Sunteți pe pagina 1din 6

ISTORIA MUZICII UNIVERSALE

Muzica de divertisment/muzica uşoară a secolului al XX-lea; valoare şi kitsch; impactul în


plan socio-cultural pe termen scurt, mediu şi lung al promovării sau ignorării „muzicii noi”,
universale și românești, exemple
Muzica ușoară reprezintă un gen muzical eterogen, adeseori definit
prin raportare la alte genuri de muzică. În mod nejustificat,
denumirea capătă, nu de puține ori, o tentă depreciativă. Muzica
ușoară, fiind mai veche decât multe alte genuri promovate azi ca
muzici de consum, suportă mai multe grade de deschidere în privința
cronologiei, dar în sens general se vorbește în ziua de astăzi de
muzica creată începând cu a doua jumătate a secolului XX.

Echivalente în alte limbi[modificare | modificare sursă]


Sintagma nu are un corespondent precis în limbile de mare
circulație, iar acolo unde există sintagme similare, înțelesul lor poate
să difere. „Echivalările” oferite cel mai des expresiei românești sunt
franțuzescul musique légère și sintagma englezească easy listening
(care s-a răspândit și în alte limbi). În cazul limbii engleze, atributele
muzicii ușoare sunt împărțite între subgenurile music-hall, light
music, beautiful music ș.a., astfel încât o relație de echivalență
precisă nu poate fi stabilită. Totuși, mergând pe criteriul limbii, nu se
poate conchide că muzica ușoară există numai în România (cu toate
că, sintagma fiind autohtonă, vom stabili muzica ușoară românească
ca prim reper de comparație), ci este și situația altor culturi (de pildă,
cea italiană) care se apropie într-o măsură semnificativă de stilistica
dată. Asemănarea muzicii ușoare românești cu cea franceză, italiană
ș.a.m.d. se justifică în primul rând ca un număr de influențe
exercitate din afară. (De pildă, o contribuție însemnată în anii șaizeci
au avut-o turiștii străini, veniți din toată Europa pe litoralul
românesc al Mării Negre. Fie melomani care aduceau cu ei
înregistrări la modă în țara lor, fie interpreți străini care susțineau
concerte, astfel de surse erau de mare interes pentru artiștii români,
angajați pe timpul verii la restaurantele de pe litoral.)
Semnificații[modificare | modificare sursă]
Muzica ușoară, în conștiința publicului actual, își are rădăcinile
situate nu mai devreme de anii 1950. În consecință, cadrul ei este
determinat prin opoziție cu alte genuri ale muzicii de consum
(muzica rock, chiar și pop), în funcție de context. Uneori, ea este
prezentată ca însumarea tuturor acestor genuri și pusă în opoziție cu
muzica de factură cultă.
Istoric[modificare | modificare sursă]
Cultura europeană timpurie[modificare | modificare sursă]
Mai sus s-a arătat de ce muzica ușoară românească va fi folosită ca
punct de pornire pentru a urmări granițele genului privit din
perspectiva mondială, pe parcursul evoluției ei. Originile nu pot fi
delimitate cu claritate, dat fiind că Europa a avut dintotdeauna un
fond al muzicii maselor. Grecia antică consemnează apariția modului
lidic (lydisti, echivalent ca scară cu ionicul medieval și cu majorul
natural), specific muzicii tinerilor și privit de învățați ca un
sacrilegiu, temei al unei muzici decadente. Evul mediu european
înfățișează o muzică disciplinată, severă, de origine savantă, care se
lasă treptat inspirată de practicile muzicii din popor, împrumutându-i
speciile de scurtă durată, modelul de cânt vocal, muzica
instrumentală și orchestrația specifică. O dată cu deschiderea făcută
de Renaștere, muzica maselor și muzica cultă se apropie mai mult
stilistic.
Muzica poporului și muzica cultă europeană[modificare | modificare
sursă]
Din baroc (primă epocă a tonalității, desemnând cel mai „firesc”
sistem sonor utilizat și astăzi), creatorii culți se inspiră frecvent din
dansurile practicate de popor. Cazul cel mai ilustrativ este cel al
suitelor de dansuri baroce, care pornesc de la dansuri populare,
caracteristicile metrice și agogice (tempo), păstrându-se ca atare într-
o primă etapă (amintim ciacona, giga, sarabanda, menuetul). În timp
ce menuetul face deliciul secolului XVIII, secolul XIX va prelua un
nou dans popular în trei timpi, valsul.
Până în secolul XIX, muzica savantă se apropie și depărtează de
publicul simplu în câteva ocazii succesive; Romantismul târziu
reprezintă desprinderea de ascultătorul neinițiat, prin continua
intelectualizare a limbajului muzical (și părăsirea tonalității pentru
alte sisteme, create artificial sau pe modelul altor tradiții muzicale);
consonanțele pierd numeric în fața disonanțelor. Drept mărturie
actuală a procesului în cauză stă așa-numita „muzică
contemporană”, foarte pretențioasă cu ascultătorii ei, adesea
disonantă și neatrăgătoare la primul nivel de lectură.
La români[modificare | modificare sursă]
Începuturi[modificare | modificare sursă]
Situația prezentată este, totuși, tipică Occidentului european; până la
formarea „Școlilor naționale” în nordul și estul Europei, lucrurile s-
au desfășurat aici într-un regim mai lent. Demarcația muzicii create
de popor de tendințele muzicii culte este cu atât mai evidentă.
Românii nu resimt influențele culturii vestice într-o prea mare
măsură (Transilvania traversează o ‚ceva’ Renaștere târzie, unde
intră și elemente de baroc), iar muzica păstrează până la jumătatea
sec. XIX sonorități orientale, atât în muzica de cult dar și în cultura
populară. În ultimele decenii ale secolului XIX sunt importate tot
mai multe elemente ale culturii muzicale vestice, dintre care cele
adresate oamenilor lipsiți de pregătire muzicală au mult mai multă
trecere (o școală muzicală națională nu exista încă, compozitorii
fiind atrași de studiile și practicile din Vest). Pătrunde romanța, ca
monodie acompaniată de pian ori chitară, rudă îndepărtată a lied-
ului. Romanța s-a păstrat până astăzi, dar popularitatea ei a scăzut
simțitor în a doua jumătate a secolului XX.
Primii compozitori români de romanțe și valsuri (D.G. Florescu,
Guilelm Șorban) atestă existența unei muzici ușoare după 1850.
Cunoscând însă notații și compoziții laice semnate de Anton Pann și
alți precursori ai generației 1848, se pune problema de ce nu vor fi
ele, de asemenea, încadrate drept muzică ușoară. Explicația vine pe
calea unei tradiții a jurnaliștilor și criticilor de muzică, în viziunea
cărora nu intră compozitori români mai timpurii decât creatorii
primelor romanțe. Un alt aspect al acestei convenții este, însă,
recunoașterea unor influențe importante din Occident, foarte
pregnante la acea vreme.
Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]
Dacă prima „vârstă” a muzicii ușoare românești aduce cu alte creații
din vestul Europei, iar apartenența la genul muzical studiat este
discutabilă, sec. XX aduce mai multă originalitate pe partea de
compoziție. Totuși, ambiția de a fi mereu „în vogă” obligă muzica
ușoară românească să parcurgă, măcar formal (pentru că rezultatele
sunt destul de diferite, din pricina deficiențelor tehnice, bănești și,
nu în ultimul rând, a concentrării pe alte interese), unii pași adoptați
în Vest (mulți, din cele două Americi). Astfel, se importă tangoul (în
Europa) în anii douăzeci; la români, compozitorii studiază forma,
inițial plagiază (este cazul celebrului Zaraza, reprodus după un tango
uruguayan al compozitorul Benjamin Tagle Lara) și apoi scriu
tangouri noi, pe versuri în limba română. Îi amintim pe compozitorii
Ionel Fernic și Ion Vasilescu, ale căror tangouri au fost interpretate
de cântăreții Cristian Vasile, Jean Moscopol, Gion ș.a.
Alte noutăți apărute în muzica ușoară, preluate și de muzicienii
români, includ împrumuturile din muzica de jazz – începând cu
dansurile de societate (foxtrot, Charleston) și cu adoptarea
instrumentației specifice (contrabas, slide guitar,[6] banjo –
instrumentul lui Jean Moscopol). Fără a trimite la jazz, unii cântăreți
români practică improvizația, inventând pe loc melodii și versuri
(renumit este cazul lui Alfred Pagoni-Fredon, grec la origine); se
practică mult „fluieratul artistic”. În mod obișnuit, cântăreții sunt
fideli unui local pentru un număr de ani.
Dacă în Occident tangoul se bucură de mai puțin succes, în România
va rămâne la modă până la începutul celui de Al Doilea Război
Mondial. Perioada interbelică în Occident cuprinde musical- uri,
music-hall-ul, primii interpreți europeni de swing jazz (între care,
chitaristul Django Reinhardt). Viziunile mai conservatoare vor
determina înflorirea noului „lied” englez, a șansonetei și a valsului
la acordeon (musette), ambele franțuzești, a canțonetei italiene –
ele depășesc hotarele țării lor și rămân imortalizate prin înregistrări
sonore și filme (celebrul Sous les toits de Paris, 1930, în regia lui
René Clair).
După război[modificare | modificare sursă]
La încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, situația politică a
românilor se schimbă foarte mult, prin instalarea regimului socialist.
Modelul de viață occidental este cenzurat și deformat în interes
politic de către noile autorități, folosind mijloace diverse. Ca urmare,
viața muzicală românească se desprinde de Vest și începe o evoluție
distinctă, în legătură tot mai slabă cu cele petrecute dincolo de
Cortina de Fier. Prin urmare, dacă înainte de război se putea vorbi de
muzică ușoară în Europa sau chiar America, după anii patruzeci nu
vor mai exista decât suprapuneri pe termen scurt (unde calitatea
produselor românești are de pierdut din lipsa de interes a
autorităților, ba chiar artiștii fiind uneori oprimați).
În anii cincizeci, proletcultismul își face simțită prezența puternic în
toate manifestările de artă, inclusiv în muzica ușoară. Totuși, se
apelează la jazz-ul vocal, comercial, ocazie care introduce atât
elemente demodate (acompanierea unui solist cu bigband în stil
swing), dar și mult mai recentele ritmuri de jazz latin (bossa nova
braziliană, dar și cele de inspirație afro-cubană – de ex. rumba. În
Cuba a compozitorului Edmond Deda, interpretată de Roxana
Matei).
Deceniul 1960 aduce în primii săi ani muzica rock, iar de la
jumătatea deceniului începe mișcarea underground, asociată noii
muzici. Rock-ul ajunge în opoziție cu muzica ușoară, atât stilistic,
dar și prin ideologia promovată. (Trebuie reamintit faptul că muzica
rock s-a numit pentru multă vreme, aproximativ până la jumătatea
anilor șaptezeci, muzică a „formațiilor de chitare electrice”.)
Numele câtorva interpreți de muzică ușoară românească de după cel
de-al doilea război mondial, Aurelian Andreescu, Elena Cârstea,
Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Stela Enache, Luigi Ionescu, Horia
Moculescu, Margareta Pâslaru, Gică Petrescu, Angela Similea, Dan
Spătaru, Aura Urziceanu. Pentru începuturile anilor șaizeci, un nume
semnificativ este cel al trioului fraților Grigoriu, unii dintre primii
artiști români de muzică ușoară care au adoptat elemente de sintaxă
rock în muzica lor (de altfel, și una dintre primele formații de
rock'n'roll din România). Între compozitorii mai apreciați se pot
aminti Florin Bogardo, Cornel Fugaru, George Grigoriu (unul dintre
cei trei frați amintiți), Nicolae Kirculescu, Margareta Pâslaru,
Temistocle Popa, Radu Șerban, Marius Țeicu.
Muzica ușoară astăzi[modificare | modificare sursă]
Respectând limitarea determinată de terminologia limbii române
(față de limbile în care s-a cântat muzică ușoară: franceză, italiană
ș.a.), nu se poate vorbi despre dezvoltarea acestui gen peste hotarele
României în ultimii ani altfel decât făcând referire la muzicienii din
generația anilor 1950-1970 (deja din anii optzeci, bariera culturală
impusă de regimul politic din România are ca efect o desincronizare
între muzica românească și cea străină; prin urmare, evoluția care nu
a mai putut fi imitată în România va fi apanajul muzicii pop). O
parte din acești interpreți și compozitori s- au retras din activitatea
muzicală, în vreme ce alții s-au reorientat către alte genuri muzicale,
cel mai adesea spre muzica pop. De aceea, muzica ușoară în context
internațional este un gen practic dispărut.
În România[modificare | modificare sursă]
În accepțiunea actuală, muzica ușoară continuă să fie înregistrată și
ascultată astăzi; interpreții rămân și aici cei reprezentativi pentru anii
optzeci, șaptezeci, (mai rar) șaizeci. Muzicienii tineri, având și un
stil foarte diferit, consideră că aparțin de muzica pop, nu ușoară. Se
marchează, în acest fel, o delimitare între generații.
În ce privește muzica ușoară mai veche (denumită „clasică”), din
anii nouăzeci se manifestă un interes sporit pentru atmosfera
României interbelice, în special a „Micului Paris” (poreclă dată în
epocă Bucureștiului) – casa celor mai cunoscuți compozitori și
interpreți de muzică ușoară ai vremii.
Un alt punct de vedere[modificare | modificare sursă]
Unii autori, îndeosebi cei cu pregătire făcută în școlile de muzică,
tind să confere noțiunii de „muzică ușoară” o accepțiune mult
lărgită. Mai exact, prin ea se înțelege totalitatea genurilor de muzică
de consum apărute de la jumătatea secolului XX, adică: rock, pop,
rap, disco, folk ș.a., toate puse în contrast cu muzica de factură cultă.
Raționamentul respectivilor autori amplasează muzicile de consum
în dreptul culturii populare, susținând că îi sunt proprii unele dintre
caracteristicile ei:
funcționalitatea - muzica e scrisă pentru a acompania activități ale
societății – muzica de dans este cel mai bun exemplu; formarea unor
grupuri de opinii în jurul unui stil sau gen muzical anume (de ex.,
„rapperi”, „punkeri” ș.a.)
caracterul colectiv – muzicile de consum sunt scrise în unele cazuri
de mai mulți autori, în colaborare. Formațiile muzicale cu
componență mică (de muzică rock, pop, rap etc.) au deseori mai
mulți membri compozitori. Un exemplu celebru este
duetul componistic Lennon-McCartney, în cadrul formației
The Beatles. caracterul oral se manifestă parțial – există, totuși,
unele sisteme de notare a muzicii. Liviu Dănceanu reclamă lipsa
unui sistem precis și universal valabil. Deși s-au făcut mai multe
astfel de încercări, nu au reușit să se impună decât local (de exemplu,
importanța tot mai mare a tabulaturii de chitară și nu numai,
începând cu anii șaptezeci). Imposibilitatea adoptării unui sistem de
notare sinoptic (din care să se poată deduce cea mai mare parte a
informației muzicale), așa cum este notația cu portative, este
pricinuită de lipsa, fie a interesului, fie a
cunoștințelor teoretice suficiente din partea celor mai mulți
muzicieni. sincretism – din rațiuni comerciale, muzicile de consum
sunt, cel mai adesea, muzicicu text, însoțite de
videoclipuricare să sporească atractivitatea sau să
„estompeze” stângăciile din producția finală a piesei muzicale. În
cazul unor melodii de mare popularitate, sunt lansate și dansuri
specifice (de exemplu, piesa Macarena a formației Los del Río).