Texte pentru povestit

Citeşte cu atenţie textele. Caută sensurile cuvintelor pe care nu le înţelegi. Povesteşte apoi fiecare
text pe caiet. Respectă logica textului. Fiecare idee scrisă cu alineat în text trebuie să aibă şi în
povestirea ta alineat. Nu repeta cuvintele personajelor!

“Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful mustatilor ca si cum lui nu i-ar fi pasat citi bani are
Iepurele. Si au mers ei asa, au mers, pana s-a intunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O
ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dârdâiau bietului Iepure dintii de frig.
—  Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult . .. Si apoi e noapte si frig . . . Mai ai si bani la
dumneata . . . Bani am si eu ... si cine stie cu cine ne putem intâlni, ca pădurea e plina de tâlhari...
Iepurele ciuli urechile, isi strânse mai tare zăbunul, ca sa simta banii ce-i avea intr-un buzunaras la piept.
—  Si ce-i de facut atunci? intreba el.
—  Pai, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru adapost ... E pe aproape hanul
Ursului... Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci mai sta si
ploaia.
Iepurele nu avu incotro si—l asculta pe Ogar. Scuturindu-si luleaua de usa hanului, Mos Martin ii primi
tare bucuros:
—  Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!... Hei, si dumneata. mai esti si descult...
Treci colo langa foc, de-ti mai încalzeste picioarele!
Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara de ei si hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea
din cand in cand afara si se uita de-a lungul drumului, sa vada daca nu cumva se mai indreapta spre
hanul lui niscaiva calatori.
—  Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura.
—  Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame ... Si apoi nu am nici un mărunţis. Că dacă schimb un
galben, rămân toată iarna descult.”

(„Ciuboţelele ogarului” – Călin Gruia)

“Dar de-abia-l atinse, ca se si împlini blestemul ursitoarei si domnita se intepa la un deget.

in clipa in care simti intepatura, fata cazu pe patul care se afla acolo si se cufunda intr-un somn adinc. Si
somnul asta cuprinse intreg palatul: imparatul si imparateasa, care tocmai atunci se intorsesera acasa si
intrasera in sala tronului, adormira pe loc, si odata cu ei adormi intreaga curte. Adormira si caii in grajd,
si câinii prin cotloanele curtii, si hulubii pe acoperis, si mustele pe pereti; ba chiar si focul care ardea in
vatra isi potoli vapaia si se stinse cu totul. Friptura inceta de-a mai sfârâi, iar bucatarul, care tocmai se
pregatea sa-si apuce de chică ucenicul, fiindca facuse o boroboaţă, ii dadu drumul si adormi si el. Chiar si
vintul isi opri suflarea si nici o frunzulita nu se mai misca in copacii din preajma palatului.
Si ce sa vezi: de jur imprejurul palatului incepu sa creasca un tufaris de maracini, ca un gard viu! An de
an, maracinisul se inalta tot mai mult si, in cele din urma, cuprinse toti peretii, pin la capriori, ba se mai
intinse si pe deasupra, de nu mai puteai vedea palatul defel, nici chiar steagul de pe acoperis.
 A mers vestea-n lume despre frumoasa adormita, caci asa o numeau toti pe tinara domnita; si la
cite-un rastimp se gasea cite un fiu de crai, care incerca sa strabata prin tufarisul de maracini si sa
patrunda pana la palat. Dar de razbit, n-a razbit nici unul, din pricina ca maracinii se prindeau laolalta ca
si cand ar fi avut niste mâini ghimpoase si nu-i lasau sa inainteze macar un pas.”

(“Frumoasa adormită” – Fraţii Grimm)

“Le spuse boierul apoi despre originea romanilor, cum si de cine au fost ei adusi pe aceste locuri;
despre suferintele lor si cum au ajuns a fi dezbinati si imprastiati prin alte tari. Le da el pilde cite si mai
multe: cu smocul de nuiele, cu taurii invrajbiti si, in sfirsit, se sileste bietul crestin din rasputeri a-i face
sa inteleaga care sunt roadele binefacatoare ale Unirii, aducindu-le aminte ca tot „pentru unirea
tuturor" se roaga si sfinta biserica in toate zilele, mai bine de 1850 de ani.
—  Ei, oameni buni, cred ca acum ati priceput!
—  Priceput, cucoane, cit se poate de bine, raspunsera mai toti, Dumnezeu sa va ajute la cele bune!
—  Ba eu tot nu, cucoane, raspunse mos Ion Roata.
—  Dumnezeu sa ma ierte, mos Ioane, dar dumneata, cum vad, esti cam greu de cap; ia haidem in
gradina sa va fac a intelege si mai bine. Mos Ioane, vezi colo in ograda la mine bolovanul cel mare?
—  il vedem, cucoane.
—  Ia fa bine si adă-l ici langa mine, zise boierul, care sedea acum pe un jilţ in mijlocul taranilor.
—  S-avem iertare, cucoane, n-om pute, ca doar acolo-i greutate, nu saga.
—  Ia cearca si vezi.
Mos Ion Roata se duce si vre sa ridice bolovanul, dar nu poate.
—  Ia du-te si dumneata mos Vasile, si dumneata bade Ilie si dumneata bade Pandele. In sfirsit se duc ei
vreo trei-patru tarani, urnesc bolovanul din loc, il ridica pe umeri si-l aduc langa boier.
—  Ei, oameni buni, vedeti? S-a dus mos Ion si n-a putut face treaba singur; dar cand v-ati mai dus citiva
intr-ajutor, treaba s-a facut cu mare usurinta, greutatea n-a mai fost aceeasi. Povestea cintecului:
Unde-i unul, nu-i putere La nevoi si la durere; Unde-s multi, puterea creste Si dusmanul nu sporeste.”

(“Moş Ion Roată şi Unirea” – I. Creangă)

“Mama lor ii aseza la rind si ii intreba: „Gata?" „Da", raspundeau ei. „Una, doua, trei"! Si cand
zicea „trei" frrr! zburau cu totii de la marginea lăstarului tocmai colo, langa cantonul de pe sosea, si tot
asa, indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuia s-o
faca in curind, cand o trece vara. „Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul
nostru orase mari si râuri, si marea..."
Intr-o dupa-amiaza pe la sfirsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei
aud o caruta venind si oprindu-se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti capetele in sus
cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. „Nero! inapoi!" s-a auzit un glas strident. Puii n-au
priceput; dar mama lor, care intelesese ca e un vânator, a ramas încremenita. Scăparea lor era lăstarul,
dar tocmai dintr-acolo venea vânatorul. Dupa o clipa de socoteala, Ie-a poruncit sa se pituleasaca jos
lipiti cu pamântul, .si cu nici un pret sa nu miste.
—  Eu o sa zbor; voi ramineti nemiscati, care zboara, e pierdut. Ati inteles?
Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptând in tacere.
Se auzea fâşâitul unui câine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului:
—  Unde fugi? Înapoi, Nero!
Fâşâitul se apropie — uite ciinele: a rămas împietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta spre ei.
—  Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe. Câinele păşeşte incet dupa
ea. Se apropie grabit si vânatorul. Uite-I; piciorul lui e acum asa de aproape de ei, încât vad cum i se urca
furnica pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima! Dupa citeva clipe prepelita zboara ras cu pamintul,
la doi pasi de la botul câinelui, care o urmareste; vinatorul se departeaza strigand: „inapoi! inapoi! „Nu
poate.trage, de frica sa nu-si impuste ciinele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita incit ciinele
vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii zboara repede in lastar.
In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa,
zboara; vânatorul ii aude pârâitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alică i-a ajuns
la aripa. N-a picat, a putut zbura pana la lastar; dar acolo, de miscarea aripii, osul — la inceput numai
plesnit — s-a crapat de tot si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vânătorul cunoscând desimea lăstarului, si
vazând ca trăsese intr-un pui, nu s-a luat dupa dânsul, socotind ca nu face truda de a-l cauta prin lastar.”

(“Puiul” – Al. Brătescu Voineşti)

“Fata cea mai mica a imparatului, daca vazu ca nici surorile nu o cruta, isi puse nadejdea in
Dumnezeu si se hotari sa plece unde mila Domnului o va duce.
isi lua din casa parinteasca un rând de haine proaste si vechi si pribegi din sat in sat, până la curtea unui
alt imparat.
Ajungind acolo, statu la poarta.
Chelareasa o vazu si daca veni la dânsa o intreba ce vrea: ea raspunse ca este o fata saraca si fara parinti
si ar vrea sa se bage la stapin, daca o gasi vreun loc.
Tocmai atunci iesise ajutatoarea chelaresei si ar fi voit sa bage pe alta. Se uita la dinsa chelareasa, cu
ochi pătrunzatori, si i se paru buna sa o ia pe dinsa in slujbă.
Fata de imparat mai fu intrebata ce simbrie cere, si ea raspunse ca nu cere nici o simbrie, fara decat sa
slujeasca o bucata de vreme si, daca slujba ei va fi vrednica de vreo simbrie, sa-i dea atit cit face.
Chelareasa se bucura vazind-o ca raspunde asa de cuminte si o lua sa-i fie de ajutoare. Ii spuse ce sa faca
si ii dete un vraf de chei din mai multe ce avea.
Fata era cuminte si desteapta. Ea incepu sa deretice prin camara si prin dulapurile de la care avea cheile
si sa puie fiecare lucrusor la rindul lui.
Si fiindca ii prindea mina la framântat, la fiertul dulceturilor si la alte bunatati de mancare ce se află prin
camarile imparatilor, in_grija ei fură toate tainele curtii. Si cum oare n-ar fi stiut sa faca toate astea? Ma
rog, fata de imparat nu era?
Si nu se ivi nici o cârteala din partea nimanui, caci ea toate tainele le impartea cu cumpana si cu
dreptate.
Unde sa stea ea la vorba deşartă cu oamenii si cu femeile curtii sau cu strainii ? Unde sa iasa din gura ei
vreo vorba fara cumpăt, ori sa asculte de la cineva vreo asemenea vorba ca se rusina si gasea ea cuvinte
destul de cuviincioase cu care sa inchida si gura cea mai rea.
Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicele curtii si, cand isi gasea nitica vreme de repaus, citea pe
carte.
Toti cu totul aveau sfiala de dinsa si nu-i gasea nimeni vreo fapta care sa le drea dreptul a-i atirna ponos
de coada.”

(“Sarea în bucate “– I. Creangă)

“A fost odata, la marginea unei paduri, un bordei in care traia o femeie săracă, ce avea doi copii,
un baiat si o fata. Pe fata o chema Sprinteoara, iar pe baiat Mugurel.
Intr-o zi, dupa ce Sprinteoara isi termina treburile prin casă, porni cu Mugurel prin pădure sa culeaga
ciuperci. Si cum mergeau ei si se afundau tot mai mult in padure, uitindu-se pe sub copaci, numai iată că
zăresc o ciupercă mare si frumoasă intr-o vâlcea. Dar cand sa se aplece s-o rupa, n-o mai gasira acolo.
Când se uitară in jur zăriră ciuperca ceva mai departe. Cu cât se apropiau de ea, ciuperca se departa. Si
asa au mers ei, au mers, pana au ajuns intr-o poiana mare, unde erau multe ciuperci.
Aici copacii erau strâmbi si aveau frunze lungi si subtiri, ce se miscau ca niste degete. Sprinteoara vru sa-l
cheme pe Mugurel care mai alerga inca dupa ciupercile fermecate, dar nu avu vreme, caci se auzi un
vuiet atit de puternic, de se aplecara copacii cu frunzele la pamânt si o aratare ciudata se repezi asupra
lui Mugurel si-l ridica in sus, deasupra norilor.
In padure se facu tăcere. Copacii isi strinsera frunzele, potecile se întunecară.
Sprinteoara a pornit la fugă, strigând dupa ajutor. Cărările insa îi erau necunoscute. Se rătăcise.
Abia tirziu iesi intr-un luminis. Căuta drumul spre casa. Dar cum sa se intoarca ea fara Mugurel? Si tot
umblind, Sprinteoara vazu in fata ei legănâdu-se un alun. Nu adia nici un vint si totusi alunul se legana de
parca il scutura cineva de tulpina. Cine sa-l miste oare? Ba inca, lucru si mai ciudat, la fiecare leganare ii
cadeau de pe ramuri citeva frunze, care se ingalbeneau vazind cu ochii.
—  Ce ai, alunule? intreba Sprinteoara.
—  Nu te mira ca ma legăn cand nu bate vintul si-mi ingalbenesc podoaba in toiul verii, grăi alunul, caci
la radacina mea e un vierme care mă roade de mă dor crengile si frunzele.
— Un vierme? facu Sprinteoara. Daca pot, am sa te ajut.
Fata incepu sa sape pamântul tare, cu un băţ ascutit. Rădăcinile alunului erau adânci, iar Sprinteoara nu
se lasa până nu gasi viermele si nu-l strivi. Acoperi apoi rădăcinile cu pamânt si minune! Alunul isi
lepadă pe dată toate frunzele galbene, înmuguri, dădu frunze noi si înflori.”

(„Nuieluşa de alun” – Călin Gruia)

“A fost odată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soţia lui în apropierea
ţărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit şi dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara
anilor, de abia-şi mai ţinea zilele. Nu mai ieşea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face faţă
valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscăţivă de pe
ţărm, de unde îşi arunca-n apă undiţa. Prindea doar peştişori mai mici, cu care nu prea reuşeau să-şi
astâmpere foamea.
Nevasta lui era o femeie înfumurată, certăreaţă şi mereu nemulţumită. Zi de zi se plângea de viaţa pe
care o duceau şi nu contenea să-şi învinovăţească bărbatul pentru neajunsurile lor. Într-o bună zi,
pescarul îşi aruncă undiţa-n apă, nădăjduind să prindă cât mai mult peşte. Trecu o bună bucată de
vreme de când stătea chircit cu undiţa-n mână. Deodată, însă se petrecu o minune: prinse un peştişor
mic, din cale afară de frumos şi de strălucitor. Bătrânul nu mai văzuse ceva asemănător: era poleit cu
aur.
Peştişorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viaţă şi să-l arunce în apă. Pescarul era un om
milostiv, însă-i era teamă de gura spurcată a nevestei, gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În
cele din urmă, cruţă viaţa bietei vietăţi, hotărându-se s-o lase să se întoarcă-n împărăţia apelor.
Peştişorul, drept răsplată, îi promise pescarului că-i va îndeplini trei dorinţe. Însă bătrânelul, trecut prin
atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Îşi spuse doar că l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă n-ar fi cruţat
viaţa micului peştişor auriu.
Când pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevasta îl dojeni aspru. Pentru a o îmbuna, îi povesti
întâmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni şi de promisiunile peştişorului de aur. Preţ de câteva
clipe, nevasta bătrânului se arată neîncrezătoare. Îşi spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea
milostiv. Asta trebuie să fi fost pricina pentru care cruţase viaţa peştişorului. Dar, şireată cum era, se
hotărî să pună la-ncercare promisiunea făcută de peştişor. Porunci bătrânului să se întoarcă îndată pe
ţărm şi să-i ceară peştişorului să-i îndeplinească o dorinţă.”

(“Pestisorul de aur”, de Fratii Grimm)