Bagatela este o piesă muzicală de scurte dimensiuni, în general

compusă pentru pian, având un caracter moale, așezat. Cuvântul

bagatelă se referă la un lucru ușor, un fleac.
Un cântec este o compoziție muzicală relativ scurtă. Multe cântece
conțin părți vocale (de voce umană) de obicei cu cuvinte (versuri), dar
și silabe nesemnificative sau onomatopee, acompaniate de instrumente
muzicale.
Cântec în tradiția franceză. Termenul, folosit din Evul Mediu, denotă
o mare varietate de lucrări.sanson
fuga-Cea mai dezvoltată formă de contrapunct imitativ.
Liedul (germ. cântec), este o compoziție vocală cu acompaniament
instrumental (de obicei, pian), a doua parte a unei simfonii sau o temă
cu variațiuni. Haydn și Mozart au practicat ocazional noul gen.
Beethoven îi dă caracterul de piesă vocală acompaniată la pian. Franz
Schubert este maestrul genului și autor a sute de capodopere pe texte
poetice. Pianul este deseori cel puțin la fel de expresiv ca și vocea.
Începând cu Mahler, orchestra va înlocui în mod obișnuit pianul.
Melodie-Versiunea liedului în tradiția franceză.
Menuet, termen cu două semnificații:
Vechi dans tradițional francez în trei timpi ;
Muzica destinată acestui gen de dans sau compoziție muzicală de sine
stătătoare.
Romanta-Lucrări vocale simple, melodioase, de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, cu accompaniament de pian
Rondo-Formă muzicală derivată dintr-un vechi cântec și dans în cerc
francez, caracterizat prin alternarea refrenului cu diferite cuplete[1] sau
o temă cu variațiuni care reprezintă uneori a patra parte o unei
simfonii. Se va impune ca formă foarte importantă ce organizează în
special ultimele mișcări ale simfoniilor și sonatelor după principiul
alternării aceluiași refren cu cuplete diferite. Totuși, diverse ansambluri
de rondo-uri deosebit de reușite, în special ale lui Mozart sau Chopin,
înscriu rondo-ul printre genurile muzicale. Mișcarea sa este rapidă iar
expresia strălucitoare; numărul de cuplete nu este supus nici unei
constângeri. Compozitorii pot alege orice instrument, cel mai a
Sonata poate fi o lucrare independentă sau prima parte a unei simfonii.
Este o compoziție în formă de sonată, fiind bazată pe trei secțiuni:
expoziție, dezvoltare, repriză. Expoziția constă în enunțarea a două teme
diferite, contrastante. Dezvoltarea (angrenarea acestora într-un proces de
confruntare a potențelor expresive) este urmată de readucerea sau
˝sinteza˝ lor (repriza) și uneori de o secțiune concluzivă (coda).

Concertul (lat. concertare, a lupta) este o lucrare compusă pentru un

instrument solist și orchestră. A evoluat din diferite forme de lucrări
folosind un singur instrument de-a lungul perioadei Baroc și la sfârșitul
secolului al XVIII-lea desemna o lucrare formată permanent din trei
mișcări sau părți (allegro-andante-allegro, repede-încet-repede).
Simfonia este o lucrare ciclică pentru orchestră,de regulă în patru parți
(mișcări)
Suita (fr. suite, succesiune, urmare) este alcatuită dintr-o succesiune de
dansuri contrastante ca expresie (traduse sau nu coregrafic).Suita este
înlocuită de casațiune, serenadă, etc.
Uvertura-ompoziție muzicală orchestrală compusă de obicei ca
introducere la o operă, la un balet.
♦ Piesă orchestrală de concert, alcătuită dintr-o singură parte, având la
bază un program, și care nu are legătură cu vreun spectacol.
♦ Piesă instrumentală constituind partea introductivă a suitelor
preclasice.
Genul se dezvoltă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când baletul
este “pe numere” (episoade succesive) clar delimitate de natura diferită a
muzicii și a coregrafiei (fiecare număr poate fi prezentat separat). În
contrast, înlănțuirea scenelor este continuă în baletul secolului XX.
Originară în Italia, la începutul barocului (după 1600), opera reprezintă o
lucrare dramatico-muzicală al cărei text este în întregime cântat cu sau
fără acompaniament orchestral. Opera începe cu o uvertură sau preludiu
care prezintă cadrul lucrării și uneori o parte din cele mai importante teme
care vor fi dezvoltate ulterior. Interpreții (în arii solo, duete, recitative,
etc.) îmbină arta vocală cu cea scenică, corurile și baletul completând
uneori partitura. Stilul de interpretare în perioadele barocului și cea
clasică a fost numit retroactiv ˝Bel Canto˝. În perioada romantică
compozițiile sunt uneori pentru 6 voci.
Motet-Gen coral cu text (de obicei) sacru. Muzica corală este de obicei
polifonică pe trei voci în Evul Mediu și pe patru voci în Renaștere.
Madrigal-Gen coral cu text laic.
Allegro: Prima parte, "Allegro", exprimă elanul și vioiciunea
primăverii. Vivaldi reprezintă aici imaginea unui peisaj renăscut, plin
de viață și de energie. Ritmurile rapide și melodioase evocă imaginea
păsărilor cântând, mugurilor care își deschid drum spre soare și
zborului jucăuș al vântului printre crengi. Această parte este plină de
optimism și vitalitate, capturând perfect atmosfera vibrantă a acestei
anotimpuri.

Largo e pianissimo sempre: A doua parte, "Largo e pianissimo

sempre", oferă un contrast evident față de primul moviment. Aici,
Vivaldi încetinește ritmul și creează o atmosferă mai contemplativă și
liniștită. Muzica transmite o senzație de calm și de pace, ilustrând
poate momentele de odihnă și de contemplare a frumuseții naturii.
Această parte subliniază frumusețea și liniștea care vin odată cu sosirea
primăverii, oferind o pauză relaxantă după energia vibrantă a primei
părți.

Allegro pastorale: Ultima parte, "Allegro pastorale", aduce din nou un

impuls și o vitalitate însuflețitoare în compoziție. Vivaldi surprinde aici
scenele de viață rurală și bucuria care vine odată cu venirea primăverii.
Ritmurile de dans îți poartă gândurile către festivități și serbări în aer
liber, unde oamenii se bucură de bucuria reînvierii naturii. Această
parte adaugă culoare și entuziasm întregii compoziții, încheind-o într-
un mod triumfător și încântător
Autofoane principale sau instrumente dintr-un material sonor care vibrează
pentru a produce sunet (de exemplu – clopote, zornăitoare);
Membranofone, în care o piele întinsă este provocată să vibreze (de exemplu,
tobe);
Aerofone, în care sunetul este produs de o coloană vibrantă de aer
(instrumente de vânt);
Cordofone sau instrumente cu coarde

Eugen Doga s-a născut la data de 1 martie 1937 în satul Mocra din
Transnistria. A studiat la Școala de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău
(1951-1955), apoi la Conservatorul de stat din Chișinău (1955-1960), la clasa
de violoncel a lui G. Hohlov și la Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” din
Chișinău (1960-1965), la clasa de compoziție a profesorului Solomon Lobel.

Și-a început cariera de muzician ca violoncelist în Orchestra Comitetului de

Stat al R.S.S.M. pentru Televiziune și Radiodifuziune (1957-1962). A predat
apoi ca profesor la Școala de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău (1962-
1967) și a fost membru al colegiului redacțional și de repertoriu al Ministerului
Culturii al RSS Moldovenești (1967-1972). La 1 ianuarie 1957, lucrarea sa
„Cântec de anul nou” a fost transmisă la postul de radio moldovenesc, fiind
interpretată de o orchestră de copii condusă de Șico Aranov. Aceasta a fost
prima oară când o compoziție de-a sa a fost transmisă la radio.[2] A debutat în
arta componistică în anul 1963 cu un cvartet de coarde. Este autor al mai
multor lucrări în genul muzicii de estradă, de film și de scenă. În afară de
preocuparea sa de cinema, este autor al mai multor compoziții originale
(cântece, lucrări camerale și balet). Printre cele mai faimoase lucrări ale lui
Eugen Doga se numără:
1. "Vals" din filmul „Mândrie și prejudecată” (1967)
2. Muzica pentru filmul „Gingașa și tandra mea fiară” (1978)
3. "Gramofon" (1959)
4. "Cântec de leagăn" (1960)