Cântic de paj

- Într-un tufiş de brazi

De lângă un castel vestit
O şatră de ţigani nomazi
A poposit în el -
(Tango ţigan)

Cândva demult, un crâng de brazi

Păzea un vechi castel;
O şatră de ţigani nomazi
A poposit în el.

Pe când făceau bărbaţii foc

Din crăngile de pini,
Femei cu cărţi şi cu ghioc
Porniră prin vecini.

Erau ţigănci cu ochi adânci,

Cu galbeni prinşi în plete;
Le-nconjura un cârd de ţânci
Şi-un pâlc de negre fete.

Din turn, un tânăr castelan

Privind prin vechi fereşti,
Zări o fată de ţigan
Frumoasă ca-n poveşti.

Atunci, chemându-şi lângă el

Un blond copil de casă,
I-a spus s-aducă la castel
Pe fata cea frumoasă.

Şi-n turnul lui când a intrat

Cea oacheşă fecioară,
El se simţi cel mai bogat
Curtean dintr-acea ţară.

- "Copila mea, ca din poveşti,

(I-a spus mai mult în şoapte)
În visul meu mai mândră eşti
Ca îngerul prin noapte...

Frumoasa mea, cum te zării

Mi-ai fost atât de dragă,
Ferice-aş fi, de-ai vrea să-mi fii
Stăpână viaţa-ntreagă.

Iubita mea, rămâi aci

De astăzi, totdeauna,
Că-n noaptea mea vei străluci
Mai mândră decât luna!"

Iar pajul blond şi-a înstrunat

Într-un balcon ghitara
Şi-un dulce cânt a răsunat
Vrăjindu-i toată sara...

S-a încheiat de-atunci un an

Şi-n purpuri de mătasă
Frumoasa fată de ţigan
Era acum crăiasă.

Prin nopţi, ades, privea din turn

Câte-un străjer de rond
Stârnind cu pasul lui nocturn
Trecutu-i vagabond...

..............

Dar iată că-ntr-o seară iar,

Ţiganii plini de fum,
Lângă castelul solitar
Au poposit din drum.

Privind spre ei, copila lor

Din turnul ei de sus,
Simţi un tainic, trist fior
Şi prinţului i-a spus:

- "O, soţ iubit şi prinţ al meu,

Mi-ai spus acum un an
Că vrei să-ţi fiu stăpână eu,
O fată de ţigan!

C-un înger m-ai asemănat,

Al nopţii, şi cu luna,
Dar aştrii nopţii, ai uitat
Că pribegesc într-una,

Că negrul e culoarea lor

(Pe câte bag de seamă)
Şi-n noaptea neagră, tainic dor
Pe drumuri lungi îi cheamă.

Cât mi-eşti de drag, ţi-am dovedit

Când am rămas cu tine,
Dar iată, azi m-a podidit
Un dor de neguri pline.

Rămâi cu bine, dragul meu!

I-a spus a lui crăiasă,
Că eu voi pribegi mereu,
Doar drumul mi-este casă..."

..............

Şi-acelui prinţ ce n-a-nţeles

Că-i dusă din castel
Îi cântă blondul paj, ades,
Ăst basm scornit de el:

"Cândva demult, un crâng de brazi

Păzea un vechi castel;
O şatră de ţigani nomazi
A poposit în el..."
ş.a.m.d.