o
formulă fixă. Ulterior, se conturează mai multe criterii ,printre care și ordinea
dansurilor, necesară realizării contrastului prin caracter şi tempo (Allemanda-
Moderato, Couranta-Vivace, Sarabanda-Andante, Giga-Presto). În stadiul mai
evoluat, Suita primeşte şi o parte introductivă – Preludiu –, pentru Suita
instrumentală, Uvertură, Intrada – pentru Suita orchestrală. Între dansurile cu loc
oarecum fix sunt adăugate uneori și altele , precum Menuet, Bourée, Gavota,
Passe-pied, Rigaudon, Siciliana.
Un alt gen muzical prezent în perioada Barocului este sonata. În funcție de
spațiul reprezentării muzicale, acesta se împarte în două categorii: Sonata da
chiesa, în spațiul eclesiastic și Sonata da camera, în cel laic. În ambele cazuri,
numărul instrumentelor le conferă şi denumirea de Trio sonata (două viori sau
doi suflători şi basul continuu – violoncel sau clavecin). În Sonata da chiesa
întâlnim doar indicaţii de tempo, iar scriitura este prioritar polifonică . În Sonata
da camera se precizează termeni de dansuri, iar scriitura înclină mai mult spre
omofon, subliniind astfel caracterul profan al muzicii. Adesea, de-a lungul
timpului, apar întrepătrunderi între cele două tipuri de Sonată, evidenţiindu-se de
asemenea filiaţia cu genul Suitei.
Concertul instrumental, cunoscut sub denumirea de Concerto Grosso, este un
gen muzical care s-a impus în secolul al XVII-lea, constând în alternarea
melodiei între un grup restrâns de instrumente (grupul concertino sau soli) şi
întreaga orchestră (grosso, tutti sau ripieni). La început, numărul de părți al
acestuia era variabil(până la 5 mișcări), fiind destinat orchestrei de coarde, după
care mișcările s-au redus la 3-4, formația devenind mixtă prin introducerea
instrumentelor de suflat. La Vivaldi se va impune schema clasică a concertului
în 3 părţi(repede - lent -repede).Cei mai cunoscuți compozitori din această
perioadă au dăruit pagini de o neasemuită frumusețe acestui gen: Archangello
Corelli, Antonio Vivaldi, Pietro Locatelli, Georg Phillipp Telemann, Georg
Friedrich Haendel, Johann Sebastian Bach,etc. Concerto grosso va fi detronat în
secolul al XIX-lea de către concertul cu un singur instrument solist.

Antonio Vivaldi s-a născut în anul 1678, la Veneția, fiind compozitorul care
ilustrează cel mai fidel muzica italiană din prima jumătate a secolului al XVIII-
lea. A fost un violonist virtuoz, profesor de vioară și compozitor la
Conservatorul de la Pieta, a scris peste 50 de opere și, mai ales, autorul unei
vaste și valoroase creații instrumentale.
A compus mai multe cicluri instrumentale, dintre care L Estro armonico, alcătuit
din 12 concerte, La Stravaganza, cele 4 Anotimpuri, reprezentate de 4 concerte
pentru vioară și orchestră(cu cembalo), având titluri și indicații programatice.
Fiecare concert este alcătuit din 3 părți, pe principiul contrastului de mișcare
repede-lent –repede, vioara solo contopindu-se adesea în masa sonoră
orchestrală, dar având și strălucite intervenții solistice, de mare virtuozitate.
Vivaldi găsește modalități muzicale prin care să ilustreze sunetele din natură,
cântecul păsărilor. Vivaldi este un inovator în domeniul concertului
instrumental, stabilind forma tripartită a acestuia. Echilibrul și proporția
lucrărilor sale instrumentale , la fel ca și robustețea ritmică, vitalitatea
tempourilor, inventivitatea melodică și eleganța stilului.

Arcangelo Corelli (1653 – 1713) este unul dintre primii maeştri ai violonisticii
italiene, creator al modelelor de Sonate a tre şi Concerti grossi, al cărui stil este
influenţat de melodica vocală. A format numeroşi violonişti celebri în epocă –
Geminiani, Locateli –, a realizat numeroase cicluri de muzică instrumentală în
genul Sonatei da camera, da chiesa (este celebră Sonata „la Follia”),
perfecţionând treptele dinamicii prin alternanţa de piano şi forte.Creația sa
cuprinde doar lucrări instrumentale: 12 sonate pentru vioară, 12 Concerto
Grosso, cu care pune bazele dezvoltării muzicii simfonice, trio sonate; toate
lucrările sunt împărțite în doar 6 numere de opusuri.

Georg Friedrich Haendel s-a născut în anul 1685, în orașul Halle din
Germania. Încă de timpuriu a avut înclinații spre muzică, fiind îndrumat de către
un profesor din orașul natal în învățarea compoziției și practica mai multor
instrumente. Devinde organist la Halle și ulterior la Hamburg. Își petrece cea
mai mare parte a vieții în Anglia, unde este compozitoral capelei regale și
directorul Academiei regale de muzică.
Creația sa cuprinde muzică vocal-simfonică, opere și muzică instrumentală.
În ceea ce privește muzica instrumentală, aceasta este reprezentată de suite, fugi,
capricii, fantezii. A scris un număr mare de lucrări pentru clavecin, în care
domină forma tradițională a suitei, la care se adaugă fuga sau tema cu variațiuni;
tot în aceste lucrări pentru clavecin, Haendel insistă asupra scriiturii polifonice
imitative. Concertele pentru orgă, interpretate în pauzele dintre părțile oratoriilor
sau înaintea acestora, au un caracter omofon; tiparul formal este cel italian, bazat
pe înlănțuirea repede-lent-repede. Aceste concerte pentru orgă sunt o contopire
între Concerto grosso și concertul solistic.
Haendel a compus 2 cicluri de Concerto grossi, având un rol important în
evoluția acestui gen muzical, alcătuit din mișcările specifice sonatelor da chiesa
și da camera, debutând de obicei cu o parte lentă.
Cele două suite, Muzica apelor și Muzica focurilor de artificii, erau considerate
lucrări ocazionale pentru instrumente de suflat și coarde.
Muzica apelor a fost scrisă cu prilejul unei serbări și este una dintre primele
lucrări cântate în aer liber; sunt reunite 3 suite, însumând 21 de piese.
Muzica focurilor de artificii a fost scrisă cu ocazia sărbătorii care punea capăt
războiului pentru succesiunea la tronul Angliei. A fost concepută pentru 120 de
suflători, dintre care 40 sunt numai trompete.
Muzica vocal-simfonică cuprinde oratoriile. Acestea sunt drame religioase în
care Haendel tratează corul în două maniere: în stil fugat și acordic. Cele mai
cunoscute oratorii ale sale sunt Israel în Egipt, Iuda Maccabeus, Samson și
Mesia.
Oratoriul Israel în Egipt este o lucrare epico-narativă de un mare dramatism, în
care Haendel tratează povestirea biblică privind suferința evreilor în captivitate
și eliberarea acestora.
Mesia este o suită de meditații despre viața lui Isus, o epopee în care sunt
povestite toate faptele creștine, de la profeție până la judecata de apoi,
parcurgând totodată tot anul liturgic catolic.
Haendel a compus 40 de opere, în care folosește diverse subiecte precum cele
mitologice, istorico-legendare, bazate pe fapte eroice sau intrigi amoroase.
Libretistul său a fost Metastasio. După moartea lui Purcell, opera națională
engleză a suferit un declin, pătrunzând foarte multe influențe italienești. În acest
context, Haendel a luptat pentru formarea unui auditoriu și a unui nou tip de
operă. A compus în această perioadă opera Rinaldo, care are un caracter de
operă seria. Sub influența lui John Gay și a curentului generat de Beggar s
Opera, Haendel a introdus și el în operele sale aria și ansamblurile care nu
depășeau duetul sau trioul, actele terminându-se cu coruri. În genul operei,
Haendel a mai compus și Agripina, Arianna, Almira,Tezeu,Giulio Cesare.

Johann Sebastian Bach  a fost un compozitor german și organist din

perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul dintre cei mai importanți
muzicieni din toate timpurile.
S-a născut la 21 martie 1685 la Eisenach, în regiunea Turingiei, fiind membru al
unei familii de muzicieni profesioniști. A început studiul muzicii de timpuriu
,sub îndrumarea tatălui său Ambrosius Bach, ajungând să fie un virtuoz al
viorii, violei , orgii și clavecinului. De-a lungul vieții, și-a desfășurat activitatea
în diverse orașe: La Arnstadt, Weimar, Kothen, Leipzig, unde a ocupat funția de
organist și capel-maestru. În paralel cu profesia de instrumentist, Johann
Sebastian Bach a acordat o importanță deosebită creației . A compus 59 de
volume de lucrări, atât vocale cât și instrumentale, în care regăsim o îmbinare a
artei contrapunctului cu armonia și totodată, o îmbinare a muzicii religioase cu
cea laică. Creația sa cuprinde muzică instrumentală, orchestrală și vocal-
simfonică.
În ceea ce privește muzica instrumentală, Bach a compus un număr mare de
lucrări pentru clavecin. Dintre acestea, menționez Suitele engleze, Suitele
franceze, Suitele germane, mai cunoscute ca Partite, Concertul Italian,
Uvertura în stil francez, Variațiunile Goldberg Ofranda muzicală, dedicată
regelui Prusiei și Arta fugii.Una dintre lucrările cele mai cunoscute și cu cea mai
mare influență în istoria muzicii este Clavecinul bine temperat. Această culegere
în două volume cuprinde 24 de fugi și preludii în toate tonalitățile majore și
minore, demonstrând interesul lui Bach în privința diviziunii octavei în 12
semitonuri absolut egale. Această inovație a făcut posibilă atât utilizarea
enarmoniei, cât și acordarea corectă a instrumentelor cu sunete fixe.  Clavecinul
a avut un rol important și în creația concertantă, Bach fiind primul compozitor
care a dat roluri solistice acestui instrument, ce avusese până atunci doar rolul de
acompaniament . Pentru clavecin și orchestră a scris șapte concerte, trei
Concerte pentru două clavecine și orchestră; două Concerte pentru trei clavecine
și orchestră și un Concert (transcris după cel pentru patru viori de Vivaldi)
pentru patru clavecine și orchestră.
Pentru orgă, instrument pentru care avea o afinitate și căruia i-a acordat o
importanță deosebită, a compus preludii, toccate, passacaglii, fugi și peste 150
de corale. Dintre acestea, cea mai cunoscută lucrare este Toccata și fuga în re
minor .
Tot din creația instrumentală fac parte cele Șase Sonate și Partite pentru vioară
solo și Suitele pentru violoncel solo, și pentru ansamblu instrumental Sonate
pentru vioară și clavecin, Sonate pentru flaut, vioară și clavecin și pentru
diferite alte combinații de instrumente.
Creația orchestrală a lui J.S. Bach cuprinde 6 Concerte brandenburgice si 6
suite pentru orchestra. A mai compus și concerte pentru pian (cembalo) si
orchestra, pentru vioara si orchestra, pentru grup de instrumente soliste (doua
viori, doua piane, flaut - vioara) si orchestră.
Creația vocal-simfonică cuprinde cantate, motete, misse și oratorii.
Cantatele erau scrise pentru toate duminicile calendarului liturgic și erau cântate
între Evanghelie și predică;Bach a compus peste 800 de cantate religioase, dar și
câteva profane, precum Cantata cafelei sau Cantata țărănească.
Dintre oratorii, cele mai cunoscute sunt: Oratoriul Magnificat, compus cu ocazia
sărbătorii Crăciunului, Oratoriul de Paște, Oratoriul înălțării, Oratoriul de
Crăciun. A compus și cele 4 Patimi: Matheus Pasion, Marcus Pasion,Luca
Pasion și Johannes Pasion.

Caracteristicile de limbaj

În creația sa, Bach a atins înaltul grad de perfecțiune al gândirii armonice,

polifonice, de formă, al genurilor muzicale existente.
Polifonia reprezintă aspectul central al stilului bachian, aceasta fiind de o
inventivitate si ingeniozitate nemaîntâlnită până atunci. Spre deosebire de
polifonia Renașterii, la Bach regăsim o polifonie fundamentată pe principii
armonico-tonale. Compozitorul reușește astfel să realizeze o sinteză între
armonie și polifonie, între mijloacele tehnice vechi și noi.
La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii melodice provenite
din creația populară. Întâlnim în creația lui Bach scriitura melodică în secvențe,
caracteristică epocii ;de aici așa zisa dinamică "în terase" ,care înseamnă o
crestere sau decrestere dinamică în blocuri sonore, pe trepte, dupa cum
secvențele reprezintă pași ascendenți sau descendenți.
În ceea ce privește formele muzicale, acestea sunt echilibrate, caracterizate
printr-o logică si claritate impecabila, arta lui Bach fiind comparată cu
arhitectura, Goethe numind-o "muzica pietrificată".
O alta caracteristica a creatiei lui Bach este varietatea expresiei, de o bogatie
interioară nemaîntâlnită pâna atunci, incluzând un perfect echilibru al afectivului
cu cerebralul.
J.S.Bach a murit la 28 iulie 1750, la Leipzig, fiind înmormântat în curtea
bisericii Sfântul Thomas. Operele sale au fost clasificate și catalogate în 1950 de
muzicologul german Wolfgang Schmieder în Catalogul operelor lui Bach: Bach
Werke Verzeichnis:BWV.
Barocul constituie o perioadă de mare efervescență creatoare pe tărâmul
muzical, o perioadă de înflorire a genurilor muzicale și a muzicii instrumentale,
ce a lăsat posterități o moștenire culturală și spirituală de mare preț.

Muzica barocului permitea improvizaţii, întrucât adeseori notatia se reducea doar la prezenta basului

cifrat, ca atare, interpreţii realizau adevarate improvizatii pornind de la reperele sugerate de aceasta
scriitura