LUMEA ANIMALELOR ÎN BASME ŞI POVEŞTI

Dintre creaţiile populare, basmele au rămas, peste ani, cea mai plăcută lectură pentru
copii – indiferent că ele sunt citite / povestite de adulţi (atunci când copiii sunt prea mici să le
citească singuri) sau că le citesc ei înşişi.
G. Călinescu definea basmul ca “un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind
mitologie, epică, ştiinţă, observaţie, morală, etică”.1 Termenul e de origine slavă – în
paleoslavă “basm” înseamnă minciună, scornire –, iar ca specie a epicii populare, mai ales în
proză, basmul cuprinde naraţiunea unor întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare
(feţi-frumoşi, zâne, animale năzdrăvane) angajate în lupta împotriva forţelor nefaste ale
naturii (zmei, vrăjitoare) pentru a sublinia victoria binelui asupra răului.
În Antologie de proză populară epică, Ovidiu Bârlea dă basmului următoarea definiţie:
“Basmul propriu-zis e o naraţiune lungă, pluriepisodică şi verosimilă pentru anumită mentalitate,
ai cărei eroi principali sunt oameni care săvârşesc isprăvi remarcabile, fiind răsplătiţi la sfârşit
printr-o îmbogăţire fabuloasă sau ajungerea la cel mai înalt grad social din trecut”.2
Plasarea verosimilităţii basmului într-o anumită mentalitate duce la apariţia ideii că
existenţa basmului ţine de o tradiţie arhaică, în care dorinţa oamenilor simpli de inedit şi
senzaţional, ataşată desfăşurării unui proces de formare, a determinat naşterea acestui tip de
literatură. Pe de altă parte, existenţa basmului este strâns legată de concepţia populară potrivit
căreia nimic nu este imposibil şi nicio modalitate de acţiune nu trebuie omisă în tentativa de a
anihila forţele malefice şi de a instaura armonia şi valorile absolute.
Făcând distincţia dintre basmul fantastic şi cel nuvelistic, Ovidiu Bârlea afirma că
basmul fantastic face parte din acea categorie de basme în care “intervin din plin
supranaturalul, fantasticul, ineditul, neverosimilul”.3 Aflat într-o oarecare opoziţie, basmul
nuvelistic nu beneficiază de includerea elementelor fantastice, aventurile eroului neconţinând
acel soi de senzaţional specific basmului fantastic, ele fiind relatate dintr-un punct de vedere
realist şi la un nivel comun realităţii imediate a cititorului (se apropie mai mult de poveste).
Basmul apelează la imaginaţia fără limite a celor mici, având şi o reală funcţie
formativă. “Tocmai de aceea copiii ascultă şi apoi citesc cu nesaţ basme şi poveşti. Ei se
identifică, pe plan imaginar, cu eroul basmului. Pe de-o parte copilul rămâne în universul său
liliputan, pe de altă parte, datorită miraculosului din basm se vede crescut şi învingător într-un
timp condensat care nu mai ţine cont de timpul diurn în care vieţuieşte. Deşi e mic şi
1
Călinescu, G. – Estetica basmului, Bucureşti,, Editura pentru literatură, 1965, p. 9
2
Bârlea, Ovidiu – Antologie de proză populară epică, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 53
3
Bârlea, Ovidiu – op. cit. p. 53
neajutorat, el visează să ajungă cât mai repede voinic şi astfel începe să înveţe câte ceva din
păţaniile eroului. Adică şi el va fi, probabil, supus unor greutăţi, piedici pe care va căuta să le
învingă prin curaj, voinţă şi înţelepciune. Învaţă să nu se lase amăgit, să asculte şi sfaturile
celor mari, să disocieze aparenţa de esenţa lucrurilor. Virtuţile imaginarului îl fac pe copil să
se identifice cu altul şi totodată să se vadă pe sine însuşi în lumina unui model.”4
Prin lectura basmelor copiii îşi însuşesc treptat o mare bogăţie de învăţăminte ce
izvorăsc din înţelepciunea populară. Producând o impresie adâncă asupra gândirii şi
sensibilităţii copiilor prin morala lor clară şi uşor de înţeles, creaţiile de acest gen contribuie la
dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter.
Tema generală a basmelor este lupta dintre bine şi rău, luptă care se termină
întotdeauna cu victoria binelui – înfăţişându-se cupluri de opoziţie precum bunătate –răutate,
frumuseţe – urâţenie, adevăr – minciună, curaj – laşitate. Subordonate acestei teme sunt
motive de tipul: mărul de aur, însărcinarea eroului, călătoria, trenarea povestirii, mama
vitregă, motive care de cele mai multe ori coexistă în cuprinsul aceluiaşi basm.
Eroii basmelor sunt în majoritatea cazurilor înzestraţi cu puteri supranaturale, grupaţi
în două categorii, unii întruchipând binele, ceilalţi forţele malefice, având o singură trăsătură
dominantă de caracter dusă până la extrem. Personaje intermediare nu există pentru că în
concepţia populară nu se află nimic între bine şi rău.
Referitor la gruparea şi caracterizarea personajelor din basm, studiile moderne de
folclor au trecut de la clasificarea simplistă (pozitive – negative) la una bazată pe esenţa fiinţei
umane şi a caracterului, aşa numita “stare biologică”. După acest criteriu, personajele din
basm se clasifică în:
• grupa seniorilor sau Bătrânior (caracterizate prin pasivitate);
• grupa eroilor activi;
• grupa opozanţilor;
• grupa actanţilor, compusă din confidenţi, adjuvanţi etc.5
După V. I. Popp, principalele grupe de personaje ale basmului fantastic sunt:
• eroul
• falsul erou
• răufăcătorul
• ajutorul
• donatorul

4
Bratu, Bianca – Preşcolarul şi literatura, E.D.P., Bucureşti, 1977, p. 29
5
Vrabie, Gheorghe – Structura poetică a basmului, Ed. Academiei R.S.R., 1975, p. 43
 • fata de împărat
• tatăl ei, trimiţătorul.
Actanţii sunt agenţii narativi. Fără obiectele miraculoase (numite “auxilia”), fără sfatul
unor “prieteni” cărora eroul li se destăinuie (confidenţi) şi fără ajutorul unor fiinţe necuvântătoare
sau obiecte şi lucruri care înlesnesc succesul eroului (adjuvanţi), aceşti nu pot reuşi.
O trăsătură esenţială a basmului este deci permanenta interacţiune a umanului cu
lumea animalelor. Acest aspect este evidenţiat de raporturile dintre erou cu adjuvanţii /
donatorii săi, care în majoritatea cazurilor sunt de origine animală (cal, vultur, corb, lup,
pajură etc.) şi care îl ajută pe erou să treacă peste dificultăţile ce-i ies în cale şi să învingă.
Eroul are capacitatea de a le comunica acestor animale intenţiile sale, iar acestea deţin
posibilitatea de a vorbi cu eroul şi de a-l înţelege şi sfătui. De asemenea, legătura strânsă
dintre uman şi animal se afirmă şi în cazul metamorfozării eroului care trece din stadiul de
fiinţă umană la înfăţişarea de animal.
Dintre ajutoarele care fac parte din categoria animalelor, calul este cel mai bine
reprezentat, iar aportul său la desfăşurarea acţiunii este mai bine definit decât al altor
personaje adjuvante. Dacă prezenţa celorlalte personaje poate fi considerată episodică,
neapărând decât în unele basme, prezenţa calului este aproape indispensabilă.
Calul năzdrăvan trece de multe ori din sfera confidenţilor în cea a adjuvanţilor, fiind
sfătuitorul şi prietenul apropiat al lui Făt-Frumos.
La începutul naraţiunii calul este răpciugos, bubos, slab (ales de Făt-Frumos de obicei
la sfatul unei bătrâne), dar erou îi dă jar şi orez fiert în lapte şi devine năzdrăvan, ducându-l pe
acesta “peste mări şi ţări”, pe moşia Gheonoaiei, a Scorpiei sau a zmeilor. Contrastul dintre
aspectul iniţial al calului şi adevărata sa înfăţişare indică statutul fabulos al animalului şi
anunţă contribuţia sa miraculoasă la faptele ce vor urma.
Prin sfaturile sale calul îl ajută pe erou să treacă peste obstacolele ivite în cale. Astfel,
sfătuit de cal, eroul scoate din ureche tot felul de obiecte ce-i vor fi de folos: gresie care se
preface în munte de piatră, perie care se preface în pădure deasă, inel care se preface într-un
lac limpede şi atât de întins cât vezi cu ochii.
În Făt-Frumos cu părul de aur (din colecţia lui Petre Ispirescu), feciorul unui sihastru
e sfătuit de calul său să intre argat la trei zâne. Scăldându-se în baia lor, acesta devine un Făt-
Frumos cu părul de aur. Când calul devine bătrân şi neputincios, acesta îl sfătuieşte pe erou
să-l ia pe fratele său, Galben-de-Soare, cu mult mai tânăr şi mai sprinten.
Animal miraculos, calul poate avea şapte sau chiar douăsprezece aripi. El zboară ca
Făt-Frumos în înaltul cerului, se pierde printre nori, trece ca vântul sau ca gândul peste munţi
şi văi, prin păduri de aramă, de argint sau de aur, pentru a-l aduce pe erou pe tărâmul zmeilor
sau la palatul iubitei. Calul are fraţi, mamă, mânji năzdrăvani care trăiesc pe tărâmuri
îndepărtate sau în fundul mărilor.
În basmul cult Făt-Frumos din lacrimă, scris de Mihai Eminescu, calul eroului are
şapte inimi şi e frate cu al Genarului, pe care îl roagă să îşi arunce stăpânul în înaltul cerului şi
căruia Făt-Frumos îi promite că-l va hrăni cu jăratec şi-l va adăpa cu pară de foc.
Pe tot parcursul acţiunii, calul este confidentul eroului. Făt-Frumos, la început, de cele
mai multe ori dezorientat, cere sfaturi calului, se plânge acestuia ca unui părinte, acceptă
soluţiile animalului năzdrăvan pentru a birui obstacolele ce-i ies în cale.
În timp ce, în basmele orientale, covorul îl poartă pe erou unde doreşte, în basmele
româneşti (şi nu numai) acest rol îl are calul năzdrăvan.
Adjuvanţii eroului sunt mulţi şi diverşi: fiinţe, creaţii curioase ale fanteziei populare,
aştri, obiecte cu puteri magice, dar şi animale şi păsări, care înlesnesc succesul eroului şi care,
pentru ajutorul ce-l primesc de la Făt-Frumos, fac eroului daruri şi la nevoie îl ajută la rândul
lor. Graniţa dintre “actanţi” şi “adjuvanţi”, cum îi denumeşte critica de specialitate, este greu
de stabilit.
În Făt-Frumos din Lacrimă, eroul trebuie să păzească iepele unei bătrâne vrăjitoare.
Pentru aceasta el este ajutat de ţânţari (pe al căror împărat îl ajutase, la rândul său, când îl
văzuse zvârcolindu-se în nisipul fierbinte şi-l dusese în pădure) şi de raci (pe al căror împărat
îl ajutase să ajungă din nou în mare).
În Cenuşăreasa fraţilor Grimm, eroina (după ce mama vitregă îi răstoarnă o cratiţă cu
linte în cenuşă şi îi cere să o aleagă în două rânduri pentru a-i da voie să meargă la balul de la
castel) cheamă în ajutor păsările: “Blânde porumbiţe, şi voi turturele, şi voi păsări ale cerului,
veniţi cu toate de-mi ajutaţi să alegem lintea:
Bobul bun ici în ulcică
Iar cel rău în guşulică”.
Imediat ce fata sfârşi chemarea “şi numai ce sosiră în zbor două porumbiţe albe şi
intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele şi apoi, într-un lung alai,
veniră toate zburătoarele cerului, lopătând uşurel din aripi. Şi se aşezară cu toatele în jurul
vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi începură să ciugule ele
întâi”. Fata nu primeşte însă încuviinţarea să meargă la palat şi atunci se duce şi plânge la
mormântul mamei, unde pasărea cea albă ce se afla în alunaşul de lângă mormânt îi “azvârli
de sus o rochie ţesută toată din aur şi argint şi o pereche de conduri cu alesături de mătase şi
argint”, ajutând-o să ajungă la bal. Şi metamorfozarea animalelor mici, care-i erau prietene, şi
transformarea lor în vizitii sau în caii pentru caleaşca fetei – care apare într-una din variante –
sunt episoade semnificative atunci când se încearcă evidenţierea lumii necuvântătoarelor în
basme şi poveşti.
Şi animalele pădurii unde locuiesc cei şapte pitici ce o găzduiesc pe Albă-ca-Zăpada o
ajută pe aceasta să deretice prin căsuţă. Când fetiţa mănâncă din mărul adus de mama vitregă
deghizată într-o bătrână şi piticii, crezând-o moartă, o duc, într-un coşciug de cristal, pe vârful
unui munte, alături de ei o plâng trei vietăţi: buha, corbul şi bufniţa.
Toate aceste vietăţi au rol de sfătuitori, de ajutoare, ele înlătură piedicile din calea
eroului, simbolizând ideea de prietenie şi ataşament. Prin analogie, ele arată copiilor
ascultători / cititori că, chiar dacă sunt mici, pot fi de folos celui care le iubeşte şi le ocroteşte.
Uneori, în basme, împăratul se îmbracă în piele de urs pentru a vedea cât de viteji sunt
fiii săi, cât de pregătiţi sunt pentru a porni în călătoria iniţiatică ce îi aşteaptă. Alteori, însuşi
eroul basmului se transformă într-o necuvântătoare pentru a trece anumite “probe” la care este
supus, sau este transformat într-un animal de o vrăjitoare sau de o zgripţuroaică.
În basmul Porcul fermecat, din culegerea lui Petre Ispirescu, un fiu de împărat este
prefăcut în porc de o vrăjitoare “de îngheţa şi apele cu farmecele ei” pentru a-l împiedica să se
căsătorească cu o fată de împărat, sortită (credea aceasta) fiului ei. Când cei doi totuşi se
căsătoresc şi nevasta (la îndemnul vrăjitoarei) arde pielea de porc şi împiedică să se destrame
vraja, feciorul pleacă în lume şi se ascunde. Numai dragostea şi suferinţa fetei, care porneşte
în căutarea lui, îl scapă în cele din urmă de puterea blestemului.
Pasărea măiastră, din basmul cu acelaşi titlu cules de Petre Ispirescu, este singura
care, dacă-şi va face cuib pe turla unei biserici, aceasta nu se va mai dărâma, aşa că cei trei fii
de împărat pleacă, pe rând, în căutarea ei.
În acelaşi basm, un voinic “ştii colea cum ţi-e drag să te uiţi la el” era blestemat să
poarte corpul unui vulpoi “până când un om va avea milă de el, îl va primi să se încălzească
cu dânsul la un foc, îi va da un codru de pâine şi un pahar de vin”. Şi cum tocmai fiul cel mic
al împăratului este cel care, la începutul călătoriei sale în căutarea păsării măiestre, îl scapă de
blestem, voinicul îl va însoţi şi-l va ajuta să izbândească.
În basmul malgaş Vaca fără coarne, o vacă fără coarne, văduvă, găseşte un ou
neobişnuit din care va ieşi o fetiţă pe care o va numi “Frumoasa cu părul lung”. Când un rege
o cere de nevastă, vaca-mamă, nevrând să o piardă de lângă ea, o linge pe trup cu limba ei
zgrunţuroasă până ce fata se urâţeşte şi rămâne doar un schelet. Regele Mijlocului nu se sperie
de aspectul fizic al fetei şi încearcă să o protejeze. Când fata trebuie să înfrunte dispreţul
oamenilor, mama îi vine în ajutor ducând la bun sfârşit proba de pricepere la care e supusă
fata şi îi redă frumuseţea. “Se poate surprinde aici un substrat mitic: universul s-a născut din
ou. Remarcăm prezenţa zeiţei cu chip de vacă (Hator la egipteni era mama lui Horus, grecii o
considerau uneori echivalentul Afroditei; este o regentă a cerului, sufletul viu al naturii”.6
Motanul încălţat (Ch. Perrault) este “eroul” basmului cu acelaşi nume. În poveste, un
morar lasă moştenire celor trei fii o moară, un măgar şi un motan. Celui mic îi revine un
motan şi asta nu prea-l încântă, numai că acesta se dovedeşte năzdrăvan. Ager, inventiv şi
îndrăzneţ, motanul reuşeşte să-şi scape stăpânul de sărăcie şi să-l căsătorească cu fata regelui.
Între basme şi poveşti nu există deosebiri esenţiale, în primele domină fantasticul, pe
când în celelalte ele ocupă un rol secundar sau este înlocuit uneori cu elemente din recuzita
superstiţiilor. Faptul că deosebirile nu sunt întotdeauna clare i-a determinat pe unii creatori de
basme să-şi numească scrierile “Poveşti”. Astfel, Creangă denumeşte cunoscutul său basm
Povestea lui Harap-Alb, deşi cadrul, acţiunea şi personajele sunt fantastice. De asemenea, tot
“Poveşti” îşi denumesc scrierile Ch. Perrault, fraţii Grimm sau H. Ch. Andersen. O altă
caracteristică a acestor creaţii ar fi şi marea lor varietate şi existenţa variantelor.
Poveştile fraţilor Grimm cuprind, pe lângă basme cu teme şi subiecte de circulaţie
universală (Scufiţa Roşie, Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa), poveşti cu caracter etic (Hansel şi
Gretel, Croitoraşul cel viteaz), poveşti cu animale (Căsuţa din pădure, Bunicul şi nepotul,
Crăiasa albinelor, Frăţior şi surioară).
Scufiţa Roşie se apropie mai mult de poveste decât de basm. Autorul prezintă aici
urmările tragice ale neascultării, naivităţii şi credulităţii, mesajul poveştii subliniind
necesitatea cunoaşterii realităţii. Şi în acest basm întâlnim teme migratoare, povestea Scufiţei
Roşii fiind preluată atât de fraţii Grimm, cât şi de Charles Perrault, cele două basme
deosebindu-se doar prin deznodământ.
Basmul lui Perrault se încheie cu o morală în versuri:

“Vedem aicea cum copiii deseori,

Şi mai cu seamă tinerele fete,
Frumoase, graţioase şi cochete,
Fac rău dacă ascultă de orice trecători,
Şi n-are rost să fim măcar miraţi,
Atunci când de lup ei sunt mâncaţi.
Zic lupul, fiindcă lupii de pe lume
Nu sunt cu toţii de acelaşi fel.
6
Gurtavenco, N., Ioan, L., Norel M. – 77 de lecturi ale copilăriei, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007, p. 22
 Există câte unul mai blând decât un miel,
Dar vai, cine nu ştie că aceşti lupi mieroşi
Sunt din întreaga haită cei mai periculoşi“.
Finalul tragic al basmului desprinde povestea Scufiţei-Roşii din şirul celor încadrate
într-o schemă-tip în care binele învinge răul. Basmul nu se adresează numai celor mici, ci şi
celor de vârsta în care trebuie să domine raţiunea. Lupul cel rău, care face o adevărată
“carieră” în scrierile literare adresate copiilor, reprezintă aici omul fără scrupule, făţarnic, ce
foloseşte orice mijloc pentru a-şi atinge scopul malefic.
Basmul-poveste Crăiasa albinelor are caracteristicile unui basm: tema, care este
triumful binelui asupra răului (bunătatea fiului cel mic / indiferenţa fraţilor săi), apariţia celor
trei încercări, intervenţia personajelor fabuloase, valoarea educativă implicită. E drept că nu
apar aici zmei şi cai năzdrăvani.
Astfel, doi dintre fiii unui împărat care au pornit să-şi încerce norocul în lume (motivul
iniţierii) duc o viaţă “atât de ticăloasă şi deşartă” încât nu îndrăznesc să se mai întoarcă acasă.
Când cel mic (poreclit “Prostilă”) pleacă în lume să-şi găsească fraţii, aceştia încep să-şi bată
joc de el. Porniţi împreună la drum, fratele cel mic îi împiedică pe ceilalţi doi “să surpe un
muşuroi de furnici şi să-l răscolească pentru a vedea cum micile făpturi o vor lua la goană
înspăimântate de moarte”, să omoare nişte raţe aflate pe un lac, să “dea foc copacului şi să
înăbuşe albinele, ca să poată lua mierea”. Valoarea educativă a basmului constă în aceea că
autorul demonstrează, în continuare, cum bunătatea fiului cel mic faţă de aceste vieţuitoare îl
va ajuta să treacă prin încercările grele la care va fi supus şi peste care ceilalţi doi fraţi ai săi
nu vor putea trece. Astfel, cei trei ajung într-un palat împărătesc, unde până şi caii erau de
piatră. Aici, un bătrân îi ospătează şi îi lasă să se odihnească, după care le spune că, numai
trecând prin trei încercări vor putea să dezlege blestemul palatului, altfel se vor preface şi ei în
stană de piatră. Cei doi fraţi mai mari nu trec nici măcar de prima încercare, care le cerea să
găsească cele o mie de boabe de mărgăritar ale domniţei ascunse sub covorul de muşchi al
pădurii, aşa că sunt prefăcuţi în stană de piatră. Când fu rândul celui mic, acesta, văzând ce au
păţit fraţii lui, începu să plângă amar, dar îi veni în ajutor crăiasa furnicilor, împreună cu cele
cinci mii de slujitoare ale sale pe care le scăpase de la pieire. Micile gângănii izbutiră să
adune până dimineaţa cele o mie de mărgăritare şi astfel îşi plătiră datoria faţă de Prostilă. A
doua încercare îi cerea feciorului să scoată din fundul lacului cheia de la iatacul domniţei şi,
tocmai când acesta se gândea că de-acum i-a venit sfârşitul, raţele ajutate de el, lăsându-se în
adânc, îi aduseră cheia. Cea de a treia încercare fu şi cea mai grea: el trebuia să deosebească
dintre cele trei domniţe adormite (ce semănau ca două picături de apă) pe cea mai tânără şi mai
frumoasă care, înainte de a fi adormit, mâncase o lingură de miere. Acum îi veni în ajutor regina
albinelor şi astfel vraja se rupse, iar Prostilă luă de soţie pe fată, devenind stăpânul palatului.
Hans Christian Andersen, autor a numeroase culegeri de basme şi poveşti pentru copii,
mărturiseşte că şi-a transcris poveştile aşa cum le povestise prin viu grai copiilor.
În povestirea Lebedele, doisprezece fraţi sunt transformaţi în lebede prin blestemul
unei vrăjitoare şi nu vor deveni oameni decât după ce sora lor, Eliza, le va împleti cămăşi din
urzici cu puteri miraculoase. Dragostea şi răbdarea fetei va învinge blestemul şi fraţii vor
deveni din nou oameni. Răţuşca cea urâtă este o lebădă rătăcită, care va îndura şi ea multe
necazuri până va reveni printre suratele ei.
Nu se poate vorbi despre basme şi poveşti fără a se aminti de Ion Creangă, “o minune
de povestitor care scrie în cea mai curată limbă românească”, cum îl numeşte Nicolae Iorga
într-un articol din “Convorbiri literare”, în iunie 1890.
Vorbind despre Creangă şi scrierile sale, Garabet Ibrăileanu spunea: “Opera lui
Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru.
În Creangă oamenii trăiesc credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia,
morala, filozofia poporului, aşa cum s-a format în mii de ani de adaptare la împrejurările
pământului dacic, dedesubtul fluctuaţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale. Creangă este un
reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între
români, al sufletului ţărănesc între moldoveni (...)
Basmul, povestea valorează cât talentul celui care povesteşte. Şi Creangă a avut un aşa
de mare talent, încât în toate poveştile sale oamenii trăiesc cu o intensitate şi cu o putere de
viaţă extraordinare.
Să nu ne înşelăm. Poveştile lui Creangă sunt bucăţi rupte din viaţa poporului
moldovenesc.”7
Indiferent că sunt “amintiri”, “poveşti” sau “povestiri”, creaţiile lui Creangă au legănat
copilăria multor generaţii şi o vor mai face mult timp de acum încolo.
Povestea lui Harap-Alb, basmul cules de Creangă şi transformat, prin arta sa inegalabilă,
într-o creaţie originală, este publicat de acesta la 1 august 1877 în “Convorbiri literare” şi
întrucâtva puţin răspândit la noi, fiind atestat numai în 16 variante, culese din toate părţile ţării
(dar ulterior scrierii lui Creangă). Basmul este de o lungime neobişnuită, ceea ce i-a făcut pe unii
critici să-l considere, în mod eronat, compus din fragmentele mai multor poveşti.

7
Ibrăileanu, Garabet – “Viaţa Românească”, nr. 6/1916
 Titlul este inspirat probabil din poveştile arabe 8, valorificând însă teme şi motive din
poveştile romanticilor germani. Scrierea este un basm al iniţierii în care se împletesc mai
multe motive specifice basmului, cu o alcătuire derulată pe plan fantastic, într-o lume
atemporală şi un spaţiu geografic imaginar.
“În mai toate poveştile populare figurează episodul sarcinilor supraumane a căror
împletire contribuie la izbânda lui Făt - Frumos. Ele sunt de natura cea mai felurită şi această
multiplicitate scoate în relief agenţi auxiliari tot atât de numeroşi printre care revin mai ales
animale necuvântătoare şi tovarăşi ajutători.”9
Ca în majoritatea basmelor, cel care-l va sfătui şi-l va ajuta pe eroul principal este
calul. De data aceasta calul este acelaşi pe care tatăl lui Harap-Alb l-a avut la nuntă şi care,
aşa cum mărturiseşte el însuşi, l-a purtat şi pe bătrânul crai prin locurile prin care îl poartă
acum pe feciorul cel mic al acestuia.

Sfătuit de o bătrână (ce se va dovedi Sfânta Duminică), Harap-Alb pune în mijlocul

hergheliei părintelui său o tavă de jeratic la care vine, în trei rânduri, “o răpciugă de cal,
ghebănos, dupuros şi slab de-i numărai coastele”, pe care feciorul de crai îl alungă cu lovituri
de căpăstru. După ce se scutură de trei ori animalul se dovedeşte a fi un cal năzdrăvan “cu
părul lins-prelins tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia”.
Înzestrat cu puteri supranaturale şi grai omenesc, mânzul îl poartă pe fiul de crai în spate
făcându-l să atingă “Soarele / Cu picioarele, / Luna / Cu mâna” şi-l cam bagă în sperieţi
spunându-i:
“– Ia, aşa am ameţit şi eu stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în cap să mă prăpădeşti şi cu
asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta.”
Spusele mânzului dovedesc înţelepciune şi de acum încolo cei doi vor fi nedespărţiţi.
Încă de la ieşirea de pe moşia craiului, când feciorul de întâlneşte, asemenea fraţilor
săi, cu “ursul” cel fioros, calul “dă năvală asupra ursului” pentru a-şi apăra stăpânul. Chiar şi
tatăl său, craiul, atunci când îşi iau rămas bun şi-i dăruieşte pielea de urs în care era îmbrăcat,
8
În “Jurnalul literar” din nov.–dec. 2002, la pagina 6, Grigore Filiti, în studiul Cine e Harap Alb, formulează
ipoteza că Harap Alb ar fi inspirat de Romanul lui Antar – personaj istoric real născut în sec. V d. Hr., având ca
părinţi un general abisinian şi o sclavă; povestea vieţii acestuia a fost scrisă în sec. X şi adaptată în Occidentul
European în Romanul lui Antar – 32 de volume, tradus incomplet în franceză în 1864.
9
Sămeanu, Lazăr – Basme române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 321
îi spune feciorului că a făcut o alegere bună cu mânzul cel năzdrăvan: “Şi la toată întâmplarea,
calul, tovarăşul său, te-a mai sfătui şi el ce să faci că de multă primejdie m-a scăpat şi pe mine
în tinereţile mele”.
Tot calul este cel care-l va duce la Sfânta Duminică pentru a-l ajuta să treacă peste
încercările la care-l va supune Spânul. Prieten şi sfătuitor, calul va fi cel căruia feciorul de crai
îi va spune toate necazurile sale, dar şi cel de la care va primi sfaturi înţelepte. De fiecare dată
când tânărul se jeluieşte murgului, acesta îi spune:
“– Stăpâne ... ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot asta-i; fii odată bărbat şi
nu-ţi face voie rea. Încalecă pe mine şi hai! Ştiu eu unde te-oi duce şi mare-i Dumnezeu, ne-o
scăpa el şi din aceasta.”
Încrezător în destinul stăpânului său, acesta nu intervine prea mult în derularea
faptelor deoarece, aşa cum îi mărturiseşte feciorului:
“– Vorbă să fie stăpâne că tocmeala-i gata. Nu te teme ştiu eu năzdrăvănii de ale
Spânului, şi să fi vrut, de mult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce
gândeşti. Şi unii din aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să
prindă la minte.”
Murgul îşi lasă stăpânul să pătimească pentru neascultarea vorbelor tatălui (care-i
spusese să nu se încreadă în omul spân şi în cel roş) şi să treacă prin încercările ce-l aşteaptă
(“Omul e dator să lupte cu valurile vieţii”) spre a se desăvârşi ca om şi viitor împărat şi spre a
merita dragostea celei cu care se va căsători. Va interveni însă atunci când, prins cu minciuna,
Spânul îi va tăia capul feciorului de crai, transformându-se astfel în personaj justiţiar: “Până
aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap, zbură cu dânsul în înaltul cerului şi
apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere”.
În călătoria lui iniţiatică Harap - Alb întâlneşte şi alte vieţuitoare care-l ajută să treacă
peste obstacolele de la curtea împăratului Roşu. Astfel, eroul întâlneşte o nuntă de furnici şi,
în loc să “curme viaţa unor gâzuliţe nevinovate”, o ia direct prin apă şi primeşte de la una din
furnici o aripă căreia, atunci când îi dă foc, toate furnicile îi vin în ajutor; apoi el ajută nişte
albine să-şi găsească loc pentru stup şi va fi, la rândul său, răsplătit de acestea,
Ursul din a cărui grădină eroul va culege “salăţi” şi cerbul de unde va aduce
împăratului Verde pietre preţioase sunt două personaje miraculoase care-l vor pune la
încercare pe erou, obligându-l să-şi arate isteţimea şi curajul.
În Fata babei şi fata moşneagului, copiii ascultă / citesc cu plăcere povestea celor
două fete atât de diferite, fata babei, “slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă” şi fata
moşneagului, “frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă”. Ascultând / citind povestea,
vor putea găsi cu uşurinţă aici explicaţia şi adevărul proverbului “După faptă şi răsplată”. Cele
două personaje sunt realizate antitetic şi autorul demonstrează cu măiestrie artistică cum
calităţile fetei moşului: hărnicia, răbdarea, bunătatea o vor răsplăti, în timp ce defectele
celeilalte: lenea, răutatea, invidia îi vor aduce numai necazuri.
În poveste, fata moşneagului, oropsită de mama vitregă şi de “sora ei cea de scoarţă”
trebuie să plece de la casa tatălui său, (“un gură-cască sau cum îţi vrea să-i ziceţi” care se
uita-n coarnele ei [babei] şi ce-i spunea ea sfânt era”) pentru a evita certurile din casă şi a-şi
găsi norocul. În drum ea îngrijeşte cu drag o căţeluşă “bolnavă ca vai de capul ei”, un păr plin
de omizi, o fântână şi un cuptor părăsit, care o vor aştepta la întoarcere cu daruri. Sfârşitul
călătoriei îi dă posibilitatea să-şi arate şi mai mult priceperea şi răbdarea; ea va îngriji atât de
bine “copiii” Sfintei Duminici încât, ajunsă acasă, va găsi în lădiţa mică şi veche “herghelii de
cai, cirezi de vite şi turme de oi”. Animalele din lădiţă răsplătesc astfel munca cinstită, în timp
ce sora ei vitregă, la sfârşitul aceleiaşi călătorii (în timpul căreia se poartă după cum îi era
obiceiul), vine cu o ladă mare şi frumoasă plină de “balauri şi de tot soiul de jivine mici şi
mari”, care o vor înghiţi şi pe ea şi pe mamă.
Povestea Capra cu trei iezi are personaje numai din lumea animalelor, pe seama
acestora fiind puse, prin personificare şi antiteză, anumite defecte sau calităţi umane.
Capra este, aşa cum ea însăşi mărturiseşte “o vădană sărmană şi c-o casă de copii”,
care pleacă în pădure să le aducă de mâncare.

Ca toate mamele care-şi iubesc copiii, capra dă sfaturi celor trei iezi înainte să plece: “Dar
voi încuiaţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul şi să nu cumva să deschideţi până nu-ti auzi
glasul meu”. Cei doi iezi mai mari îi promit mamei că o vor asculta: “– Să n-ai grijă, mămucă,
apucară cu gura înainte cei mari. Noi suntem odată băieţi şi ce-am vorbit o dată, vorbit rămâne”.
Capra pleacă după mâncare şi lupul cel rău, care auzise vorbele şi cântecelul de
recunoaştere al mamei, vine la uşa casei să-ţi încerce norocul. Până la urmă, deşi iedul cel mic
se împotriveşte, fratele său mai mare pe care parcă “îl păştea păcatul şi-l mânca spinarea” dă
drumul la uşă şi singurul care scapă cu viaţă este iedul cel mic.
Întoarsă acasă, caprei nici nu-i vine să creadă că ““nânaşul” poate să-i facă aşa ceva,
deoarece ea nu făcuse niciodată rău nimănui (“n-am sărit peste garduri niciodată de când
sunt”) şi nu era “din acelea de care crede el”.
 Mama-capră se va răzbuna pe lupul cel rău lăsându-l să ardă într-o groapă pe care o va
face dinainte şi deasupra căreia îl va chema să ospăteze din bucatele de la pomană.
În povestea sa, autorul reuşeşte să realizeze cu mijloace realiste analogia dintre lumea
animalelor şi cea umană. Capra-mamă este simbolul femeii harnice care-şi creşte singură
copii, iedul cel mic este asemenea unui copil cuminte care nu iese din vorbele mamei, lupul
reprezintă, ca de fiecare dată, omul rău, lacom, viclean, lipsit de scrupule, iar cei doi iezi mai
mari sunt nişte copii neascultători care-şi primesc pedeapsa. Creangă eternizează aici valori
umane pe care le organizează într-o structură narativă.
Personajele lui Creangă sunt caracterizate, asemenea celor ale lui Caragiale, prin
dialog. Gesturile pe care le fac personajele, limbajul acestora le caracterizează. Capra devine
o mască de comedie, simbolizând tipul femeii văicăreţe şi vorbăreţe, mijlocul de caracterizare
nefiind analiza ci desfăşurarea dramatică (G. Călinescu).
Lumea satului pe care o reprezintă personajele poveştii este prezentă şi prin acele
capre din vecinătate care s-au adunat la priveghi, aşa cum fac neamurile şi vecinii şi “s-au pus
pe mâncat şi băut veselindu-se împreună” că au scăpat de lup. Povestea este plină de umor şi
de înţelegere.
Cocoşul din Punguţa cu doi bani este asemenea feciorului plecat în lume pentru a-şi
ajuta tatăl să scape de sărăcie. Motivul drumul este frecvent în basmele şi poveştile pentru
copii şi are semnificaţia cunoaşterii, explorării, iniţierii. Drumul răsplăteşte (fata moşului, fiul
de împărat, cucoşul) sau sancţionează (Spânul, fata babei).

Cocoşul din povestea lui Creangă este nevoit să plece de la casa stăpânului său
“pofticios şi hapsân” pentru că baba “foarte zgârcită” nu-i dă acestuia nici măcar un ou de la
găina ei. Biata zburătoare, cum nu putea face ouă, pleacă în lume şi găseşte o punguţă cu doi
bani. Cocoşul, fără a fi lacom, s-ar fi mulţumit cu această punguţă şi s-ar fi întors probabil
acasă, numai că este întâlnit de un boier lacom care-i ia punguţa. Nevoit s-o recupereze,
cocoşul trece prin multe încercări asemenea feciorilor de împărat din basme: este aruncat în-
tr -o fântâna din care bea toată apa şi iese afară, apoi este prins şi aruncat într-un cuptor de o
babă de la bucătăria boierului “câinoasă la inimă” (ca şi stăpânul ei), căreia “îi face apăraie în
casă de s-a îndrăcit de ciudă”. După ce scapă din cuptor este aruncat în cireada boilor, apoi în
haznaua de bani, doar-doar hapsânul de boier va scăpa de el şi-i vor rămâne cei doi bani din
punguţă. Încercările prin care trece fac din el un personaj miraculos, iar când pleacă din curtea
boierului cu punguţa în cioc, toate păsările din ograda boierească, văzându-i vrednicia, “s-au
luat după dânsul de ţi se părea că-i o nuntă nu altceva”.
Cocoşul aduce moşului tot ceea ce “înghiţise” şi este ţinut la mare cinste de acesta,
care-l purta după el cu salbă de aur la gât şi ciuboţele galbene în picioare “de ţi se părea că-i
un irod de cei frumoşi iar nu un cucoş de făcut cu borş”.
Baba cea rea trimite şi ea găina de acasă, numai că nevinovata orătanie se întoarce cu
o mărgică şi, fălindu-se de isprava ei, este omorâtă în bătaie de baba ce va sfârşi “găinăriţă” la
casele moşului.
Cocoşul este tipul omului cinstit, mulţumit cu ceea ce i se cuvine, răsplătit pentru
cinstea lui şi pentru necazurile pricinuite de ceilalţi.
Ca toate poveştile lui Creangă, şi aceasta este plină de umor şi voioşie. “Râsul lui e o
petrecere pe seama limitelor naturii omeneşti, care sunt în primul rând limite proprii ale celui
care râde. Creangă nu acuză niciodată pe oameni.”
Despre arta inegalabilă a lui Creangă de a povesti vorbeşte Al. Dima în studiul
Specificul artei lui Creangă, apărut în “România liberă”, Bucureşti, nr. 6270 din 12 decembrie
1964, p. 2: “Arta lui Creangă nu imită şi nu transfigurează fenomenele lumii, ci numai le
acceptă ca un dat obiectiv (...) Farmecul ei e aproape indescriptibil şi specificul strict şi unic
ce nu poate fi comparat nici cu cel al lui Rabelais, ori cu cel al lui Perrault, al fraţilor Grimm
sau al lui Andersen. De fiecare din aceştia îl leagă o calitate, de Rabelais umorul şi ironia, de
Perrault duioşia şi tendinţa artistică, de fraţii Grimm naivitatea şi gingăşia, de Andersen
zborul imaginaţiei, de fiecare dintre aceştia îl depărtează o trăsătură a sa proprie: de Rabelais
contactul direct cu realitatea, fără erudiţia umanistă a acestuia, de Perrault arta perfect
consecventă a naturaleţei, fără artificiile salonarde ale povestitorului francez, de fraţii Grimm
îl departe o maturitate care nu leagă basmele numai de vârsta copilăriei, de Andersen o
vigoare realistă care nu are nimic cu sensibilitatea de «poet» a scriitorului danez.

Bibliografie:
Bratu, Bianca – Preşcolarul şi literatura, E.D.P., Bucureşti, 1977
Bârlea, Ovidiu – Antologie de proză populară epică, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966
Ibrăileanu, Garabet – “Viaţa Românească”, nr. 6/1916
Gurtavenco, N., Ioan, L., Norel M. – 77 de lecturi ale copilăriei, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007
Vrabie, Gheorghe – Structura poetică a basmului, Ed. Academiei R.S.R., 1975