CURS 2

GENUL ȘI FORMA DE FUGĂ

Din punctul de vedere al dezvoltării istorice a formelor, fuga se situează ca punct

terminus al unei evoluţii ce porneşte din coralul gragorian. Ea deţine o situaţie particulară în
ansamblul tipologiilor formale, întrucât nu a produs nicio descendenţă
Definiţie
Fuga este o copoziţie polifonică scrisă în stil contrapunctic, pe o temă unică, expusă
succesiv într-o ordine tonală determinată de legea cadenţelor.
Termenul apare încă din secolul al XIV-lea, având drept sinonime denumirile canon şi
caccia (în sensul de urmărire a vocilor). În muzica vocală apare în 1482 cu privire la tehnica
imitativă corală, iar în muzica instrumentală – 1530, lucrarea Fabulae Fugandi de Büchner.
Transferul termenului fuga de la sensul iniţial de tehnică imitativă (canonică) la cel de
denumire a unei piese muzicale bazate pe absolutizarea tehnicii imitative a fost un proces
îndelungat, desfăşurat pe parcursul unui secol, până spre mijlocul sec. XVII.
Evoluţia de la motet la fugă este corelată cu trei elemente:
 Dezvoltarea instrumentelor şi a gândirii muzicale specific instrumentale
 Conturarea tematismului muzical
 Aportul teoriei muzicale la fundamentarea conceptului de fugă

ETAPELE EVOLUŢIEI FORMEI

Etapa I
 RENAŞTERE
- În Italia are loc adaptarea motetului coral, prin transcriere, ca lucrare instrumentală
pentru instrumente cu clape, luând astfel naştere ricercarul
- În Spania ia naştre un gen numit tiento (tento), ce reprezenta echivalentul motetului
transpus la orgă
- În Franţa şi Italia se onturează un alt gen, canzone, reprezentând transcrierea genului
laic chanson pentru instrumente
 Caracteristicile comune ale acestor specii era structura pluritematică şi împărţirea pe
mai multe fragmente delimitate de cadenţe
 Cele trei specii au fost cultivate în paralel timp de mai multe decenii
Etapa II
DOUĂ TENDINŢE DIFERITE
 Pluritematismul motetului rămâne model pentru ricercar
 Apare tendinţa de a prelucra o singură temă, de a o plasa într-o poziţie centrală şi de
a o pune în lumină prin diferite contrapunctări, procedeul denumindu-se
monotematism
 Genuri bazate pe prelucrarea imitativă a unui subiect: capriccio, variaţie, toccata

Etapa III
 Apariţia genului fantasia (J.P.Sweelinck)
- Monotematic
- Structură formală ternară
- Utilizează variaţia contrapunctică, după modelul coralului cu cantus firmus

 Structura formei:
- I secţiune - imitarea ideii tematice, în diverse înveşmântări contrapunctice, câteva
cadenţe şi semicadenţe;
- a II-a secţiune - ideea tematică apare în augmentare, ca un cantus firmus, cu diferite
contrapunctări
- a III-a secţiune - diminuări, variaţii ritmice şi stretto-uri + ultima apariţie a temei la
vocea superioară

Etapa IV – fuga Barocului

 Prima apariţie a unei lurări polifonice imitative cu denumirea de fuga – în colecţia
Tabulatura nova (1624), Samuel Scheidt
 Johann Sebastian Bach - sintetizator al tendinţelor acumulate în aproape 200 de ani
de tradiţie fugată. Bach a parcurs o diversitate tipologică în scriitura fugată, ajungând
la un nivel de exprimare propriu. De asemenea, a abordat şi canzona şi capriccio, iar
ricercarul doar în Ofranda muzicală
 Georg Friedrich Händel – fugi libere, cu multe elemente de improvizaţie, cu teme
pregnante, cu număr de voci variabil, în special incluse în sonorităţi coral-simfonice
 Etapa V
Clasicism, Romantism, Sec. XX
După înflorirea înregistrată în perioada Baroculu, fuga a cunoscut perioade alternative
de umbră şi revigorare. Astfel, în Clasicism era utilizată în scopul sublinierii unor momente
tensionate, dramatice, a unei scriituri complexe. În Romantism, fuga va fi adaptată la înnoirile
de limbaj, dar reluată în spirit neoclasic (Brahms, Reger, Franck). În sec. XX, utilizarea
genului este corelată cu tendinţele neoclasice, neobaroce, constructiviste (Hindemith,
Şostakovici, Bartók, etc.)

Modalităţi de apariţie a formei

1. ca piesă de sine stătătoare
- Cu titlu ca atare
- Cu nume tehnic adăugat (ex. Fuga canonica)
- Fuga şi fughetta coralică
- Cu titlu împrumutat (Ricercar, Canzona, Invenţiune, Sinfonie, etc.)

2. în binom, precedată de Preludiu, Toccata, Fantasia, Passacaglia

3. în lucrări pluripartite, ca parte a unui ciclu
- Cu nume recunoscut ca atare
- Cu nume poetic (ex. Fuga all’imitazione della cornetta di postiglione)

4. ca o structură de fugă, în lucrări ciclice, cu titlu substituit, sau fără a i se da titlu

STRUCTURA FORMEI DE FUGĂ

 Organizare tristrofică
EXPOZIŢIA
DEZVOLTAREA
REPRIZA FINALĂ

EXPOZIŢIA DE FUGĂ conţine câteva elemente fundamentale, precum şi segmente

facultative:
 TEMA
 RĂSPUNSUL
 CODETTA
 Contrapunctarea Răspunsului - CONTRASUBIECTUL
 EPISODUL EXPOZITIV
 INTRĂRI SUPLIMENTARE – CONTRAEXPOZIŢIA

1. Caracteristicile de bază ale TEMEI DE FUGĂ

- Expresivă
- Concentrată
- Idee melodică uşor de recunoscut
Caracteristici intonaţionale
 Cu structură intervalică desprinsă din coralul gregorian sau protestant
 Cu coloratură laică de tip instrumental
 Aspecte melodice
- Mersul treptat este preponderent
- Cu salturi ce ascund polifonie latentă
- Arpegiu
- Elemente diatonice şi cromatice
 Sunetele cu care începe şi se sfârşeşte tema
- Se începe numai cu sunetele tonicii şi dominantei
- Încheierea – tonica, terţa, dominanta sau terţa dominantei
Tema poate fi nemodulantă sau modulantă

ASPECTE RITMICE
 Cursivitate ritmică (optimi-şaisprezecimi, pătrimi-doimi)
 Cu pauze, ce delimitează unităţile motivice sau pun în evidenţă contrastele
ASPECTE CONSTRUCTIVE
 Secvenţe
 Polifonie latentă

2. RĂSPUNSUL
 Expoziţia are drept definitorie alternanţa intrărilor cu funcţie de temă şi răspuns
plasate la interval de cvintă
 Răspunsul poate fi real sau tonal
 - Răspunsul real – nemodificat intervalic în raport cu tema
- Realizarea legăturii tonale între sfârşitul temei cu începutul răspunsului conduce adesea
la apariţia răspunsului tonal – cu modificări intervalice (mutaţii)

3. CODETTA este un fragment ritmico-melodic facultativ cu rol de legătură între

temă şi răspuns, respectiv între temă şi contrapunctul de însoţeşte răspunsul. Codetta asigură
completarea unei măsuri până la următoarea anacruză sau până la timpul paralel necesar
începerii răspunsului
 Tipuri de codetta
- Nemodulantă
- Modulantă – pregăteşte intrarea răspunsului în tonalitatea dominantei
- Remodulantă - apare în cazul temelor modulante

4. CONTRAPUNCTAREA răspunsului – CONTRASUBIECTUL

Contrapunctarea răspunsului şi a intrărilor tematice ulterioare poate fi:
- Liberă
- Cu 1-2 contrapuncte asociate temei numite contrasubiecte (CS)
Contrasubiectul întruneşte toate atributele de contrast şi complementaritate melodico-
ritmică în raport cu tema. El se deosebeşte de contrapunctul liber prin pregnanţa melodico-
ritmică, ce o impune pe parcurs ca o temă secundară. Contrasubiectul poate apărea ca o
continuare firească a sfârşitului temei sau ca o evoluţie a codettei.
 Conţinutul melodic al constasubiectului este variat, el putând fi:
- Derivat din temă
- Contrastant (melodic, ritmic, diatonic-cromatic)
 Construcţia interioară a contrasubiectului:
- Monolit
- Două sau mai multe fragmente
- Structură secvenţială frecventă

5. EPISODUL EXPOZITIV (FALS) este un fragment facultativ în construirea

expoziţiei, ce îndeplineşte funcţia de legătură între diferite intrări tematice – de cele mai
multe ori între răspuns şi temă. Episodul expozitiv are rol remodulant – nu modulează la
terţe tonalităţi.
 Segmentul are dimensiuni variabile, de la o simplă tranziţie până la construcţii de
importanţă semnificativă. Materialul intonaţional provine de cele mai multe ori din elementele
anterioare (temă, CS, codetta) sau material contrastant, relativ nou
 Procedee de scriitură întâlnite:
- Structură secvenţială
- Scriitură imitativă
- Contrapunct bazat pe contrast
- Contrapunct dublu

6. INTRĂRI SUPLIMENTARE
Expoziţia poate fi prelungită cu una sau mai multe intrări suplimentare faţă de
numărul de voci la care e scrisă fuga. Intrarea suplimentară se caracterizează prin afilierea la
funcţiile expozitive (temă sau răspuns în tonalităţile T sau D).
Când numărul intrărilor suplimentare este mai mare decât două, gruparea lor poate
contrabalansa expoziţia – contraexpoziţie.

DEZVOLTAREA este alcătuită din două tipuri de segmente:

1. MOMENTE DE EXPUNERE TEMATICĂ - REPRIZE MEDIANE
2. MOMENTE DE PRELUCRARE TEMATICĂ - EPISOADE
DEZVOLTĂTOARE

1. EPISODUL DEZVOLTĂTOR deţine multiple funcţii în cadrul dezvoltării:

- are rolul de a realiza legătura între expunerile tematice
- Rol modulatoriu – între expoziţie şi prima repriză mediană sau între două reprize
mediane diferite.
- rol de elaborare a materialului tematic – prelucrează materialul tematic din
expoziţie – temă, contrasubiect, codetta sau episod fals
Dimensiunile episodului sunt variabile:
1. poate lipsi cu desăvârşire
2. poate fi de mărimea unei scurte tranziţii
3. poate diţine dimensiuni mari, depăşind tema
4. poate fi alcătuit din mai multe fraze – contrastante prin materialul melodic sau
tehnicile de scriitură utilizate
 Procedee de realizare a episoadelor dezvoltătoare:
 Procedee de prelucrare a materialului tematic:
1. Fragmentare motivică
2. Secvenţare
3. Inversări motivice
4. Variaţii melodice şi ritmice
5. Augmentări şi diminuări ritmice
 Procedee de construcţie polifonică utilizate în episod
1. Variaţia numărului de voci (creştere sau descreştere)
2. Simetrii constructive (contrapunct dublu, multiplu)
3. Episoade perechi (asemănătoare la ca material melodic)

2.REPRIZA MEDIANĂ - Introduce intrări tematice (de tip subiect sau răspuns)
simple sau grupate, pe repere tonale cel mai adesea noi (de obicei altele decât cele
expozitive).
Elemente de variaţie a temei în repriza mediană
 Variaţia tonală – tema este expusă în alte tonalităţi. Este introdus şi contrastul M-m
 Variaţia armonică – altă armonizare
 Variaţa melodică – forme lărgite, prescurtate, variaţii ritmice şi melodice, tema
inversată, tema augmentată, tema diminuată
 Variaţia polifonică – prezentare la diferite voci în inversare de planuri (contrapunct
dublu sau multiplu), în stretto, imitaţie canonică

REPRIZA FINALĂ este secţiunea concluzivă a formei, ce readuce discursul muzical

înspre tonalitatea de bază. Segmentul are dimensiuni variabile, în funcţie de numărul de intrări
ale temei. Tema poate avea expunere unică, fie în gruparea subiect-răspuns. De asemenea,
tema apare fie departajat, fie în stretto, directă sau inversată.

CODA este un element formal facultativ, de dimensiuni flexibile, putând avea

întinderea unei cadenţe sau a unui episod cadenţial.