Henri Rabaud

Solo de Concours, Op. 10

Henri Rabaud , născut la 10 noiembrie 1873, a fost un compozitor și dirijor francez,

membru al Institutului Francez. A avut un rol important în afirmarea tendinţelor conservatoare în
muzica franceză de la începutul secolului XX.
Provenea dintr-o familie cu tradiţie muzicală, tatăl său fiind violoncelist, mama sa
cântăraţă de operă iar bunicul fusese un renumit flaustist. A studiat la Conservatorul din Paris cu
Massenet, Chausson și Gedalge. Obţine în anul 1894 marele Premiu al Romei cu cantata
Daphné. Organizează concerte de muzică franceză la Viena şi Roma şi se face cunoscut în
postura de compozitor cu poemul simfonic Procesiunea noctrurnă, interpretată în primă audiţie
la concertele “Colonne”, în 1899.
După ce iniţial a manifestat reticenţă pentru muzica lui Franck şi Wagner, începe să se
arate interesat de creaţia lor, iar această dublă influenţă va fi sesizabilă în oratoriu Job (1900)
care poartă semnele misticismului lui Cezar Franck şi al operei Parsifal de Wagner. Patru ani
mai târziu, Opera Comică găzduieşte premiera celei dintâi lucrări lirice a compozitorului, Fiica
lui Roland (1904)
Vreme de zece ani a condus Opera din Paris (1908-1918) iar în 1918 a fost angajat ca
dirijor al Orchestrei Simfonice din Boston timp de un an . După demisia lui Gabriel Fauré din
postul de director al Conservatorului în 1920, Rabaud a devenit directorul acestei instituţii din
1922 până la 1941. n 1918 a devenit director muzical al Orchestrei Simfonice din Boston pentru
un singur sezon înainte de a reveni la Paris.
Precum Saint-Saëns , Rabaud s-a dovedit a fi conservator în ceea ce priveşte ideile
muzicale, fiind renumit pentru fraza sa: "modernismul este inamicul”. Înregistram în creaţia lui,
elemente de legătură dintre muzica romantică şi noile idei care abia se profilează la sfârşitul
secolului XIX. Lucrările sale sunt romantice prin excelenţă, folosind materiale tematice simple,
elegant conturate iar factura instrumentală implică o tehnică elaborată dublată de plăcera cântului
degajat deşi i s-a reproşat adesea un anume academism în compoziţii.
Caracteristic pentru orienatarea muzicală a compozitorului este interesul arătat creaţiei
lirice deşi are lucrări care aparţin şi genului instrumental, cum ar fi Divertismente pe teme

1
ruseşti, precum şi poemul simfonic La procession nocturne, considerată drept lucrarea sa cea
mai cunoscută. De asemena, a scris muzica pentru cor şi orchestră şi două simfonii. Muzica lui
de cameră include mai multe lucrari pentru violoncel și pian , precum și un Solo de concours
pentru clarinet și pian, scris în 1901.

Solo de concours op. 10, pentru clarinet şi pian

Lucrarea a fost compusă în anul 1901, pe când avea doar 28 de ani, pentru Concursul
Conservatorului din Paris, dovedindu-se a fi cea mai apreciată piesă din istoria aceastei
competiţii. Se pare că a fost dedicată ultimului său profesor de clarinet din Conservator, Cyrille
Rose. Dificultatea momentului introductiv al piesei a făcut ca aceasta să fie abordată cu teamă
de mulţi clarinetişti şi să ridice mari probleme tehnice şi interpretative din partea acestora.
Piesa cuprinde trei secţiuni, unitare din punct de vedere al materialului tematic, având un
caracter rapsodic şi improvizatoric. Deschiderea este o cadenţă dramatică, o scurtă Toccata în
care clarinetul se desfăşoară într-un mers de şaisprezecimi rapide pe tonurile lungi de pedală ale
pianului. Observăm schimbările acordice ale acestuia: de pe tonica tonalităţii de bază (fa minor)
pe dominantă şi stilul profund preclasic al cadenţării şi ornamentării, amintind de recitativele
operelor acelei epoci.

Urmează secţiunea lentă (Largo) ce va urma conturul metric al măsurii ternare de 3/8,
scris în stilul unui Sarabande. Mersului monoton al pianului, în succesiuni de şaisprezecimi
egale, i se suprapune linia melodică sinuoasă şi caldă a clarinetului, cântată la început într-o

2
nuanţă scăzută, urmând ca mai apoi să se realizeze creşteri dinamice de factură armonică,
acumulări de tensiune ce construiesc piesa şi îi conferă unitate. Tonul elegiac şi sensibil
contrastează cu vigoarea ce se profilează în secţiunea următoare.

Totul culminează cu debutul fulminant al secţiunii a treia, într-un tempo diferit (Allegro)
alert, luminos şi plin de viaţă, în tonalitatea omonimei, Fa major. Introducerea acestei secţiuni
este cântată doar de pian care pregăteşte intrarea clarinetului.

3
 Tema cântată de clarinet se regăseşte ca şi celulă motivică reluată de mai multe ori pe
parcursul secţiunii, pe trepte diferite, asemeni unei progresii ritmico-melodice iar mersul
pentatonic al melodiei fiind uşor de recunoscut de fiecare dată. Cele două instrumente se
completează şi preiau din materialul tematic, astfel că la un moment dat melodia clarinetului este
expusă în canon de către pian.

Secţiunea Allegro constituie o provocare pentru orice clarinetist, pasajele rapide, dramatice
fiind rulate pe tot registrul instrumentului. Mersul în optimi egale se transformă pe parcurs în serii de
triolete care accelerează pulsul firesc al lucrării, iar figuraţiile melodice ale pianului contribuie la
construirea tensiunii dramatice. Inflexiunile modulatorii frecvente, cromatizările, mersul pentatonic
creează o atmosferă inedită , o piesă unică şi memorabilă.
Cadenţa, o Codă spectaculoasă şi vivace, se anunţă printr-un solo impresionant al pianului a
cărei putere evocatoare este întărită prin octavele paralele repetate în nuanţe dinamice contrastante.
Această concluzie este cu atât mai evocatoare cu cât toate pasajele instrumentului solist sunt
ascendente şi pregătesc finalul în culorile strălucitoare ale registrului acut al instrumentului, susţinut
desigur, de acordurile pline de culoare timbrală ale pianului.