Ritornello

Reprezintă un diminutiv al cuvântului ritorno, care înseamnă întoarcere. În

terminologia muzicală din limba italiană, ritornello poate însemna doar o simplă repetiție,
precum cea indicată de un semn de repetiție. Primele utilizări ale acestui termen au apărut în
poezia populară unde desemna o structură formată din trei versuri, dintre care primul și al
treilea rimau; un termen alternativ este stornello. În madrigalele secolului al XIV-lea
ritornello reprezenta cupletul final, de sine stătător, care urmărea o schemă a rimelor precum:
aab aab cc sau aaab aaab cc.
În secolele al XV-lea și al XVI-lea, termenul a fost uitat, dar a reapărut la începutul
secolului al XVII-lea, odată cu creșterea interesului pentru monodia acompaniată
instrumental. În această perioadă el era folosit pentru a denumi un preludiu instrumental, un
interludiu sau postludiu (sau orice combinație a acestora) pentru o lucrare vocală, cel mai
adesea o arie organizată în strofe. Descriererea cea mai clară a acestui tip de ritornello apare
în al treilea volum al Syntagma musicum (1618) de Michael Praetorius (1571-1621), unde
autorul remarcă folosirea ritornellelor în muzica dramatică – exemplu Orfeu (1607) de
Claudio Monteverdi (1567-1607), în muzica vocal-camerală și în muzica sacră. Tot Praetorius
sugerează ca refrenele care implică întreg ansamblul, nu doar câteva instrumente, să poarte
aceeași denumire de ritornella.
O caracteristică general a acestor ritornelle este separarea de secțiunile vocale cu care
alternează. Acest lucru era specific muzicii dramatice, unde ritornella acompania momentele
de dans, intrările și ieșirile personajelor sau schimbările decorurilor. Atât ritirnella cât și
secțiunile vocale erau apropiate din punct de vedere tonal, conțineau același material tematic,
relația muzicală dintre ele fiind într-o oarecare măsură predeterminată. La cealaltă extremă se
remarcă ritornellele care urmăresc notă cu notă ariile vocale, iar altele sunt scrise contrastant,
într-un metru diferit, tonalitatea fiind singurul punct de legătură. Majoritatea ritornellelor
parafrazează materialul ariilor, împrumutând anumite motive.
Aceste ritornelle de sine stătătoare au fost înlocuite cu timpul de cele integrate în
macrostructura lucrărilor. În acest caz, ritornellele apar în cadrul unei singure nișcări sau
strofe, în care ele par să fie asimilate. Ca înainte, ritornella are rol de preludiu și postludiu,
dar, pentru prima oară, apare în tonalități diferite, accentuând prin repetiții cadențele
improvizatorice ale partiturii vocale. Aria Gradita povertà din opera Gli amori d’Apollo e di
Dafne (1640) de Francesco Cavalli (1602-1676) poate fi un exemplu timpuriu al acestui
model. Această structură a ariei prefigurează modelul ariilor de la sfârșitul secolului al XVII-
lea.
 Dezvoltarea în paralel, până în 1680, a ariei da chiesa în forma ritornello – strofa 1 –
ritornello – strofa 2 – ritornello, precum și aria da capo, au oferit oportunitatea ritornellelor
de a deveni o parte importantă a genurilor muzicii vocale. Spre deosebire de ritornellele de
sine stătătoare, acestea sunt frecvent dezvoltate și modificate la fiecare apariție. În unele arii
scrise înainte de 1700 de compozitori precum Alessandro Scarlatti, ambele tipuri de ritornella
apar în tandem, prima fiind alocată orchestrei conturând cadrul mișcării, în timp ce
următoarea apare în partitura basului continuu.
După 1700, tehnica ritornellei a fost integrată în forma concertului. La început,
mișcările rapide, cu caracter omofon foloseau teme motto pentru a introduce perioadele
succesive. O extindere a acestei practici a fost modelarea formei ariei da chiesa, utilizând
episoadele solistice instrumentale în locul cel or vocale. Numărul episoadelor, precum și
modulațiile la tonalități îndepărtate sunt factori ce generează această formă de ritornello.
Chiar dacă primele exemple ale acestei forme apar în concertele lui Giuseppe Torelli (1658-
1709) -op.6, 1698 și op.8, 1709- și Henricus Albicastro (1660-1730) -op.7, 1705-, structura
complet dezvoltată apare se datorează concertelor pentru vioară op.3 (1711) ale lui Antonio
Vivaldi. Acest model este descris de Johann Joaquin Quantz în Versuch (1752). Unele mișcări
lente folosesc această formă, miniaturizând ritornella, sau chiar reducând-o la o singură frază.
Concertele de maturitate ale lui Vivaldi, precum și cele ale mai tinerilor contemporani,
Locatelli și Tartini, transformă adesea ritornella inițială într-o piesă de virtuozitate de sine
stătătoare, având contraste tematice precum și modulații la tonalități apropiate. Aceste
ritornelle, în continuare extinse, au pus bazele concertului instrumental din Clasicism, fiind
asimilate de forma de sonată, unde acestea vor avea rolul de expoziție. Odată cu Concertul de
pian nr. 3 (1803) de Ludwig van Beethoven, tranziția spre arhitectura formei de sonată a fost
deplin finalizată. Ritornella dispare ca principiu de compoziție, însă este redescoperită în
secolul al XX-lea în creațiile neobaroce.