Student: Andreica Gabriel

Facultatea: Istorie și filozofie

An: II

Simfonia a 9-a
de Ludwig van Beethoven

2012
Viața

Ludwig van Beethoven s-a născut în data de 16 decembrie 1770 în Bonn, Germania și
s-a stins din viață în 26 martie 1827, Viena, a fost recunoscut ca unul din cei mai mari
compozitori din istoria muzicii. Este considerat un compozitor de tranziție între
perioadele clasică și romantică ale muzicii.
A fost fiul lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă și al
Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Tatăl său a observat talentul muzical
precoce al fiului său, acesta ulterior a început să ia lecții de muzică, în jurul vârstei de 10
ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Observând dotarea muzicală excepțională a
tânărului Beethoven și, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, Maximilian Franz, îi
facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia probabil câteva lecții cu Mozart, dar
trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza înbolnăvirii și morții mamei
sale. Probabil Beethoven l-a cunoscut pentru prima dată pe Joseph Haydn în Viena, în
iulie 1792 și probabil acesta a și studiat impreună cu vechiul maestru 1. Din 1790 până în
1792, Beethoven a compus un semnificant număr de lucrări (niciuna nefiind publicate în
acest timp, iar majoritatea sunt acum listate ca lucrări fără opus) care au demonstrat
evoluția sa. Muzicologii au identificat că temele sale prezintă similarități în aceasta
perioadă. Din 1793, Beethoven începe să-și întemeieze o reputație ca impovizator în
saloanele nobililor, adeseori cântând preludii și fugi din Clavecinul bine temperat de
Bach2.
În jurul anului 1796, la vârsta de 26 de ani, Beethoven începe să îți piardă din calitatea
auzului. Cu timpul pierderea auzului devine una profundă, având chiar o bine atestată
poveste care ne spune că la finalul premierei simfoniei a 9-a , a trebuit sa fie întors catre
public pentru a vedea aplauzele și audiența, iar din cauză că nu auzea nimic, a plâns 3. În
general viața compozitorului s-a prezentat a fi una tumultoasă, chiar și moartea acestuia
este una controversată și plină de supoziții, stingându-se din viață în martie 1826, după ce
a fost imobilizat la pat câteva luni. Viața personală și caracterul său irascibil, au fost
determinate în mare parte de starea sa de sănătate, în special de surzenie și durerile sale
abdominale cronice, care l-a influențat să contempleze la suicid (documentat în
testamentul său Heiligenstadt).

Istoricul Simfoniei a 9-a

Cariera compozistică a lui Beethoven este de obicei împărțită in trei perioade, perioada
timpurie, mijlocie și târzie. În schemă, perioada timpurie e cuprinsă de începutul
compozițiilor sale până în 1802, cea mijlocie aproximativ din 1803 până în 1814, iar cea
târzie aproximativ din 1815 până la sfârșitul vieții compozitorului. În ceea ce privește
Simfonia a 9-a, ea se încadrează în perioada târzie, o perioadă caracterizată de o profundă
intelectualitate a operelor sale.
Simfonia No. 9 Op. 125 în re minor (uneori cunoscută simplu ca și ”Corala”), este una
din cele mai cunoscute simfonii din repertoriul clasic occidental. Lucrarea a fost compusă

1
Cooper, Barry, Beethoven, Oxford University Press US, 2008, pag. 41.
2
Cross, Milton, Ewen, David, The Milton Cross New Encyclopedia of the Great Composers and Their
Music. Garden City, Doubleday, 1953, pag. 59.
3
White, Felix, Some Tributes to Beethoven in English Verse, The Musical Times nr. 68, 1927, pag. 308
între toamna anului 1822 și finalizată în februarie 1824. Beethoven și-a dorit ca lucrarea
sa să fie interpretată în Belin imediat după finalizarea ei, crezând că muzica vieneză era
dominată de compozitorii italieni precum Rossini. Astfel prietenii și finanțatorii săi l-au
forțat în a lua decizia de a organiza premiera simfoniei în Viena.
Premiera simfoniei a 9-a a avut loc în data de 7 mai 1824 în teatrul Kärntnertor, Viena,
în cadrul unui concert susținut de însuși Beethoven, în conformitate cu cererile adresate
lui de către toți muzicienii, profesioniști și amatori, din oraș4.
În comparație cu simfoniile anterioare , de care o desparte un interval de doisprezece
ani, Simfonia a IX-a cuprinde un ciclu mult mai larg de imagini, idei și emoții. Tonul
general al simfoniei este mult mai epic, narativ, iar dimensiunile monumentale5.
Acestei simfonii, Beethoven, i-a acordat o îndelungată perioadă se repaus, primele
schițe datând din 1815, iar perioada de circa zece ani dintre simfonia anterioară a fost una
de intense căutări spre înnoirea conceptului simfonic și, în cele din urmă, de reculegere la
vocalitate, alegănd celebrele versuri ale lui Schiller6.

Forma muzicală

Simfonia are patru momente:

1. Allegro ma non troppo, un poco maestoso

2. Scherzo: Molto vivace - Presto
3. Adagio molto e cantabile - Andante moderato - Tempo primo - Andante moderato
- Adagio - Lo stesso tempo
4. Recitative: (Presto – Allegro ma non troppo – Vivace – Adagio cantabile –
Allegro assai – Presto: O Freunde) – Allegro molto assai: Freude, schöner
Götterfunken – Alla marcia – Allegro assai vivace: Froh, wie seine Sonnen –
Andante maestoso: Seid umschlungen, Millionen! – Adagio ma non troppo, ma
divoto: Ihr, stürzt nieder – Allegro energico, sempre ben marcato: (Freude,
schöner Götterfunken – Seid umschlungen, Millionen!) – Allegro ma non tanto:
Freude, Tochter aus Elysium! – Prestissimo, Maestoso, Molto prestissimo: Seid
umschlungen, Millionen!

Beethoven a schimbat paternul specific simfoniilor clasice plasând momentul scherzo

înainte de momentul lent (în simfonii, momentul lent este de obicei înainte de scherzi). În
aceasta simfonie procedează astfel pentru prima dată, chiar dacă acest procedeu se mai
găsește și în alte lucrări ale sale spre exemplu în cvartetul Op. 18 No. 5, trio-ul pentru
pian Op. 97 „Archduke”, Sonata pentru pian Op. 106 „Hammerklavier” etc.
Primul moment Allegro ma non troppo, un poco maestoso atinge una dintre cele mai
înalte culmi muzicale, cu colosala ei putere și demnitate, și profunda ei pasiune și în
egală masură o profundă tandrețe7. Acest moment are formă de sonată, având adesea un
caracter furtunos. Tema de început, fiind pianissimo peste tremolurile coardelor, viorile
secunde și violoncelele, întărit de corni și apoi de ceilalți suflători, seamănă foarte mult

4
George Grove, Beethoven’s ninth symphony, Boston, 1882, pag. 7.
5
A. Alșvang, Beethoven, Editura muzicală, Sibiu, 1960. pag. 310.
6
Valentina Sandu-Dediu, Ludwig van Beethoven, Academia de muzică din București, 1997, pag. 31.
7
Ernest Walker, The music of the masters - Beethoven, ed. Brentano’s, New York, 1905, pag. 51.
cu sunetul orchestrei în timpul acordajului, mulți comentatori sugerând chiar că acesta a
fost sursa de insipirație și a lui Beethoven. Dar, din cadrul acestei limbo muzical apare o
temă puternică și clară care va conduce întreaga mișcare. Expoziția se repetă, accentuând
caracterul încordat, dramatic al muzicii. Tema a doua, contrastantă prin linia ei cursivă,
apare la clarinete, fagoți și flauți, care e reluată imediat și de ceilalți suflători. La
începutul secțiunii recapitulare, se întoarce fortissimo în Re major, mai degrabă decât de
o deschidere spre re minor. Introducerea se angajeaza totodată în folosirea mediantei în
relația tonică care denaturează în continuare acordul tonic până când acesta este în final
jucat de fagot în cel mai mic registru posibil. În coda utilizează un mers cromatic la
cvartă în registrul grav apărând ca un motiv persistent, coborâtor.
Al doilea moment, un Scherzo și trio, este, de asemenea, în re minor, care prezintă o
introducere asemănătoare începutului temei din primul moment, un model, de asemenea,
găsit în sonata pentru pian „Hammerklavier”, scrisă cu câțiva ani mai devreme. În timpul
piesei, Beethoven atenționează că bătaia trebuie să fie una descendentă la fiecare trei bare
de măsură, probabil din cauza pasului foarte rapid al momentului, orientat spre „ritmo di
tre battute” (ritm de trei bare), și câte o bătaie la fiecare patru bare direcționând spre
„ritmo di quattro battute” (ritm de patru bare).
Beethoven a fost criticat înainte pentru faptul că eșua să adere la forma muzicală
standard pentru compozițiile sale. El a folosit această mișcare pentru a răspunde criticilor
sale. În mod normal, scherzi sunt scrise în trei timpi. Beethoven a scris această piesă în
trei timpi, dar este punctat într-un mod care, atunci când este cuplat cu viteza măsurii,
face să sune ca și cum este în măsura de patru pătrimi.
În timp ce aderară la organizarea ternară standard a unei mișcări de dans (scherzo-trio-
scherzo, sau menuet-trio-menuet), secțiunea scherzo are o structură internă elaborată,
aceasta este o forma de sonată completă. În acestă formă de sonată, primul grup al
expoziției începe cu o fugă înainte de a modula spre Do major pentru cea de a doua parte
a expoziției. Expoziția se repetă înainte de o secțiune de dezvoltare de termen scurt.
Recapitularea dezvoltă în continuare expoziția, care conține, de asemenea, solo-uri de
timpan, ptima temă fiind expusă în stil fugato (reluată pe rând de către viorile secunde,
viole, violoncele, viorile prime și contrabașii, care întregesc treptat țesătura sonorităților),
tema a doua, adusă de suflători, este ca un chiot de bucurie, această temă este urmărită de
pulsația motivului ritmic de la începutul scherzo-ului, ce se aude mereu la corzi. O nouă
secțiune de dezvoltare este cântată înainte de a se repeta recapitulare, iar scherzo se
încheie cu o scurtă codetta. Persistența figurii ritmice la octavă ca mers melodic, la bas și
în mijlocul armoniei este una extraordinară; vigoarea splendidă a muzicii niciodată nu își
pierde din putere, iar marele trio, în tempoul alla breve, care indică o clară strălucire,
oferă contrastul necesar8. Trioul care contrastă secțiunea este în Re major și în timp
dublu. În acest trio apare pentru prima dată rolul tromboanelor în mișcare. În urma trio-
ului, a doua apariție a scherzo-ului, spre deosebire de prima, apare fără nici o repetare,
după care există o scurtă repriză a trio-ului, ar mișcarea se încheie abrupt cu o coda.
Al treilea moment prezintă o mișcare lirică lentă, în Si bemol major, este într-o formă
de variație liberă, fiecare pereche de variații elaborând progresiv ritmul și melodia,
această parte a simfoniei se bazează pe două idei melodice. Prima variație, ca temă, este
în patru pătrimi, iar a doua în 12 optimi. Variațiile sunt separate prin pasaje în trei
pătrimi, primul în Re major, al doilea în Sol major. După o scurtă introducere a
8
Ibidem, pag. 52.
suflătorilor, corzile, care își fac apariția pe nesimțite, lasă să se ridice prin glasul viorilor
o melodie deosebit de expresivă, bogat armonizată. Instrumentele de suflat preiau firul
melodic, în timp ce corzile fac să se audă sunete arpegiate. Acest moment evocă parcă
figura unui rapsod ce-și acompaniază singur versurile. Apare pe urmă cea de-a doua idee
muzicală, plină de melancolie. Melodia aceasta, legănată de contrabași și fagoți este
împletită cu o altă temă9. De la măsura 24, cu indicația de tempo Andante moderato,
viorile secunde și viola introduc o nouă melodie, mai vibrantă, mai încântătoare, care
aduce noi imagini și care, în complexul sonor, pe lângă alte idei melodice, întregesc acest
tablou10. Variația finală este de două ori întreruptă de episoade în care fanfarele puternice
ale întregii orchestre primesc răspuns din partea vioarelor, acestea aducând singure o
serie de octave. Un proeminent solo pentru corn este atribuit celui de-al patrulea interpret.
Tromboanele au indicația tacet (nu cântă) în această mișcare.
Această parte cuprinde în sine o temă cu variațiuni ce se înscrie printre cele mai
celebre pagini din literatura muzicală.
Al patrulea moment este defapt faimosul final coral care se presupune a fi o
reprezentare muzicală a fraternității universale în viziunea lui Beethoven. Pianistul
american și autorul Charles Rosen a caracterizat acest moment ca o simfonie într-o
simfonie, cântată fără întrerupere11. În prima mișcare se prezintă tema și variațiunile cu
introducere lentă iar tema principală care apare pentru prima dată la violoncele și bass
este mai târziu reluată, cu voci. A doua mișcare este scherzo-ul în șase optimi în stil
militar (începe la "Alla Marcia," cu cuvintele "froh, Wie Seine Sonnen fliegen"), în "stil
turcesc" și se încheie cu variație în șase optimi a temei principale cu cor. Al treilea
moment este o meditație lentă, cu o temă nouă pe textul "Seid umschlungen, Millionen!"
și acesta începe la "Andante Maestoso". Al patrulea moment: fugato se încheie pe temele
primului și al treilea moment,iar acesta începe de la "Allegro energico".
Mișcarea are o unitate tematică, în care fiecare parte poate fi bazată fie pe tema
principală, Seid umschlungen, sau o combinație a celor două. Primul "moment în cadrul
unui moment" în sine este organizat în secțiuni. Apare o introducere, care începe cu un
pasaj presto furtunos apoi citează pe scurt toate cele trei mișcările anterioare, în ordine,
fiecare respins de violoncele și bași, care apoi intră într-o prefigurare instrumentală a
recitativului vocal. La introducerea temei principale, violoncelele și bașii își preiau iar
rolul. Tema principală constituie baza unei serii de variații pentru orchestră singură.
Introducerea se repetă de la pasajul presto, de data aceasta cu solist bas cântând recitative
sugerate anterior de violoncele și bași pe urmă tema principală este supusă din nou
variațiunilor, de data aceasta pentru soliști vocali și cor. Beethoven utilizează aici, ca și în
finalul simfoniei a 5-a, un amplu aparat orchestral. Prin dimensiunile sale, aceast moment
este o simfonie în sine12.
Se poate afirma că nu trebuie găsită o legătură între primele trei momente ale simfoniei
și Oda bucuriei din Finale, însă însuși titlul acestei simfonii este unul conclusiv din
punctul de vedere al compozitorului13.
9
Mihail Manciu, Simfoniile lui Beethoven, Ed. Pim, Iași, 2009, pag. 49.
10
Liviu Brumaru, Istoria muzicii universale. Clasicismul, Editura fundației de Romnânia de mâine,
București, 1999, pag. 78.
11
Rosen, Charles, The Classical Style: Haydn, Mozart, Beethoven, New York: Norton, 1997, pag. 440.
12
Carmen Stoianov, Mihaela Marinescu, Istoria muzicii universale, ediția a II-a, Editura fundației
Romnânia de mâine, București, 2009, pag. 109.
13
George Grove, Beethoven’s nine symphonies – analitycal essays, Boston, 1888, pag. 200.
Partea vocală

Textul libretului este unul specific caracterului lui Beethoven. Cuvintele sunt cântate în
timpul mișcării finale de patru soliști vocali și un cor. Ele au fost luate din "Oda
Bucuriei", un poem scris de Friedrich Schiller în 1785 și revizuit în 1803, cu completările
făcute de către compozitor. Astăzi, ea stă ca una din cele mai cântate simfonii din lume.
În apropierea finalului, este, Freude, Tochter aus Elysium, și, de asemenea tot aici Wir
betreten feuertrunken, Himmlische, dein Heiligtum!, este omis, apoi corul cântă ultimele
patru linii ale temei principale , unde se opresc la Menschen Alle înainte de partea lentă
atunci când soliștii cântă pentru ultima dată cântecul de bucurie. În punctul culminant
final, corul se înmoaie în liniște la cuvintele Tochter aus Elysium. Apoi, orchestra
coboară pe acorduri în formă de arpegiu, și într-un tempo lent, maestoso tempo, pe urmă
întregul cor cântă Freude, schöner Götterfunken, Götterfunken! iar simfonia se încheie cu
orchestra care interpretează secțiunea finală în prestissimo tempo. Partea vocală a
Simfoniei a 9-a de Beethoven se încheie cu cuvântul Götterfunken (literal, scânteia
zeilor). Această odă a lui Schiller i-a atras atenția lui Beethoven cu mult timp înainte de a
compune simfonia în sine14. Foarte probabil simultaneitatea compoziție simfoniei cu cea
a Misei solemnis l-a influențat pe compozitor să introducă acest moment vocal. Deși
întreaga simfonie conține puternice elemente care indică o oarecare temă a iubirii, aceasta
se intensifică mai ales în partea finală, odată cu intervenția corului15.
Tema principală a textului coral și al soliștilor vocali este cea a iubirii, în special a
iubirii frățești, a legăturii iubirii cu cerul, cu Dumnezeu. Această temă nu este deloc una
surprinzătoare chiar dacă perioada în care a fost compus textul original de către Schiller
datează din preromantism, mai exact din 1785, datorită ajustărilor textului și intervenției
lui Beethoven poate fii considerat unul cu tentă romantică ori unul specific perioadei de
tranziție spre romantism, ținând cont că simfonia a fost compusă în decursul celei de a
treia decade a secolului al XIX-lea. Mesajul este defapt o chemare spre unitate, una spre
iubire și totodată o odă tocmai datorită structurii și entuziasmul sau admirația față de
persoane, de fapte eroice, idealuri etc. Textul defapt poate fii interpretat ca fiind
exprimarea idealului umanistic, politic și social a lui Beethoven. Precum corul proclamă „
Toți în lume frați noi suntem”, compozitorul prezintă propriul ideal, chiar și în momentul
redării acestui fragment corul scânteiază năvalnic ca un fulger care cuprinde întreaga
masă corală și orchestrală în aceeași expresie a dragostei și fericirii.

14
Ernest Walker, Op. Cit. pag. 58.
15
Vincent D’Indy, Beethoven – a critical biography, The Boston music company, 1911, pag. 115.