OPERĂ = dramă scenică cântată

Gen complex (dramatic-liric), care unește muzica vocală și instrumentală orchestrală,

libretul, arta scenică, baletul, scenografia, structurat pe numere, grupate pe părți, acte, tablouri,
scene.
A apărut în cadrul Cameratei florentine, care își propune reînvierea vechiului teatru antic.
A fost influențat în plan muzical de madrigalul dramatic.
La finalul sec. XVI, Jacopo Peri compune prima operă Dafne (1597), denumită dramma
per musica. A doua operă păstrată, Euridice (1600).
Sec. XVII, Monteverdi îmbogățește mijloacele de expresie și creează primele capodopere
(Orfeu – 1607, Încoronarea Popeei – 1642). În 1627, Schütz compune prima operă germană,
Daphne. Lully îmbină opera cu baletul. Purcell creează în Anglia o operă națională (Dido and
Aeneas, 1689). Al. Scarlatti impune tipologia uverturii italiene.
Sec XVIII, Rameau compune opere și opere-balet (Indiile galante), Händel compune
opere seria (sinteza între stilul italian și moștenirea operei engleze a lui Purcell). Pergolesi
compune opera buffa La Serva Padrona (1732). Gluck realizează un nou tip de dramaturgie
(accentul pe expresie, unitatea dintre cuvânt și muzică): opera Alceste (1767), în prefața căreia
își expune ideile. Cimarosa compune opera bufă Căsătoria secretă (1792). Mozart compune
singspiel (Răpirea din Serai 1781, Flautul fermecat 1791), opera bufă (Nunta lui Figaro 1786),
drama giocoso (Don Giovanni 1787), opera seria (La Clamenza di Tito 1791).
Sec. XIX, Rossini atinge apogeul operei bufe cu Il Barbiere di Sevilla 1816). Weber
compune opere inspirate din tradițiile populare germane (Freischütz 1821). Donizetti compune
Lucia di Lammermoor (1835), Bellini compune Norma (1831) și Puritani (1835). Apar școlile
naționale: Glinka (Ruslan și Ludmila 1842), Borodin (Prințul Igor 1869-1887), Mussorgski
(Boris Godunov (1869). Verdi, creator al celor mai apreciate și cântate opere. Wagner și drama
muzicală, renunțarea la împărțirea pe numere, apelează la leitmotive și melodia infinită. În
muzica franceză, Gounod compune Faust (1859), iar Bizet, Carmen (1875).
Sfârșitul secolului al XIX-lea și secolul XX – Puccini, Debussy, Strauss etc.

OPERETA apare în sec. XIX, gen scenic de divertisment în care alternează numerele
muzicale cu dialoguri vorbite, în care predomină elementele lirice și comice, cu rezolvarea
fericită a conflictelor. Continuă tradiția operei comice și a singspielului.
În sec. XIX, două școli: fraceză (Offenbach, Harvé), vieneză (Suppé, Strauss-fiul).
La începutul sec. XX se păstrează stilul vienez (Lehar, Kálmán). În muzica românească,
Crai nou de Ciprian Porumbescu (1882).
 Baroc

Perioada este delimitată în istoria artelor de la sfârșitul Renașterii (sec. XVII) și mijlocul
secolului al XVIII-lea. Termenul desemnează un nou stil apărut în arta apuseană și central
europeană ce a îndepărtat tradiția și echilibrul specific Renașterii, cultivând varietatea și
grandoarea formelor, bogăția ornamentației, libertatea și fantezia exprimării.
Apar forme și genuri noi, caracterizate printr-o mare libertate de expresie și inventivitate.
Muzica acestei perioade reușește să ofere prima sinteză în cultura muzicală vocal-
instrumentală, turnând în forme noi atât experiența muzicii vocale (omofonia liturgică a
cântecului gregorian. cântecul popular și coralul protestant), cât și experiența muzicii
instrumentale culte și populare, practicate în perioada renascentistă.
Periodicizare:
a) faza inițială, caracterizată prin înlocuirea treptată a muzicii corale polifonice cu
omofonia cântecului solistic. Importanța acordată vocii superioare melodice duce la
apariția unor noi genuri și forme, cele mai importante fiind opera, oratoriul și cantata.
Are loc o înflorire a muzicii instrumentale ce a determinat apariția concertului, sonatei
și suitei. Muzica acestei perioade se desfășoară pe noi coordonate tehnice, destinate
să slujească expresivității. Discantul devine solist, iar basul – acompaniator. Nu se
mai notează cifrat, armonia capătă din ce în ce mai multă importanță. Apare o ritmică
și metrică variată, susținută de un tempo corespunzător. Compozitorii caută gradații
și efecte orchestrale, dar și elemente de culoare și contrast, care să redea trăirile
umane. Reprezentanți: Monteverdi, Cesti, Cavalli etc.
b) faza de mijloc, corespunzătoare înfloririi muzicii de operă, baletului și operei balet.
Reprezentanți: Charpentier, Cambert, Couperin, Lully, Purcell. O înflorire cunoaște
și muzica instrumentală (Pachelbel, Schutz, Vivaldi, Vitali, Scarlatti, Corelli etc.).
Încep să se contureze formele muzicale ciclice (sonata da camera și da chiesa), suita,
concertul instrumental (grosso), care se bazează pe o construcție formală
monotematică, unitate intonațională, bogată ornamentație a liniei melodice;
c) ultima fază (1710-1750): Handel și Bach. S-a cristalizat și teoretizat gândirea
muzicală bazată pe tonalitate, sistemul tonal cu modurile major-minore. S-a dezvoltat
teoria, polifonia, armonia. Aceste elemente apar în Clavecinul bine temperat, model
de polifonie bazată pe funcționalitate armonică. Orchestra se dezvoltă ca ansamblu
instrumental omogen, ce capătă independență, compozitorii scriind piese specifice
 pentru orchestră. Având un caracter pregătitor al epocii următoare, această ultimă fază
a barocului mai poate fi numită și Preclasicism.
Barocul pune bazele evoluției muzicale ulterioare, depășindu-se cadrul bisericesc,
elementul laic devenind fundamental.
Genuri vocal-instrumentale
Cantata apare în sec. XVII. La mijlocul secolului al XVIII-lea devine gen muzical
principal al Bisericii Evanghelice. În primă fază destinată unei singure voci acompaniate, i se
adaugă ulterior corul. Structura sa se dezvoltă treptat, fiind introduse arii, recitative
acompaniate de orgă sau de formații instrumentale. Poate avea 3-4 părți. Odată cu laicizarea
muzicii, va fi interpretată și în sălile de concert. În cele 200 de cantate ale lui Bach poate fi
observată evoluția genului atât în conținut, cât și în formă.
Oratoriul apare la sfârșitul sec. XVI/începutul sec. XVII, odată cu opera în Italia. În
1600, E. del Cavaliere compune La representazione di anima e di corpo, din care nu lipsesc
recitativele vorbite/cântate. Multe dintre elementele specifice operei acelei perioade se regăsesc
în oratoriu. Genul a fost asemănat cu drama liturgică și pus în scenă ca atare. În 1640, Carissimi
conturează tipologia oratoriului, introducând alături de motete, o serie de alte elemente ce
aparțin laicului.
Opera italiană. În jurul anului 1580, Vincenzo Galilei, Ottavio Rinuccini, Giulio
Caccini, Jacopo Peri, conduși de Giovanni Bardi au pus bazele unei reuniuni intelectuale
umaniste denumite Camerata florentina. Problemele dezbătute în cadrul acestei grupări vizau
înnoirea concepțiilor estetice și a manierelor stilistic-compoziționale muzicale. Dominată de
orientarea renascentistă asupra valorilor culturii antice, generează interesul pentru muzica
dramaturgică (tragedia ca spectacol sincretic) a acelei perioadei. S-a militat pentru cultivarea
monodiei acompaniate armonic, care să se subordoneze textului poetici, dând naștere
elementelor fundamentale dramei muzicale: recitativul și aria. Astfel, Galilei, unul dintre
componenți, compune Cântul lui Ugolino și Lamentațiile lui Ieremia, două lucrări vocale
monodice acompaniate de viole.
Grupării inițiale i se alături Emilio de Cavalieri, Caccini, Peri, Rinuccini, Monteverdi și
Tasso, preocuparea predominantă a noilor veniți fiind introducere noului stil în melodrama
pastorală, gen foarte apreciat în epocă.
La finalul sec. al XVI-lea au fost compuse primele opere. Prima, Daphne de Jacopo Peri,
pe libret de Rinuccini, nu s-a păstrat. Prima operă care s-a păstrat în întregime este Euridice de
Peri (1600), lucrare care reconstituia tragedia antică cu același nume. Acesta avea să devină
actul de naștere al noului gen muzical, opera.
 Pentru ca textul să fie inteligibil se impunea căutarea unor formule vocale care să oscileze
între vorbire și cântare. Polifonia cedează locul monodiei acompaniate. Prima operă care
corespunde ideii de spectacol muzical prin dramatismul recitativelor, inspirația melodică,
folosirea cu ingeniozitatea resurselor orchestrale, a corului și a baletului a fost Orfeo de Claudio
Monteverdi (1607). Claudio Monteverdi (1567-1643) este compozitorul care a deschis
drumul operei italiene, fiind în același timp și un foarte apreciat madrigalist. Viața și
creația sa se împart în două perioade: cea trăită la curtea ducelui Vincenzo Gonzaga di Mantua
(1590-1613) și cea petrecută la Veneția ca maestru al capelei Catedralei San Marco (1613-
1643). Opera Orfeo a fost scrisă pe un libret de Alessandro Striggio, acțiunea desfășurându-se
pe parcursul a cinci acte, precedate de un prolog, ce glorifică puterea artei cu care este înzestrat
Orfeo. Monteverdi investește subiectul cu un impresionant dramatism muzical, în care
recitativul are o expresivitate aparte. Ariile se îmbogățesc pe latura lirică, melodicitatea
deburgând direct din muzicalitatea limbii italiene. Apare stilul arioso. Cântecul lui Orfeo este
considerat primul exemplu de arie da capo, ce se va dezvolta cu strălucire în evoluția istoriei
operei italiene. Experiența sa de polifonist madrigalist este utilizată în abordarea corului,
personaj purtător al ideii dramatice. Compozitorul utilizează un aparat orchestral neobișnuit de
amplu pentru acea epocă, valorificând pentru prima dată într-o operă forța de expresie a
instrumentelor. Astfel, opera se înscrie printre capodoperele literaturii muzicale universale. Din
opera lui Monteverdi, amintim Încoronarea Popeei (1643), Arianna, Întoarcerea lui Ulisse în
patrie (1641).
Primul teatru de operă s-a deschis la Veneția în 1673, stilul operei venețiene răspândindu-
se în toată Italia, Germania și Franța. Unul dintre compozitorii de operă venețieni este Antonio
Vivaldi. În prima parte a sec. XVII, Roma se afirmă ca un centru de dezvoltare al operei,
principalii reprezentați fiind Giulio Caccini, Rossi și Landini.
Opera franceze se naște odată cu creația compozitorului Jean Baptise Lully, creatorul
stilului francez al genului, în care baletul are un loc aparte. Lully creează comediile balet, gen
foarte gustat la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, pe librete antice sau pe texte de Moliere
(Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac, Psyche, Acis și Galathea).
În sec. XVIII-lea, urmașul lui Lully este Jean Philippe Rameau, care îmbogățește
sonoritățile orchestrale, folosind armonii noi, ce duc la sonorități ce caracterizează fiecare
personaj din cadrul acțiunii. Cele mai importante opere ale lui Rameau sunt: Hippolyte et Aricie,
Indiile Galante, Castor și Polux, Dardanus, toate pe subiecte mitologice.
Opera engleză apare în secolul al XVII-lea datorită lui Henry Purcell, din creația căruia
amintim Dido și Aeneas (1689). În 1728, John Gay, urmaș al lui Purcell, inițiază Beggar’s
Opera, inspirată de viața oamenilor simplu din Londra, care valorifică cântecul popular englez,
ridiculizând, în același timp, elementele de operă italiană. În această perioadă se pun bazele
operei buffe, care cunoaște o largă și rapidă răspândire în rândul maselor.
Opera bufă are originea în intermezzo-urile operelor seria. Prima operă bufă este La
Serva Padrona de Pergolesi (1752). Această premieră a dat naștere unei controverse denumite
querelle des Bouffons, în care partizanii operei tradiționale franceze se opuneau și înfruntau
noile apariții. Polemica a luat sfârșit odată cu cristalizarea genului de operă comică.
Christoph Willibald Gluck este cel care renunță la artificialitatea stilului italian, căutând
expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural și profund în declamația muzicală, toate în
scopul redării sentimentelor. Prin opere sale (Orfeu 1762, Alcesta 1766, Ifigenia in Aulica
1774), Gluck pune capăt unui conflict dintre partizanii stilului italian și cei ai noului stil abordat
de Gluck.
În Germania, opera comică își are originea în cântecul popular, denumit singspiel. După
Hiller, Mozart va fi cel care va dezvolta genul.
Genuri instrumentale.
Sec. XVI aduce dezvoltarea unei arte instrumentale profesioniste.
Sonata. În sec. XVI, termenul este utilizat pentru a diferenția o lucrare instrumentală de
una vocală. În sec. ce urmează există două genuri muzicale sub aceeași denumire, genuri care
au pregătit afirmarea sa sub forma clasică: sonata da chiesa, interpretată în biserică, și sonata
da camera, sonată cu caracter laic, de concert. Acest gen de sonată a tre este compus pentru 3
instrumente, structura sa cuprinzând de cele mai multe ori 3 mișcări contrastante.
Suita. Un rol important în formarea suitei preclasice l-a avut dezvoltarea și perfecționarea
instrumentelor, care în sec. XIII-XIV, îndeplineau doar rolul de acompaniament al unor lucrări
vocale, dar și practica dansurilor de curte. Termenul a apărut în sec. XVI când s-au tipărit în
Franța o serie de caiete pentru dans, conținând succesiuni variate ca tipologie ale acestuia.
Clasicism
 Secolul XX

Muzica sec. XX stă sub semnul unei mutații în ceea ce privește expresia muzicii, genurile
și formele. Experimentul și sinteza sunt termenii definitorii pentru direcțiile trasate de
componistica acestui secol. Arta sec. XX reprezintă o reacție la Romantismul exacerbat al sec.
trecut. Ilustrarea, exprimarea cu prea multă pasiune a celor mai intime trăiri este considerată de
artiștii moderni ca depășită și tendința lor este de a obiectiva și abstractiva atât forma, cât și
sensul operei de artă.
Prima parte a sec. stă sub semnul mutațiilor genurilor vechi spre o viziune muzicală nouă.
Partea a II-a este dominată de diversitatea experimentelor și sintezelor succedate cu
repeziciune sau manifestate simultan.
Dacă în prima parte a sec. înnoirile în domeniul artei moderne au fost mai puțin evidente,
a doua jumătate a sec. a adus în discuție avangarda, acel segment al artiștilor în căutare
permanentă a noului, determinând o fluctuație frecventă a direcților și tendințelor creatoare. Au
apărut muzicile concrete, aleatorice, electronice. Căutarea noului s-a bazat pe latura timbrală.

Impresionismul de la finalul sec. XIX, manifestat inițial în pictură, se extinde asupra

muzicii, înaintând până la începutul sec. XX, prin creația lui Debussy, Ravel. Termenul este
preluat din titlul picturii lui Claude Monet, Răsărit de soare. Impresie. Estetica impusă în
pictură este asemănătoare cu cea a simbolismului literar. Pictorii impresioniști s-au îndreptat
spre percepțiile fugitive ale sentimentelor umane în contact cu lumea înconjurătoare. În muzică,
după Cesar Franck, care contribuise la emanciparea muzicii prin formele deosebit de
îndrăznețe, cromatizare excesivă și lărgirea spectrului tonal, sub influența simbolismului literar
și a impresionismului plastic, ia naștere un nou curent ce s-a bazat pe sugerarea diferitelor
senzații cu ajutorul combinațiilor timbrale, succesiunilor armonice tonal-modale și scărilor
muzicale noi. Principalii reprezentanți: Debussy, Ravel, Paul Dukas, Aleksandr Skriabin, Karol
Szymanovski etc.
Claude Debussy se afirmă ca pianist și compozitor obținând în 1884 Marele Premiu al
Romei cu cantata Fiul risipitor. Aderă la mișcarea Impresionistă, exprimându-și principiile
estetice în numeroase articole. A militat pentru principiul fuziunii artelor, în creația sa muzica
legându-se de poezie și de pictură. Subiectele pe care le tratează sunt din lumea fantasticului și
a copiilor. În lucrările din ultima perioadă de creație se observă unele orientări expresioniste.
Creația pentru scenă este reprezentată de opera Pelleas și Mellisande (1902), inspirată de piesa
dramaturgului belgian M. Maeterlinck, o interpretare simbolistă a tematicii legendei lui Tristan
și Isolda, în care eroii nu-și îndeplinesc dragostea prin moarte, ci se resemnează în fața
destinului. Din punct de vedere muzical, pentru a crea atmosfera și a caracteriza personajele,
compozitorul utilizează leitmotivul. Specifică creației debussyene este gama hexatonică,
limbajul armonic bazat pe cromatisme, predilecție pentru ritmică discretă. Gama hexatonică
cuprinde 6 tonuri, putând fi transpusă pe orice treaptă a scării muzicale generale.
Expresionismul îi are ca principali reprezentanți pe membrii celei de a doua Școli
Vieneze, Arnold Schonberg, Alban Berg și Anton Webern, dodecafonismul, atonalismul și
serialismul completând această tendință de exprimare muzicală. Se dezvoltă în Germania anului
1910, încheindu-se în jurul anului 1925. În jurul anului 1903, la Dresda, un grup de pictori vor
folosi pentru prima dată termenul referindu-se la un tablou de Van Gogh. A cunoscut două
tipuri de manifestare: prin Schonberg și școala dodecafonică vieneză și prin Stravinski, în
„perioada rusă”. Expresionismul muzical se traduce prin melodie fragmentată și declamatorie,
armonie intens cromatică și disonantă, atingând limita atonalității, realizarea unui proces de
abstractizare în virtutea căruia, prin dizolvarea tonalității, a reprezentărilor tematice
condiționate de tonalitate și prin înlocuirea acesteia cu reprezentări de tip serial, se tinde spre
realizarea unei legături nemediate între materia sonoră și expresie, în vederea eliberării tonale
a acesteia din urmă, reliefarea ostentativă a motivelor sau fragmentelor tematice prin mijloace
ritmice, armonice, instrumentale de o acuitate deosebită, ca și prin repetări cvasiautonome,
factura lor rudimentară expres cultivată ducând la mutarea de accent pe fizionomia motivului
pe energia acestuia. Aplecarea surselor primare ale muzicii folclorice arhaice sau a celor exotice
ca mijloc de realizare a expresiei de forță elementară, telurică (Bartok, Stravinski, Prokofiev).

Neoclasicismul este curentul care susține o întoarcere la formele vechi, baroce sau
clasice, detectabil în unele perioade de creație la Schonberg, Stravinski, Hindemith, Honegger,
Prokofiev etc. Dintre compozitorii români din prima jumătate a sec. XX, amintim pe George
Enescu, Sigismund Toduță, Zeno Vancea, Anatol Vieru.