FORME SI GENURI MUZICALE

1. Principalele forme muzicale (lied, rondo, fuga, variatiunea, sonata): exemple

LIED

Cuvantul lied, de origine germana, se traduce “cantec” si a fost adoptat in vocabularul tuturor
popoarelor cu traditie muzicala pt. a desemna un anumit gen de muzica vocala.

Formele de lied pot fi de mai multe feluri:

a) monopartit
b) bipartit AB
c) bipartit dublu ABAB
d) tripartit ABA
e) bipartit cu mica repriza Aba
f) tripentapartit ABABA
g) forma de bar sau contrabar AAB, respectiv ABB

Formele de lied pot fi intalnite in diferite genuri muzicale (balade, nocturne, rapsodii, romante, etc.

exemplu: Schumann nr. 3 “Fredonand” din Album pt tineret:

-forma de lied tripartit integral discontinuu ABA (8+8+8), in tonalitatea Do major.

Rondo A/B/A/C/A/D/A

forma omofona
una din formele cele mai raspandite, atat in muz instr cat si in cea vocala
cunoscuta din sec. XVII si isi are originea in practica dansurilor populare
s-a dezvoltat din vechile cantece franceze, in care solistii executau diferite cuplete iar corul repeta
acelasi refren
in vechile jocuri poplare numite “roata” (se dansau in cerc) din care faceau parte ansamblul si cativa
solisti, cu timpul jocul ansamblului a capatat denumirea de “refren” iar jocul solistilor pe aceea de
“cuplet”.
de la acest cerc (in franceza rondeau) deriva denumirea de rondo
clavecinistii francezi (Couperin si Rameau utilizeaza in lucrarile lor instrumentale forma de rondo)
din forma tripartita s-a dezvoltat forma tripentapartita ABABA, compozitorii considerand A-ul refren
astfel fiind forma de rondo.
- In desavarsirea formei de rondo, un rol deosebit l-au avut compozitorii clasici vienezi
- caracterul temelor specific rondoului: vioiciune, umor, voie buna.
- Rondo-ul clasic se mai numeste si măiestrit:- mic( ABACA); mare(ABACABA)
Caracteristici:
- cupletele nu deriva din A
- fiecare cuplet are o tonalitate diferita, putem intalni atat in refren cat si in cuplet forma
monopartita, bipartita etc.
- uneori putem confunda rondoul cu scherzoul cu 2 triouri
- Rondo-sonata consituie o imbinare intre principiile formei de rondo si ale aceleia de sonata,
1
 astfel vom avea aici si cele 3 sectiuni ale sonatei si existenta temei a 2-a Expozitie:ABA,
Dezvoltare C. Repriza ABA.

Exemplu: Finalul Sonatei op.2 nr. 2 Beethoven- Rondo-sonata

Inventiunea – forma polifonica

Ar fi ramas necunoscuta daca nu ar fi ilustrat-o J. S. Bach, ale carui culegeri sunt universal cunoscute
de catre pianisti.
Unele din aceste genuri dispar dupa 1750.
Caracteristici: - piesa instrumentala, rigoare contrapunctica (2 sau 3 voci care se suprapun unei reguli
sistematice de imitatie)

Fuga

Prin Fuga se intelegea la sf sec XIV un canon, iar in sec. XV o imitatie. De abia in sec. XVII
aceasta capata actualul ei sens.
Definitia fugii : Fuga este o forma polifonica instrumentala bazata pe principiul imitatiei (introducerea
pe rand a vocilor)
Originea fugii o gasim in evolutia unor forme polifonice, cum ar fi ​motetul vocal si ​ricercarul
instrumental​:
- de la motet a preluat imitatia si relatia de 5ta superioara sau 4ta inferioara intre expunerile
tematice la diferite voci
- de la recercar a preluat niste caracteristici dar dpdv al structurii, fuga reduce nr de teme
(subiecte) la una singura → de la pluritematism prezent in recercar se ajunge la monotematism
in fuga.

J.S.Bach a fost cel care a reusit sa sintetizeze la cel mai inalt nivel muzica polifonica. El a dat
fugii o forma plina de viata si dinamism prin lucrarile sale din cele doua volume ale Clavecinului bine
temperat si Arta fugii.
Fuga poarta in titlu nr. de voci pentru care este compusa. Cele mai intalnite sunt cele pentru 3
si pt 4 voci, mai rar fiind cele la 2 sau la 5 voci.

Fuga se imparte in 3 sectiuni:

Expozitia incepe cu ​Tema ( subiectul) – un desen ritmico-melodic foarte bine conturat. Dupa
expunerea temei de catre una din voci apare ​Raspunsul ( tema reluata in imitatie la 5ta superioara sau la
4ta inferioara). Raspunsul poate fi Real (la dominanta) sau Tonal (la tonica). Tema continua in mod
natural cu un desen melodic – ​contrasubiect​. Intre expunerea diverselor voci din expozitie pot exista
portiuni de tranzitie numite ​interludii​ servind ca legatura intre expunerea vocilor.
Divertismentul ​urmeaza dupa expozitie si se caract printr o prelucrare a elementelor tematice ale
acesteia dar se pot aduce si unele elemente tematice noi. Un rol f important al acestei sectiuni il au
modulatiile. Este foarte utilizat ​stretto​ ul.
In ​Repriza​(culminația dinamică și expresivă a fugii) se readuce expozitia in diverse feluri ​stretto​,
canon sau numai ​readucerea subiectului.​ Cateodata repriza este urmata de o coda care se recunoaste
prin pedala pe tonica.

Putem intalni fuga si cu 2 sau 3 subiecte.

Fugheta – fuga de proportii reduse
Fugato – o portiune preluata dintr-o lucrare muzicala mai ampla tratata ca o fuga.
2
Exemplu: Preludiul si Fuga la 3 voci cu 2 subiecte in sol# minor
Expozitia​: aduce subiectul la sopran si raspuns real la alto. Contrasubiectul este liber si a treia voce ia
mereu infatisari noi prin mici variatii. Pe parcursul expunerii semnalam aparitia a 2 interludii dupa care
apare contraexpozitia cu subiectul la tenor.
Divertismentul – apare cel de al doilea subiect contrar primului prin durate inegale. Pe parcursul
acestui sectiuni se moduleaza la re# Re# DO# do# SI FA# avand rare momente de clarificare tonala
Repriza​ ne aduce in tonalitatea de baza cu expunerea ambelor subiecte.
Rezulta o forma tripartita cu contraexpozitie si cu o repriza suprapusa a celor 2 teme intr o tonalitate
foarte rar intalnita in perioada respectiva.

Tema cu Variatiuni

Valoarea unui compozitor se masoara mai putin prin crearea unei celule melodice, cat prin
originalitatea de care da dovada in tratarea temei.
Genul cunoaste un succes durabil inca din sec. XVIII, incepand cu Bach, pana la Berg.
Tema poate fi compusa de compozitor sau imprumutata de la un ilustru predecesor.
Ex.: Brahms – variatiuni pe o tema de Haendel; Beethoven – Variatiunile Diabelli;
Nu constituie in sine o structura sau o forma propriu zisa ci reprezinta mai degraba o tehnica
componistica, o metoda de dezvoltare si transformare a unor idei si imagini muzicale.
Acest gen era si este foarte raspandit in practica muzicala atat in muzica populara (de unde si
provine) cat si in muzica culta, vocala sau instrumentala.
La inceput datorita posibilitatilor restranse, muzica consta in cateva sunete. Nevoia de a-si
amplifica exprimarea sentimentelor se manifesta prin reluarea acestor sunete in forme mereu
transformate si imbogatite. Iata termenul variatiunilor a caror origine apare in creatia populara.
Abia in sec. XVII se cristalizeaza forma variatiunilor care incep sa capete o raspandire din ce in
ce mai mare.
A. Variațiuni polifone​: ciaccona, passacaglia (doua vechi dansuri de origine populara ce s-au
raspandit in Europa incepand cu sec XVI-XVII)
B. Variatiuni omofone​: includ tema cu variatiuni si variatiunile simfonice

Putem vorbi despre 2 tipuri de variatiuni: stricte si libere. Cele ​stricte – oricat de multiple
transformari s-ar aduce temei, pastreaza cu aceasta o legatura permanenta. Cele ​libere – tema dispare
total sau aproape total din variatiune (ex. 32 de variatiuni de Beethoven).
Variatiuni ornamentale – modificari externe (mordente, pasaje, unele schimbari ritmice si
armonice) ce nu schimba caracterul de baza a temei.
Variatiuni de caracter – pornesc de la imaginea de baza a temei, schimbandu-si esenta pe
parcurs. ex. caracter de mars ¾ Majora → vals ¾ minor
Variatiunile ornamentale si de caracter le putem gasi atat in variatuni stricte cat si in cele libere.
Ex.: Bach – Variatiunile Goldberg, Schoenberg – tema cu variatiuni, Berg – 12 variatiuni pe o
tema originala pentru pian, Mendelssohn – Variatiuni serioase

Analiza. Sonata op.109 p.III Beethoven

Este o tema cu variatiuni in Mi major
Tema – 2 fraze, scriitura acordica de tip coral
I – dezvolta o noua melodie a sopranului ce provine din linia temei – var. ornamentala
II – 2 sectiuni simetrice avand 2 fraze muzicale contrastante;variatiunea este dubla pt ca apar
doua modalitati de vaiatie a temei in cadrul aceleiasi variatiuni
3
 III – este in opozitie fata de t. si cele 2 variatiuni incepand de la indicatia agogica pana la
scriitura ce este contrapunctica pe 2 voci.
IV – revine la farmecul temei cu o scriitura de tip polifonie imitativa
V – scriitura contrapunctiva cu tehnica de fugato la 4 voci
VI – readuce frazele temei in progresie constanta de valori si nuante
Coda – readucerea temei

Sonata

Exista 2 sensuri diferite date acestui termen de sonata: sonata ca forma si ca gen muzical.
Termenul de sonata era folosit in sec. XVI pt a diferentia o piesa instrumentala de una vocala.
De aici si cuvantul “sonata” ce provine din italianul “sonore” = a suna, spre deosebire de
“cantata” care era o piesa vocala.
In sec XVII cuvantul sonata exprima caracterul instrumental al acelei lucrari. Ca structura ea
era conceputa initial monotematic, evoluad apoi in cadrul suitei catre forma binara AB (doua teme
succesive). Deci sonata deriva istoric din forma binara a suitei, sub care aspect s-a prezentat in decursul
acestui secol.
In a doua jum a sec. XVII, sonata incepe sa fie cunoscuta in Italia sub 2 prototipuri: Sonata da
chiesa ​( sonata de biserica, ce incepe cu o parte lenta si sfarseste cu o fuga) si ​sonata da camera (deriva
din suita si este laica, alcatuita din dansuri si cantece populare).
Domenico Scarlatti da denumirea de sonata unor piese de pian de dimensiuni reudse in forma
bipartita.
In primele doua decenii ale sec. XVIII termenul de sonata era atribuit doar pieselor destinate a
fi executate de un nr. limitat de instrumente.
Ca forma ea devine ternara, prin introducerea structurii ABA.
In a doua jum a sec. XVIII ( in clasicism) titlul de sonata era atribuit unei piese scrise pentru un
instrument (de obicei pian sau vioara) sau pentru un cuplu de instrumente. Paralel cu evolutia formei de
sonata se dezvolta si genul sonatei. In acest sens termenul definea sonata ca gen muzical. Ideea de a
largi acest gen prin introducerea de parti noi se amplifica prin juxtapunerea mai multor parti, pe
principiul contrastului.
Ph. Em. Bach continua drumul trasat de predecesorul sau aducand o imbogatire formei de
sonata. Ii contureaza si ii delimiteaza partile: expozitie, dezvoltare si repriza.
Astfel tot Ph Em Bach da acestui gen o forma definitiva cuprinzand:
I allegro – se bazeaza pe principiul dramatic al contrastului dintre doua teme si pe legile
functionale ale tonalitatii. Poate constitui chiar forma de sonata
II adagio sau andante
III final
Evolutia sonatei clasice s a desfasurat in mod treptat in lucrarile a numerosi compozitori printre
care semnalam cu deosebire pe Handel, Gluck, Haydn, Clementi, Mozart, Beethoven, etc.
Cristalizarea genului a dus la stabilirea urmatoarelor parti:
I Allegro – forma de sonata
II Andante – tema cu variatiuni, sonata fara dezvoltare
III Final – Rondo, Rondo-sonata, sonata, etc.

Uneori pot aparea 4 parti de obicei una din ele fiind un scherzo, menuet.
Incepand cu W.A.Mozart prin sonata se intelege o lucrare instrumentala alcatuita din 3-4 parti,
dintre care prima este scrisa in forma de sonata. Sonatele sale se caracterizeaza printr-o mare
originalitate si inventivitate in preluarea temelor.
4
 La Beethoven numarul partilor nu este fix. De obicei partea I poate sa inceapa cu o introducere
lenta si se poate incheia cu Coda, iar devoltarea devine momentul principal al actiunii dramatice si
locul de desfasurare al conflictelor muzicale prin: fragmentaea temelor in motive, modificare ritmica
sau armonica, amplificarea temelor, modulatii etc.
Partea a II-a(lenta) este un lied sau uneori tema cu ariatiuni.
Partea a III-a poate fi menuet sau scherzo
Toate sonatele pentru diverse instr au prima lor parte construita in forma de sonata. Acelasi
lucru se constata si la trio-uri, cvartete, simfonii, concerte, dar aceasta nu exclude insa posibilitatea ca
si alte parti sa aiba aceasta forma.

Schema formei de sonata in clasicism:

Introducere Tema 1(tr I) punte Tema 2(tr Tema 1(tr I) punte Tema 2(tr
V) I)
Expozitia Dezvoltarea Repriza Coda

Exopzitia​ introduce materialul tematic si tonalitatea partii I

Tema 1 este prevazuta in tonalitatea de baza
Tema 2 este precedata de opunte prin care se face modulatia care tonalitatea dominantei (sau
relativa majora, daca sonata este in tonalitate minora). Asadar tema 2 este in tonalitatea dominantei.
Poate urma si concluzia expozitiei, care in unele sonate poate avea tema proprie. In majoritatea
pieselor clasice, finalul exp este marcat de un semn de repetitie.
Dezvoltarea
In aceasta sectiune materialul tematic al exp este dezvoltat in diverse forme. Temele sau
motivele sunt tratate in mai multe registre si tonalitati, prin procedee de imitatii sau variatii.
Dezvoltatea poate avea mai multe episoade ce nu contin elemente tematice. Compacta cu expoziia,
aceasta sectiune se remarca prin instabilitate tonala datorita modulatiilor frecvente si prin tensiune
ritmica si melodica. Ea pregateste punctul culminant al intregii constructii, revenirea tonalitatii de baza
si reaparitia temei in repriza.
Repriza este practic o repetare a expozitiei, principala diferenta constand in modificarea tonala a
celor doua teme. Tema 2 este si ea prezentata tot la tonica.

Sectiuni optionale:
Expozitia poate fi precedata uneori de o introducere lenta, care nu este neaparat legata dpdv
tematic cu prima. De asemenea forma de sonata se poate incheia cu o Coda, ce urmeaza dupa concluzia
Reprizei.
Partea a II-a a ciclului de sonata este in tempo lent (adagio, lento, largo), scrisa intr-o tonalitate
inrudita cu prima parte, de obicei subdominanta, dominanta etc si are un caracter mai cantabil, mai
liric. Forma in care este scrisa poate fi Lied (ABA), tema cu variatiuni, sonata sau sonata fara
dezvoltare.
Partea a III-a
Intr-un ciclu de sonata complet, alcatuit din 4 parti, partea a III-a este de obicei menuet. Acesta
este scris in masura ternara si este interpretat intr-un tempo dansant, moderat. Structra menuetului
consta intr-o forma tripartita compusa, denumita menuet si trio, constand in trei setiuni: menuet(cu
repetitie), trio(cu repetitie), menuet.
Mai tarziu in lucrarile sale, Beethoven inlocuieste menuetul cu scherzo (prima oara in simfonia
a III-a “Eroica”). Acesta are acceasi structura si acelasi metru, dar isi schimba caracterul intr-unul mai
jovial, jucaus.
In compozitiile care folosesc ciclul de sonata alcatuit din trei parti, menuetul sau scherzo-ul

5
lipsesc.
Partea a IV-a
Ultima parte, adesea este numita si Allegro finale, fiind scrisa in tonalitatea de baza. Aceasta
poate avea forma de Rondo (ABACA), de sonata sau o combinatie intre cele doua – de
rondo-sonata(ABACABA).

Schema simplificata:
● Sonata poate incepe cu o introducere pregatind atmosfera inceperii formei propriu zise.
Expozitia: ​grupul tematic principal ce contine elementul dominant – tema.
Puntea​: rolul de a pregati trecerea de la GTP la GTS( are de cele mai multe ori un caracter
contrastant dpdv tematic, fiind si in alta tonalitate (V, relativa, etc.) poate avea mai multe teme astfel
numindu-se GTS).
Concluzia​: caracter de cadenta.
Dezvoltarea​: prelucrarea materialului tematic, centrul conflictelor sau contrastelor tematice si
armonice.
Repriza​: portiunea in care conflicul isi gaseste un deznodamant, reexpozitia si gts apare in
tonalitatea gtp. Ea poate fi de mai multe tipuri: ​obisnuita (readucerea expozitiei), ​dinamizata (aducerea
temelor cu diverse imbogatiri), in ​oglinda (aduce o inversare in expunerea temelor), ​falsa repriza (tema
principala intr o tonalitate vecina apoi in ton. Initiala), ​concertanta (aducerea temelor intr o forma
prescurtata sau readucerea unei singure teme).
Coda:​ incheierea sau concluzia celor 3 diviziuni ale formei de sonata.

Analiza Sonata op. 109 p.I (Vivace) – Beethoven

Expozitia
T.I - debuteaza in registrul mediu cu o anacruza formata din 3 planuri sonore 2/4
T.II – este la relativa minora schimband agogica → Adagio espressivo 3/4cu figuratia de
trezecidoimi ultima masura are rol cadential pt a inchiea expozitia.
Dezvoltarea
porneste anacruzic ca si inceputul sonatei dar in Si major la dominanta, are in componenta ideea
temei I.
Repriza
T.I revine la tonalitatea initiala dar intr un plan dinamic ridicat fiind pct culminant al partii.
T.II este initiata prin 7ma de dominanta a lui fa# minor cu aceleasi figuratii ritmice.
Coda
formata din 3 fraze, a 2-a de tip coral, incheie cu acordul de Mi Major.

Menuet

- AB (are o forma binara)

- dans francez aparut in sec. XVI ce se dezvolta mai ales in sec. XVII-XVIII – J.B.Lully
- se integreaza in balet si suita baroca, apoi in simfonia clasica (miscarea a III-a); apoi dispare in
faza scherzo-ului odata cu Beethoven
- dans rapid, in 3 timpi, jovial, elegant
- menuet-ul si trio-ul au urmatoarea structura: 3 parti reluate (I-menuetul propriu-zis cu 2
episoade; II-trio cu 2 episoade reluate; III-revenirea menuetului fara reluare)
A (a-a; ba-ba)
B (c-c; dc-dc)
6
 A (a-ba)
- menuetul autonom in cadrul suitei (Couperin, Rameau, Bach) al unor sonate sau simfonii;
Beethoven cu simfonia a VIII-a si Mozart cu menuete pentru orchestra; J.Stamitz – menuet in clasicism

Genurile muzicale
Vocale: aria, liedul, recitativul, romanta, vocaliza
Corale: coralul, madrigalul, missa, recviemul
Instrumentale: bagatela, capriciul, chacona, fuga, impromptu, mazurca, sonata, rondo, scherzo,
simfonia, poemul simfonic, uvertura
Scenice: baletul
Opera: opera, opereta
Vocal-instrumental: opera, oratoriul, cantata, misa

SUITA
Suita instrumentala (fr. suite = succesiune) este o succesiune de piese muzicale contrastante ca
expresie si miscare.
Se disting 2 tipuri de suita:
1. cea din sec. XVII si XVIII numita suita preclasica alcatuita din 4 dansuri (allemanda, couranta,
sarabanda, giga; printre compozitorii care au indragit acest gen amintim J. P. Lully,
Archangello Corelli, Jean Philippe Rameau, G. F. Haendel, dar mai ales J. S. Bach)
2. cea din sec. XIX numita suita moderna se imparte in 3 planuri:
- suita de dansuri populare
- suita simfonica
- suita din lucrari scenice
- ​Suita de dansuri cuprinde dansuri din folclorul poporului de unde provine compozitorul. Astfel
E. Grieg apeleaza in suita sa in cantecele nordice. A. Dvorak compune suita Dansuri slave.
Compozitorii nostri, Paul Constantinescu si altii, prelucreaza cu maiestrie cantece si dansuri romanesti,
precum sarba, hora, chindia, braul in multe suite instrumentale.
- ​Suita simfonica reprezinta prelucrarea superioara a creatiei simfonice. Este genul in care
Enescu a excelat din plin. Alaturi de suitele enesciene, demne de mentionat sunt Suita III de Ion
Dumitrescu si suita Prin muntii Apuseni de Martian Negrea.
- ​Suita din lucrari scenice este o succesiune de momente muzicale extrase din muzica scrisa
pentru scena, fie balet, film, sau teatru. Cele mai reprezentative suite din lucrari scenice sunt: suita din
balete Petruska, Pasarea de foc si Sarbatoarea primaverii de I. Stravinski, suita a IV-a “ Mozartiana” de
P. I. Ceaikovski sau suita Mormantului lui Couperin de Maurice Ravel.

RAPSODIA

Spre deosebire de suita, rapsodia se foloseste de sursa folclorica intr-un context sonor mult mai
amplu, mai spectaculos, devenind un gen simfonic foarte indragit de multi compozitori pastratori de
traditia scolilor nationale.
Rapsodia (gr. rhapsodia) este o parte dintr-un poem epic popular, excutat in antichitate de
rapsozi.

7
 Forma acestui gen este libera, ca o fantezie muzicala compusa din motive variate, inspirate din
folclor, prelucrate si dezvoltate intr-o succesiune expresiva, dramatica.
MINIATURA INSTRUMENTALA

Este o piesa muzicala de ​mici dimensiuni caracterizata prin finete, delicatete si simplitate. Ca
forma ea poate fi mono-, bi- sau tripartita. Poate aparea si sub forma gandirii polifonice.
Ea a aparut odata cu folosirea tot mai intensa a instrumentelor muzicale in practica
interpretativa. In prima jumatate a sec. al XVIII-lea aveau succes piesele pentru clavecin cu caracter
ilustrativ, descriptiv. Adesea miniaturile instrumentale sunt adunate in culegeri sau albume muzicale:
“Albumul pentru Ana Magdalena Bach”, “Album pentru tineret” de R. Schumann sau ciclul
“Anotimpurile” de Ceaikovski.
Aceste miniaturi pot avea insa denumiri precum: inventiuni, menuete, nocturne, studii,
impromptu-uri, bagatele sau momente muzicale.
Menuetul este la origine un dans de salon, o melodie cantabila scrisa de obicei in 3 timpi pe un
ritm domol. Compozitori precum J. B. Lully, C. W. Gluck, J. Haydn, W. A. Mozart s-au dovedit
maestrii ai genului.
Bagatela ​este o piesa instrumentala mica, usoara, variata ca expresie, cu caracter de
divertisment.
Nocturna este o piesa instrumentala cu caracter nostalgic, romantic. Cele mai frumoase
nocturne apartin compozitrului polonez F. Chopin, care a adus genul miniaturii instr. pe culmile
perfectiunii. Nocturnele, valsurile, mazurcile, polonezele sale fac astazi parte din repertoriul oricarui
pianist si prilej de reala incantare estetica pentru orice meloman.
Inventiunea ilustrata de J. S. Bach caract. prin rigoare contrapunctica, compusa e 2-3 voci,
foloseste principiul imitatiei. Inv. dispare dupa 1750, insa acest gen este universal cunoscut de catre toti
pianistii.
Studiul se afla strans legat de dezvoltarea virtuozitatii, mai ales pianistice, desi campul de
aplicare a studiului se intinde la toate instrumentele. Autorii cei mai remarcabili sunt Chopin si Liszt.
Studiile sunt construite pe mai multe grade de dificultate avand drept scop rezolvarea unor probleme
tehnice, dar si de natura muzicala.
Impromptu-ul este un gen dedicat exclusiv pianului. Are un caracter improvizatoric, ilustrand
bogatia unui timbru infinit si variat al pianului si o delicatete sensibila. Cei care au compus acest gen
sunt: Schubert, Chopin, Faure.
Poloneza este un dans popular de origine poloneza cu caracter maiestuos, sarbatoresc, care a
cunoscut o larga raspandire la baluri, in saloanele Europei, in special in zona Frantei intre sec.
XVII-XVIII. Melodia avantata a dansului este in masura ternara, avand in acompaniament un ritm
caracteristic.
Mazurca este un dans de origine poloneza specifica unui grup etnic (mazunii). Melodia este in
masura ternara, avand drept caracteristica mutarea accentelor de pe timpii tari pe timpii slabi. Din sec.
XVII mazurca se raspandeste in toata Europa, fiind introdusa in muzica de balet, muz. instrumentala si
orchestrala.

ARIA
piesa muzicala de sine statatoare, vocala sau instrumentala, acompaniata de pian, orga, orchestra, cu o
linie melodica variata ca expresie
a fost introdusa inca din sec. XVI - XVII in cantate, oratorii si apoi in opere.
s-a creat traditia ca aria sa fie precedata de un recitativ

8
 LIED

In Evul mediu lied-ul era cantat vocal cu acompaniament de lauta.

Apogeul acestui gen este atins in sec. al XIX-lea in creatiile lui Franz Schubert, considerat a fi creatorul
lied-ului romantic. Creatiile compozitorilor germani, Franz Schubert, Robert Schumann, F. M.
Bartholdy, au fost compuse pe versurile unor poeti renumiti precum: Goethe, Schiller sau Heine.
Ex: “Pastravul” de Schubert
Compozitorul austriac este creatorul lied-ului ca gen al muzicii culte. El a compus circa 600 de
lied-uri, cele mai cunoscute apartinand ciclurilor “Frumoasa Morarita” si “Calatorie de iarna”.
Robert Schumann a compus ~ 240 de lied-uri din care unele sunt cuprinse in cicurile “Dragoste
si viata de femeie” si “Dragostea poetului”.
In creatia lui J. Brahms intalnim de asemenea o serie de lieduri reprezentative cu o melodie
clara si cu o linie ce seamana cu izvoarele naturale ale cantecului clar.
In Franta lied-ul poarta numele de melodie. Genul s-a cristalizat sub influenta lied-ului german,
dar pastreaza traditia muzicii trubadurilor si truverilor Evului Mediu, a chansonului Renasterii si a
romantei sec. XVIII. Creatorii melodiei sunt Hector Berlioz, Georges Bizet intr-o prima perioada,
urmati de Gabriel Faure, Claude Debussy si Maurice Ravel.
In Rusia lied-urile lui Mussorgski sunt izvorate din cuvant. In conceptia compozitorului rus
melodia sta ascunsa in text.
In tara noastra lied-ul a fost indragit de multi compozitori. Pornind de la cantecul popular
armonizat intalnit in creatiile compozitorilor Tiberiu Brediceanu sau Ciprian Porumbescu, acest gen
ajunge la un stil autentic si datorita versurilor unor poeti precum Bacovia, Eminescu sau Arghezi.
Saltul calitatii il face Mihail Jora, creatorul de necontestat al lied-ului specific romanesc. In creatia
romaneasca de lied-uri nu-i putem uita pe George Enescu, Paul Constantinescu sau Sabin Dragoi.
Are o constructie strofica bazata pe repetitie, adoptand tiparele de baza ale formelor muzicale. In ceea
ce priveste textul, lied-ul isi va adapta forma dupa constructia strofelor.
Textul poetic pe care se desfasoara, fie este popular fie apartine uui poet. Muzica patrunde in
adancimea lui, ii amplifica semnificatia poetica ii precieaza atmosfera si ii da noi valente emotive.
Liedul este expresia unui sentiment omenesc profund, de natura lirica sau dramtica. Acompaniamentul
are o contributie artistica substantiala, ce ofera ritmic, aromic si contrapunctic climatul si coloritul
necesar desfasurarii melodice a vocii omenesti, amplificandu-i si desavarsindu-i puterea emotiva, prin
aceasta punandu-i in valoare textul respeciv. Liedul reprezinta deci contopirea perfecta a poeziei cu
muzica.
Piesa vocala sau instrumentala variata in continut si forma, apropiata de cantec
Liedul cult a aparut la sf sec 18 si inceputul sec 19 prin creatiile lui Mozart si Beethoven continuate
apoi la un alt nivel de intelegere a posibilitatilor expresive, specifice genului de catre Franz Schubert,
Schumann Brahms Wolf

RECITATIVUL

a fost introdus in opera la sf sec. XVI inceputul sec. XVII

imbinarea dintre declamatie si cant
nu are o forma determinata
partea introductiva a unei arii

ROMANTA

9
gen muzical aparut in Spania in evul mediu si raspnadit in sec 16 in toata Europa.
Linie melodica expresiva, accesibila, si un acompaniament simplu, mai mult suport armonic cu mici
interventii de subliniere a unor sensuri poetice din text.
Teme de dragoste sau patriotice

VOCALIZA

piesa vocala fara cuvinte, scrisa pt studierea diferitelor aspecte ale tehnicii vocale
pt voci solistice sau ansambluri corale

CORALUL

un gen ce transmite meditatie, liniste, reculegere

ritmul nu este variat, predomina valori mari egale
are o expunere melodica simpla si e interpretat de un cor mixt
s a dezvoltat dupa Reforma lui Martin Luther

MADRIGALUL

a avut un rol important in dezvoltarea muzicii laice in sec. XV, cunoscand o mare raspandire, ca si
Canata sau Aria de curte
apare ​dialogul muzical​, astfel pregateste aparitia operei
forma monodica si text italian
gen opus muzicii religioase
la inceput a avut o forma monodica si a fost foarte indragit de melomani
a evoluat de la o singura linie melodica la scriitura polifonica pe 4-5 voci
Palestrina, Monteverdi, Oralndo di Laso au scris acest gen

MISSA

cel mai important gen de muzica religioasa, missa este celebrata in public
are la baza texte din cultul catolic si dpdv muzical variante ale cantecelor gregoriene
missa in cantec( missa solemnis, missa cantata)
missa ordinarium ​Cinci  dintre  episoadele  cântate  ale  ceremonialului  se  oficiază  în  mod 
obligatoriu,  în  tot  timpul  anului,  și  alcătuiesc ​ordinarium*-​ul  („obișnuit”) ​m.​ ​(​Kyrie*, 
Gloria*,  Credo*,  Sanctus*,  Benedictus*,  Agnus  Dei*​);  celelalte  se  execută  numai în anumite 
circumstanțe și formează ​proprium*-​ul („caracteristic”) 
M.​ ​oficiată​ ​cu prilejul unor funeralii poartă numele de ​Requiem

RECVIEMUL

in evul mediu a fost gen polifon pt cor ce se canta la slujbele funebre

tinde spre un caracter oratorial, capata dimensiuni noi in repertoriul coral si orchestral, ajungand sa fie
interpretat in salile de concert

BAGATELA
10
piesa mica, usoara si variata ca expresie si forma, cu un pronuntat caracter didactic instrumental sau de
divertisment.

CAPRICIUL

o piesa dinamica instrumentala sau orchestrala, in tempo alert, cu o variata desfasurare ritmica
ca forma poate fi lied, rondo, variatiuni sau f libera (rapsodie sau fantezie)
in muzica romaneasca se foloseste ca inlocuitor al concertului datorita caracterului mai liber si formei
muzicale.

CIACCONA (variatiuni polifone)

tema de 4-8 masuri, intr un tempo rar in masura ternara

tema se expune deobicei la bas fiind un fundal pentru celelalte voci care expun variatiunile ce
contrapuncteaza tema.
Mult timp s a considerat ca ce o diferentiaza de pasacaglie este o anacruza in melodie si un tempo mai
rar pana cand J.S.Bach a reusit sa le deosebeasca prin faptul ca la pasacaglie oricate transformari ar
suferi tema ea ramane usor de recunoscut pe cand la ciaccona tema sufera asa transformari incat
profilul initial se pierde, tema fiind recunoscuta anevoie.

IMPROMTU

piesa instrumentala de mici proportii cu un continut variat avand de obicei o structura specifica liedului
(bipartit, tripartit)
are caracter improvizatoric.

MAZURKA

dans de origine poloneza, specific unui grup etnic – mazurii.

Melodii in masuri ternare
mutarea accentelor de pe timpul tare pe timp slab
F.CHopin

BALADA

in Ev Mediu era un tip de cantec si dans popular interpretat de trubaduri si truveri

se dezvolta in sec 18 19 inr un gen amplu, liber ca structura
are un continut muzical predominant epic dramatic.
In muzica instrumentala foloseste forme precum: sonata, rondo, fantezie, rapsodia

SONATA

in sec. 17 18 exista 2 genuri de sonata: ​sonata da chiesa​(de biserica) era interpretata numai in cadrul
respectiv si structura sa cuprindea o introducere in tempo lent cu acorduri si sfarsea cu o fuga.
11
Sonata da camera (sonata de concert) cu un continut laic se interpreta fie in cadru familial sau la
concerte. Era alcatuita din dansuri si cantece populare adica o suita cu caracter laic.
Genul de sonata se dezvolta prin introducerea de noi parti
Ph. Em. Bach da acestui gen o forma definitiva (I – Allegro, II – Adagio sau Andante, III – Final)
Evolutia sonatei clasice s a dezvoltat treptat cu ajutorul numerosilor compozitori: Handel, Gluck,
Haydn, Clementi, Mozart, Beethoven
uneori pot aparea 4 parti, una dintre ele fiind un scherzo, menuet
toate sonatele pt diverse instrumente au prima parte construita in forma de sonata. Acelasi lucru se
constata si la trio-uri, cvartete, simfonii, concerte dar nu exclude posibilitatea ca si in alte parti sa aiba
aceasta forma

RONDO

provine din vechile cantece si jocuri franceze

poate fi de mai multe feluri: popular, maiestrit(clasic), sonata

SCHERZO

in italiana inseamna “gluma”, “capriciu”

se afirma ca gen la inceputul sec. XIX
istoric si formal, pare sa succede menuetul, preia organizarea si il inlocuieste in simfonie, astfel
abandoneaza caracterul de dans gratios in favoarea unor impetuozitati romantice
piesa muzicala cu un caracter capricios, cu un ritm si o culoare armonica stralucitoare.
îl caracterizeaza vitalitatea, gluma si buna – dispozitie
in forma sa simpla a fost introdus de Bach in a 3-a partita
cele 3 capodopere de Chopin inventive in structura si limbaj
forma poate fi tripartita compusa, rondo, rondo-sonata
diferenta intre gen si forma: - scherzo simfonic (Dukas “Ucenicul”)
- forma: Beethoven, Mahler

SIMFONIA

piesa destinata orchestrei, alcatuita din mai multe miscari

inainte termenul de simfonie era o muzica ce avea rol introductiv la unele piese vocal – instrumentale:
motetul, madrigalul, missa, canzona
in sec XVIII este desemnata cu acest nume orice piesa orchestrala independenta. La sf acestui secol se
poate vorbi de o fixare reala a genului
se cristalizeaza ca gen instrumental complex in opera italiana, sub aspect de uvertura
asa a ajuns sa aiba 3 miscari: repede – lent – repede
datorita lui Stamitz care introduce menuetul ca parte a 3-a, ea capata 4 miscari
Haydn (parintele simfoniei) a stabilit principiile de forma ale simfoniei: P.I – forma de sonata, P.II -
forma de lied/tema cu variatiuni, p.III - menuet, P.IV - sonata, rondo, tema cu variatiuni
Beethoven este cel care introduce in p.III scherzo in loc de menuet, incepand cu simfonia “Eroica”
Haydn compune cele mai multe lucrari de acest gen (104), Mozart (41), Beethoven , Mahler, Bruckner,
Dvorak (9), Ceaikovski (7), Berlioz , Schumann, Brahms (4), Liszt (2), Frank (1).
Primele simfonii cuprind doar 3 miscari si sunt scrise pentru inst cu coarde. Acestui ansamblu i se va
adauga succesiv: oboiul, cornul, trompetele, timpanele, flautele, clarinetele,tromboane, harpa
Imprumuta de la sonata schema formala a primei parti, astfel ca

12
P I – Allegro (forma de sonata)
P II – miscare lenta (lied sau tema cu variatiuni)
P III – Menuet( va fi inlocuit cu scherzo la Beethoven)
P IV – Finale, Roondo (forma de sonata)

Simfonia concertanta ​= incearca sa inlature exigentele concertului si ale simfoniei

Dupa formidabilul efort de amplificare a genului, realizat de Beethoven, care adauga cor, solisti
si o importanta sectie de percutie in simfonia a IX-a, genul se imbogateste cu diverse aporturi in special
cel al muzicii programatice (Berlioz).
Mahler amplifica efectivul orchestrei prin contributia celestei, a orgii si a mandolinei.
Muzica programatica are o trasatura estetica si este o lucrare construita pe un subiect literar
precis, fragment sonor supus unui continut vizual sau verbal.
Scoala de la Mannheim​: - curte nobiliara care se bucura de un patronaat muzical generos,
destinat mai ales compozitorilor de orchestra; maestrul Johann Stamitz, fondatorul unei orchestre de
virtuozi pe care i-a pregatit la un nivel foarte inalt; orchestra de top i-a permis sa introduca numeroase
inovatii
- muzicienii care au facut parte din aceasta orchestra au compus un numar mare de simfonii.
Desi o mare parte din lucrari nu au ramas capodopere, ele au contribuit la crearea unor principii
importante in creatia simfonica. Se folosesc pentru prima data nuante (crescendo/cresc/decresc) si
contrast de nuante (f/p) pe spatii restranse.
- miscarea muzicala de la Mannheim: se pune accent mai mult pe interpretare decat pe
componistica
F. Richter creeaza puntea intre baroc si clasicism si este unul dintre cei mai vestiti compozitori
ai acestei scoli.

POEM SIMFONIC

gen muzical aparut in sec 19 datorita lui Franz Liszt

a fost preluat termenul de poem din literatura
programatismul – se realizeaza pe baza unui subiect preluat din literatura
simfonismul – ecistenta unei gandiri nuzicale ample, profunde, specifice muzicii simfonice
forma muzicala → e alcatuit dintr o singura parte ce poate fi divizata in mai multe sectiuni.

UVERTURA

se imparte in 3 categorii:
1. o parte introductiva in ​suitele preclasice pt orchestra ​cu rol de fixare tonala
2. odata cu cristalizarea genului de ​opera ​ la inceputul sec. XVII ea are rol de introducere
3. uvertura de ​concert ​ a aparut si s-a profilat ca un gen de muzica programatica
scrisa intr o singura miscare, cu un program generalizat si titlu
nu depaseste 5-8 minute si ii lipseste dezvoltarea ampla cu tensiuni dramatice
forma ei se structureaza pe baze clasice prin forme bine determinate – sonata, lied, variatiuni

CONCERT INSTRUMENTAL

In secolul XVIII Torelli, dar mai ales Vivaldi impun acest gen nou care se deosebeste de
concerto grosso prin faptul ca grupul solistilor (concertino) este inlocuit de un singur instrument.
13
 Concertele se inmultesc in perioada clasicismului vienez si apar pentru diferite instrumente:
vioara, violoncel, pian, corn, trompeta la Haydn, vioara, flaut si harpa, corn, pian, clarinet la Mozart,
vioara, pian la Beethoven. Sec. al XIX-lea marcheaza debutul unei virtuozitati mereu in evolutie, lucru
acceptat si fructificat de catre marii autori ai sec. XX (Bartok, Prokofiev).
Concertul adopta in general impartirea in 3 miscari, plecand de la scheme formale, traditionale
(Allegro de sonata, lied sau variatiuni, rondo). Adeseori prima tema a primei miscari este cantata de
orchestra, solistul reluand-o pentru a o transforma si pentru a-si afirma astfel originalitatea fata de masa
orchestrala. Cadentele sunt lungi, episodul liber care nu antreneaza decat instrumentul solist, mai ales
inainte de terminarea primei parti. Acestea au fost improvizate pana la Beethoven.
In sec. XX Berg scrie un concert pentru vioara in memoria unui inger; acesta este sinteza unui sistem
dodecafonic si serial. Concertule alcatuit din 2 parti; prima este un andante (ABA), allegretto, scherzo;
a 2-a parte e alcatuita din allegro (ABA), coral cu variatiuni/Coda.

gen muzical compus pt unul sau mai multi solisti, fiind acompaniati de catre o orchestra simfonica sau
de camera
exista concerte si pentru orchestra
stilul concertistic s a dezvoltat in ultimele secole prin dorinta de afirmare a solistilor, eforturi pt
imbogatirea mijloacelor de expresie
un rol important in dezvoltarea genului l a avut genul ce poarta denumirea de concerto( gen polifonic
vocal)
concertul vocal s a extins asupra muzicii instrumentale, in urma carora se dezvolta doua tipuri de
concert: a) Concerto grosso si b) concert clasic
a) stil polifonic alcatuit din trei patru miscari, compus pt formatie mixta → orchestra de
coarde+instrumente de suflat. Il caracterizeaza dialogul intre concertino ( solistul sau gr de solisti) si
ripieno (ansamblul orchestral)
b) Mozart a definitivat dupa noile reguli ale scolii clasice vieneze noul tip de concert. Acesta a introdus
contrastul dintre cele 3 parti si anume miscat – rar – miscat. S a introdus dubla expozitie a orchestrei si
a solistului. S a introdus si cadenta instrumetala ce apare de obicei in p I. Cadenta are un caracter
improvizatoric si are rolul unei sinteze a tuturor elementelor tematice, dpdv expresiv cat si tehnic.
Apare inainte sau dupa repriza.

BALETUL

Transpunerea in miscare a unei actiuni muzicale dramatice.

Originile merg pana in antichitate, apoi masque si opera-balet, baletul de curte. Genul se dezvolta
intr-un mod incomparabil in a 2-a jumatate a sec. XIX. Se regaseste adeseori intr-o lucrare lirica
(“Faust” de Gounod, “Aida” de Verdi).
In imensul repertoriu al baletului nicio partitura nu se compara cu cele 3 capodopere ale lui Ceaikovski
(Spargatorul de nuci, Lacul lebedelor si Frumoasa adormita).
Succesul baletului nu scade deloc in prima jumatate a sec. XX. Crearea baletului Sarbatoarea
primaverii, Petruska de Igor Stravinski (pe coregrafia lui Nijiski), dar si baletul “Daphnis si Chloe” de
C. Debussy constituie adevarate repere in acest sens (prin modernitate coregrafica si muzicala).
gen muzical scenic ce reprezinta uniunea dintre dans si muzica, dansul devenind o arta de sine
statatoare.
Are la baza un libret
este alcatuit din acte si tablouri
conceptia simfonica patrude in creatia de balet imbogatind dramaturgia de spectacol
dansurile se impart in 2 categorii: 1. clasice – presupun atat pt solisti cat si pt ansambluri costumatii
specifice 2. de caracter – predomina influente de muzica populara, usoara, jazz
14
OPERA

gen in care muzica vocala, instrumentala, orchestrala, miscarea, dansul, mimica, decoratia si alte
elemente specifice spectacolului scenic se imbina intr-un tot unitar, in vederea relevarii unui subiect.
are origine din antichitate
opera se dezvolta in a 2-a jum a sec. XVII in Neapole
aria capata o importanta foarte mare devenind mometul central al dezvoltarii in cadrul actiunii scenice.
A. Scarlatii era o figura reprezentativa a genului de opera. In opera lui recitativul apare sub 2 forme:
secco​ – sustinut cu acorduri placate la clavecin si​ acompagnato​ – acompaniament de orchestra.
Opera seria – spectacol conventional, rupt de realitate ce punea accent pe elementele decorative
Opera buffa – se inspira din realitate si isi trage radacinile din traditia teatrului popular italian. Este
accentuata dinamica scenelor si predomina intonatii si ritmuri populare
Opera comica s-a nascut din teatrul de balci unde in afara textului vorbit sau mimat erau folosite
cantece
Opera balet – influente ale pastoralei sau tente lirice

OPERA BAROCA

Nasterea operei in sec. XVII se dat dezv tehnicii muz care va oferi posib creearii unor noi forme
de muz dramatica superioara fata de manifestarile anterioare de teatru.
Primul pas al dialogului in muzica este ​madrigalul​, inceputul creatiei dramatice, gen aparut la
Florenta, ce-si atinge desavarsirea in opera lui Claudio Monteverdi (8 carti de madrigale).
Initial polifonic, pe 5 voci, madrigalul se indeparteaza rapid de aceasta prima conceptie,
impunandu-si in timp structura eterogena: recitativ, monodie, duo, trio, cor.
Ideea unui spectacol care sa reinnoiasca fastul tragediei grecesti incolteste pentru prima data in
Florenta si este cunoscut sub numele de camerata Bardi.
In anul 1600 apare prima opera din istorie, “Euridice”, de Jacopo Peri.
Punerea pe muzica a unei drame teatrale (dramma per musica), in care toate rolurile sunt
cantate, inaugureaza o noua faza muzicala, adanc inscrisa in perioada baroca. In aceasta perioada
asocierile stranse dintre muzica si dans, dintre tragedie si comedie, provoaca aparitia nu numai a ​operei
seria si a tragediei muzicale, dar si a unor forme secundare dintre care se vor distinge opera-balet
franceza si opera-buffa italiana.
Claudio Monteverdi imbogateste stilul muzical dramatic cu elemente expresive ale
madrigalului cu o ritmica mai bogata, disonante mai dese, o mare varietate a timbrurilor orchestrale.
Corul, cantecele si dansurile abunda in dramele sale muzicale.
Data reprezentarii primei sale opere, “Orfeu”, constituie cu adevarat nasterea operei, contopind
versul cu muzica fara a dauna expresiei muzicale, care nu se rezuma doar la monodia acompaniata, ci
utilizeaza si simfonii (denumirea uverturii), coruri armonice si polifonice, arii si recitative.
● Opera seria​ este impartita in prolog si acte (in general 3, rareori 5 ca in Orfeu).
In ​tragedia muzicala​, spre deosebire de opera seria, recitativul domina aria, iar intriga tinde spre
simplitate. Acest gen evolueaza in Franta sub aripa lui J.P.Lully, acesta deschizand seria tragediilor
muzicale odata cu Alceste.
La Venetia opera ia amploarea unui mare spectacol prin deschiderea primelor teatre publice,
unde aveau acces nu numai aristocratii, ci si oamenii simpli, iubitori de muzica. In sec. XVII venetienii
au facut din opera un gen specific baroc, diversificand tematica prin abordarea unor subiecte istorice
sau unor aspecte din viata cotdiana.
15
 Inca de la inceput opera este un gen de divertisment al curtii cu subiecte mitologice, incepand
cu opera “Incoronarea Popeei” de Monteverdi, deschizandu-se drumurile temelor istorice.
La finalul sec. XVII centru activitatilor de opera se muta la Napoli unde Alessandro Scarlatti
vine cu arii de mare lirism si virtuozitate vocala.
Opera napolitana dezvolta bel canto-ul. Aceasta va prezenta tipul clasic de opera care va
influenta creatia muzicala dramatica din marile centre europene.
● Opera buffa
Pentru a insufleti personajele, opera buffa, iesita din commedia dell’arte, muzica va
adopta procedee de scriitura si forme simple. Recitative si ariete, discret acompaniate, se succed
vesel folosind uneori un rapid parlando (declamare apropiata de vorbire).
Aceasta usuratate deliberata nu-i va opri insa pe cei mai talentati muzicieni sa elaboreze
un gen din care opera-comica franceza a sec. XVIII va sti sa imprumunte ce-i mai bun.
Maestrul acestui gen ramane ​Pergolesi​ in opera sa “La serva padrona”.

Opera romantica si postromantica

In sec. XIX opera se impune ca gen major al muzicii. La inceputul sec. opera italiana se
evidentiaza prin stralucitoarele realizari ale lui ​Rossini​-“Barbierul din Sevilla”, care readuc
considerabil artificiile din recitativ si din conducerea actiunii.
Operele lui ​Donizetti​-“Lucia di Lamermoor” si ​Bellini (Norma) nu propun inovatii formale
decisive, dar sunt deja romantice prin natura adeseori tragica a subiectului, destinul eroilor (dragoste,
moarte, nebunie).
Evolutia spre gravitate dramatica si adevar psihologic marcheaza faima lui Verdi, autorul a
aproximativ 30 de opere.
Opera germana este prima care dezvolta elementul nationalist. Freischutz de Weber creeaza
modelul doar preconizat de Mozart si Beethoven al unei opere germane, emancipata de modelul italian
si francez, fiind dusa la apogeu de Wagner. La acesta libretul capata o asemenea importanta, incat
echilibrul intre text si muzica formeaza conditia oricarei reusite teatrale.
Opera franceza se dezvolta la Meyerbeer. Drama lirica, la mare cinste dupa 1850, se inspira
din diverse surse, dintre care acelea are marii opere si operei comice. Disparitia frontierei intre “serios”
si “comic” deschide calea unei opere cu caracter intermediar.
Gounod​ ramane cel mai mare reprezentant al dramei lirice urmat de Massenet (“Manon”).
Opera romantica se defineste printr-o serie de refuziuni:
- refuzul conservatorismului – “Tristan” de Wagner
- refuzul opresiunii politice – “Nabucco” de Verdi
- refuzul imbatranirii – “Faust” de Gounod
- refuzul conventiilor sociale – “Carmen” de Bizet
Rossini este foarte putin preocupat de libret, Wagner hotareste sa-l scrie el insusi, Verdi ii
acorda o impotanta extrema, Puccini face din el o preocupare primordiala. Este vorba de a descoperi un
argument valid capabil sa fie transpus pe muzica.
Iubirea ramane cheia insotita de moarte si violenta, de razbunare si tiranie, de crima si fatalitate.
In lucrarile lui Rossini s-a impus o noua suplete naturala a cantatului, perceptibila in vocalize si
ornamente. Abandonarea recitativului silabi, putin melodios, in favoarea declamatiei dramatice
constituie cel mai important pas. Tot astfel renuntarea definitiva la forma clasica a melodiei, ofera mai
multa naturalete si libertate desfasurarii actiunii. In ceea ce priveste ansamblurile si corurile, ele
reprezinta punctul culminant al oricarei partituri, de la Berlioz pana la Puccini.
16
 Pentru a evita capcana monotoniei, Wagner sistematizeaza procedeul laitmotivului (motiv
conducator), figura muzicala ce acompaniaza un erou sau un obiect (motivul sabiei din Inelul
Nibelungilor), procedeu teatral foarte eficace ce a influentat pana in zilele noastre motivele muzicii de
film.

OPERETA

opera de mica dimensiune in care alaturi de partea vocala, cea instrumentala si orchestrala, baletul si
miscarea scenica, apar dialogurile vorbite (melodrama)
se diferentiaza de opera si prin continut, nu are aceeasi profunzime, prin elementul comic, sentimental,
de buna voie.
dramaturgia operetei conduce mereu catre un final optimist
isi are originea in opera comica franceza, opera buffa italiana si singspiel-ul german.

ORATORIUL

Oratorium=sala de rugaciune
gen vocal simfonic de ampla dimensiune avand la baza libret cu o desfasurare dramatica, cu un
continut religios sau laic
ca structura si desfasurare se aseamana cu opera doar ca lipseste decorul, costumele si se prezinta in
sali de concerte sau in biserici
se executa de catre solisti, cor si orchestra folosind aceleasi formule ca si cantata
J. S. Bach confera un nou sens acestui gen. Muzica de oratoriu depaseste cadrul strict de cult, reda
sentimente umane
inspirat dupa modelul teatrului liric
desi are functie religioasa, genul se poate pune si in scena ca spectacol similar operelor
sec. XII, Italia: Haendel – Messiah
Oratoriul de Craciun si Oratoriul inaltarii de J. S. Bach

CANTATA

a aparut in secolul XVII si era dedicata doar unei voci soliste, acompaniate, adaugandu-se ulterior corul
in sec. XVIII devine un gen muzical principal in Biserica Evanghelica
treptat se introduc alaturi de partile solistice, corul, aria recitativul, arioso, acompaniate de orga sau
formatii instrumentale
ajunge la 3-4 parti
lucrare vocal simfonica pt orchestra, solisti, cor in care predomina mai mult caracterul liric, epic,
atmosfera solemna, de omagiu, in general cea festiva

17