Melodia in structuri polifonice instrumentale

Sec XVII
POLIFONIA INSTRUMENTALĂ
 
După o perioadă îndelungată de monodie (cântatul pe o singură
voce), începuturile polifoniei (cântatul pe mai multe voci), în secolele
IX-XI, reprezintă un triumf al lumii sonore, cu noi posibilități de
expresie, incomparabile. O primă formă este “organum”: cântatul pe
două voci – diafonie, vocea de bază fiind numită “cantus firmus”, iar
cea suprapusă este cea “organală”. Această voce, cu timpul, devine
tot mai independentă și tot mai ornamentală și poartă numele de
„discant“.
Începând cu secolul al XII-lea se adaugă o a doua și o a treia voce de
discant, fapt care accentuează dinamica mișcării vocilor și impune
conturarea a două procedee de creație polifonică: imitația și
contrapunctul.
POLIFONIA combină voci de diferite intonații și cu ritm diferit, cu
accente, culminări și cadențe care nu coincid și care sunt
dezmembrate în motive de diferite dimensiuni, deosebindu-se prin
dinamică și timbru, dar supuse unor reguli precise de sonoritate
simultană, proprii fiecărui stil.
Diferitele forme ale polifoniei sunt:

 Contrapunctul.
 Polifonia inventivă, bazată pe imitație.
 Polifonia prin divizarea unei singuri voci.

Un exemplu simplu de polifonie instrumentală este INVENŢIUNEA -
o piesă instrumentală de mici proporţii, scrisă de obicei pentru pian.
Imitația și contrapunctul, două tehnici de compoziție, pot coexista.
Ele se îmbină în creații polifonice din ce în ce mai elaborate, astfel că
perioada sec. XIV- XVII este cunoscută în muzică drept ”Epoca de aur”
a polifoniei vocale sau a contrapunctului sever (se evidențiază prin
caracter bine determinat al normelor intonaționale și ritmice).
În paralel cu polifonismul vocal, în planul muzicii instrumentale, are
loc o evoluție în ceea ce privește perfecționarea instrumentelor și a
formațiilor orchestrale, astfel se creează premisele apariției unui nou
stil, acela al contrapunctului liber, întrucât rigoarea contrapunctului
sever nu mai corespunde enormelor posibilități de exprimare
muzicală. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, un loc tot mai mare în
creațiile compozitorilor îl ocupă muzica instrumentală.

FUGA

În muzică, printr-o fugă (plural, fugi) se înțelege un anumit tip de

compoziție sau de tehnică componistică contrapunctuală de origine
barocă care se aplică unui număr fix de părți melodice (numite voci)
ale ansamblului unei piese muzicale în care numitele voci se
interferează și/sau se repetă după un anumit algoritm.
Cele mai frecvente fugi sunt cele la trei și patru voci, iar mai rare
sunt cele la două voci și cinci voci. Ca structură, o fugă se împarte în
două sau trei secțiuni: expoziție, divertisment și eventual repriză sau
încheiere.
Exista trei tipuri de fugi:
 fugi multiple (duble, triple, cvadrupule),
 contra-fuga
 fuga de permutarea.
STRUCTURA UNEI FUGI
Expoziția cuprinde trei elemente: tema, contrasubiectul și
interludiul.
 TEMA
Tema de fugă trebuie să aibă un contur melodico-ritmic clar.
Caracterul temei poate fi divers începând cu redarea unui lirism
reținut mergând până la cea mai exuberantă sau dramatică expresie.

Contrasubiectul
Contrapunctarea unei teme are loc în situația în care, după intonarea
acesteia, la una dintre voci, va apărea răspunsul, inversul situației
fiind de asemenea valabil. Dacă răspunsul semnifică de fapt,
preluarea temei în tonalitatea dominantei, cu modificările aferente,
după caz, contrapunctul se remarcă printr-o identitate aparte, un
profil ritmico-melodic bine determinant, contrastant de obicei cu
tema. La fiecare apariție a temei, fie ca subiect, fie ca răspuns, există
un contrapunct liber. În situațiile în care, odată cu tema, apare și
acesta nemodificat, însă cu modificări legate de planul tonal, atunci
caracterul său este obligatoriu si poartă numele de CONTRASUBIECT.
Interludiul Interludiul este o desfășurare muzicală, derivând din temă
sau contrasubiect, sau având chiar un profil, propriu, indiferent de
amploare și care are funcțiile:
a) element contrastant între diferitele expuneri ale temei;
b) element primordial în realizarea modulațiilor;
Nu există reguli în privința interludiului, acesta trebuie analizat în
funcție de rolul pe care i l-a dat compozitorul.

Divertismentul sau Sectorul reprizelor mediane și al episoadelor

dezvoltătoare
Divertismentul este o diviziune a fugii, apărând elemente
contrastante față de expoziție, atât în ceea ce privește planul tonal,
intrările tematice și uneori prelucrări tematice. Repriza Repriza
reprezintă de cele mai multe ori, o culminație expresivă și dinamică a
fugii. Aceasta poate începe cu un răspuns la subdominantă, după care
urmează subiectul expus pe tonică.

PRELUDIUL este o compoziție muzicală scurtă cu o formă ce poate

varia de la o piesă la alta. Preludiul poate îndeplini rolul de prefață,
poate fi o piesă de sine stătătoare sau poate fi introducerea unei
lucrări. De exemplu, în perioada barocă servea ca introducere pentru
părțile ulterioare ale unei lucrări lungi sau complexe. În perioada
romantică era o piesă de sine stătătoare. De obicei conține un număr
mic de motive ritmice și melodice care sunt reluate pe întreg
parcursul piesei. Din punct de vedere stilistic, preludiul este o lucrare
bazată pe improvizație. Preludiile pot fi considerate și uverturi, în
special cele utilizate în opere sau oratorii.
ORIGINE
Primele preludii erau compoziții pentru lăută din perioada
renascentistă. Acestea erau improvizații libere și serveau ca
introduceri scurte ale unor lucrări muzicale mai mari sau pentru părți
mai mari și mai complexe. Preludiile pentru claviatură au început să
apară în secolul al XVII-lea în Franța. Preludiile fără măsură, în care
durata fiecărei note este lăsată la latitudinea interpretului, erau
folosite ca introduceri pentru suitele pentru clavecin.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea compozitorii germani au
început să cupleze preludiile (sau uneori toccatele) cu fugi în aceeași
gamă. Preludiile și Fugile lui Johann Sebastian Bach (1685-1750) sunt
mult mai numeroase și cunoscute astăzi. Preludiile pentru orgă ale lui
Bach sunt destul de diversificate, fiind influențate atât de lucrările din
Germania de Nord cât și de Sud. Majoritatea preludiilor lui Bach erau
compuse în forma "temă și variațiuni", utilizând același material
tematic cu imitații, inversiuni, modulații și retrogradări ale
temei.Ariadne musica, o lucrarea de-a lui Johann Fischer a servit ca
precursor pentru lucrarea Clavecinul bine temperat a lui Bach, două
colecții cu câte 24 de preludii și fugi. Și preludiile lui Bach erau
variate, unele erau dansuri baroce, altele erau lucrări
contrapunctuale pentru două sau trei voci. Clavecinul bine temperat
a influențat aproape toți compozitorii importanți din secolele
următoare iar mulți dintre aceștia au compus preludii în seturi de 12
sau 24, uneori cu intenția de a utiliza cele 24 de game minore și
majore cum a făcut și Bach.

Johann Sebastian Bach

  a fost un compozitor german și organist din perioada barocă,
considerat în mod unanim ca unul dintre cei mai mari muzicieni ai
lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală,
stăpânirea mijloacelor tehnice și expresive și pentru frumusețea lor
artistică.
Biografie
Johann Sebastian Bach s-a născut într-o familie de muzicieni
profesioniști. Tatăl său, Johann Ambrosius Bach, era muzician de
curte, având sarcina de a organiza activitatea muzicală cu caracter
profan a orașului, dar și funcția de organist al bisericii locale. Mama
sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmată curând după
aceea de tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani. Rămas
orfan, a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach,
organist la Ohrdurf. Aici a început să execute primele motive
muzicale la orgă, dovedind o înclinație deosebită pentru acest
instrument. Dorința de a se perfecționa l-a făcut să viziteze pe cei mai
cunoscuți organiști din acea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich
Buxtehude și Johann Adam Reinken. În 1703 obține primul post de
organist în orășelul Arnstadt; datorită virtuozității sale deja evidente,
a fost angajat într-o poziție mai bună ca organist în Mühlhausen.
Unele din primele compoziții ale lui Bach datează din această epocă,
probabil și celebra „Toccata și Fuga în Re minor".
Fire echilibrată și modestă, el și-a dedicat creația preamăririi lui
Dumnezeu și înălțării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach își
începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” și o sfârșea
cu inscripția “numai pentru slava lui Dumnezeu”
Opere
Printre lucrările muzicale ale lui Johann Sebastian Bach se găsesc
numeroase corale protestante prelucrate, care au la bază melodii de
origine populară. Astfel, cântecul „Insbruck, trebuie să te părăsesc” îl
regăsim sub forma coralului „O, lume, trebuie să te părăsesc”, iar
cântecul de dragoste „O dată m-aș plimba” este adaptat pentru
textul „De Dumnezeu nu mă despart”. Admirabilul coral Herzlich tut
mir verlangen („Din inimă doresc”, adaptat de Hassler dintr-o
culegere de cântece laice), prelucrat de Bach în diferite variante, nu
este altceva decât cântecul „Inima îmi este cutremurată”. Acest coral
apare ca un laitmotiv în „Patimile după Matei”.
Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al
coralelor, ci și cel al altor popoare. Astfel, o melodie din colecția
“Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul „În tine îmi este
bucuria”, iar chansonul „Mi-ajung toate durerile” se regăsește într-un
coral din „Patimile după Matei”. Și din colecția de psalmi, realizată de
Clément Marot în colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach
a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul „Când vom fi în cele
mai mari primejdii” (dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol), care
are melodia împrumutată din această colecție.
Muzica religioasă, creată pe baza acestor corale, are o puternică
tensiune emoțională și viguroasă expresivitate. Desigur, prelucrările
sale armonice n-au lăsat intact sensul originar al liniilor melodice,
fapt ce ilustrează poziția sa față de texte. El schimbă des destinația
unor cantate, mergând până la includerea în lucrările religioase a
unor fragmente din creațiile laice. Religioasă sau laică, vocală sau
instrumentală, de cameră sau de concert, muzica sa, de un evident
lirism, apare ca o profundă meditație asupra existenței și a marilor
idealuri umane.
Omul Bach este mereu prezent în creația sa, fie ea destinată unui
moment al serviciului divin sau ca piesă concertantă pentru salonul
vreunui principe, fie ea exercițiu didactic sau demonstrație tehnică.
Așa ne explicăm faptul că un anumit coral sau cantată circulă dintr-o
lucrare într-alta, indiferent de caracterul și scopul piesei. Constrâns
de obligațiile cotidiene ale funcțiilor sale, Bach trebuia să producă la
comandă piese ocazionale. Deși poseda un imens rezervor creator, în
unele lucrări găsim fragmente inedite ce alternează cu altele utilizate
anterior. Cu toate acestea, în muzica sa nu găsim nimic artificial, ci
întotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat cu melodii de
adâncă vibrație emoțională și robustețe ritmică, care străbat
construcții polifonice grandioase. Chiar și atunci când folosește
procedeul variațional, utilizat uneori în scop figurativ, el creează
imagini de o uimitoare diversitate. „Passacaglia în do minor” (1716)
pentru orgă este o dovadă impresionantă a modului cum
configurează imagini contrastante pe aceeași temă.
Foarte importante sunt cele două volume din „Clavecinul bine
temperat”, ce cuprind 48 de Preludii și fugi, în toate tonalitățile
treptelor gamei cromatice, constituind o demonstrație pentru
acordarea clavecinului în sistemul egal temperat. Este meritul lui
Andreas Werckmeister (1645-1706) de a fi realizat temperarea egală,
prin împărțirea octavei în 12 semitonuri egale și neglijarea comei
sintonice. Acordarea clavecinului în sistemul egal temperat permite
modularea (transpunerea) la cele mai îndepărtate tonalități, ca și
utilizarea modulației prin enarmonie, procedeu important în istoria
limbajului muzical. Odată cu aplicarea sistemului egal temperat,
termenul enarmonic își schimbă semnificația, renunțând la înțelesul
avut în cultura muzicală antică.
 Proiect
Educatie muzicala

Elevi:Pamfile Antonia
Codreanu Andreea
Zaharia Nicoleta
Rata Daria
Milea Bianca