Ce te legeni

- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!

Rezumat
Mihai Eminescu considera ca "o adevarata literatura trainica, sa ne placa noua si sa fie originala pentru
altii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe traditiile, obiceiurile si istoria
lui, pe geniul lui" si de aceea a lasat posteritatii o opera originala mustind de sevele folclorului pe care l-a
cunoscut si l-a îndragit înca din copilarie. Membru al Societatii "Orientul", poetul avea sa cunoasca si mai
profund folclorul si sa se convinga de inegalabila lui frumusete, fapt ce l-a determinat sa-l culeaga si sa-l
foloseasca apoi ca izvor pururea viu pentru creatia sa. Marturie stau poeziile "Ce te legeni...", "La mijloc
de codru...", "Revedere" si chiar "Luceafarul", care porneste tot de la o creatie populara.

Poezia "Ce te legeni..." a aparut în volumul "Poezii" publicat la Editura "Socec" (1883), având o scurta
prefata semnata de Titu Maiorescu, unde, pe lânga creatiile care vazusera deja lumina tiparului, sunt
cuprinse si douazeci si sase de poezii inedite. Dintre acestea face parte si "Ce te legeni..."

Inspirata din creatia populara, aceasta poezie este conceputa ca un dialog dintre poet si codru, un dialog
imaginar care pune în evidenta dragostea poetului fata de natura, dar si tristetea sa exprimata prin glasul
codrului, în fata trecerii neînduratoare a timpului.

In locul plopului sau al bradului din poezia populara, Eminescu a ales ca partener de dialog, "obisnuitul
codru, care e simbol al permanentei" (G. Calinescu) si caruia i se adreseaza ca unei fiinte cunoscute,
apropiate: "— Ce te legeni, codrule,/ Fara ploaie, fara vânt,/ Cu crengile la pamânt?"

Mai întâi "raspunsul" amplu al codrului dezvaluie o atmosfera generala de tristete identificata cu sosirea
toamnei, simbol al singuratatii, al degradarii întregii naturi, în ciuda eternitatii ei. Existenta plenara a
codrului este posibila doar în doua dintre anotimpuri — primavara si vara —, pe când sosirea toamnei
careia îi urmeaza în mod firesc si fatal iarna, este motiv de adânca tristete si sfâsietor zbucium sufletesc.
Anotimpurile prielnice germinatiei si rodirii sunt sugerate prin expresia "vremea mea", iar toamna, prin
fenomenele specifice ei: micsorarea zilei si marirea noptii, caderea frunzisului, zbuciumul vântului si
plecarea pasarilor calatoare — toate, semne ale stagnarii.

Migratia pasarilor calatoare asupra careia poetul insista în cea de a doua parte a raspunsului dat de
codru si marcata tot printr-o interogatie ("Si de ce sa nu ma plec") ca si prima secventa ("De ce nu m-as
legana...") "ia o proportie atât de înfricosatoare încât totul pare fabulos" (G. Calinescu). Pasarile, stolurile
de rândunele reprezinta tot ceea ce este viu si dinamic, o masuratoare a timpului, iar plecarea lor spre
zari necunoscute înseamna încremenirea întregii lumi, a universului dincolo de timp.

Ramas "pustiit, vestejit si amortit", codrului nu-i ramâne decât o singura consolare: dorul — simbol al
sperantei, al încrederii în revenirea la viata o data cu întoarcerea
primaverii.

Zbuciumul codrului personificat este sugerat prin verbele de miscare sinonime "a se legana", "a se pleca",
iar repetitiile "bate vântul", "pe rând", antitezele "noapte"-"zi". "scade"-"creste", "iarna"-"vara". "ici"-
"departe", enumeratia "pustiit, vestejit si amortit" si comparatia "se duc ca clipele" reliefeaza atât trecerea
naturii într-un alt ciclu de existenta, cât si scurgerea neînduratoare a timpului, ambele — motive de
covârsitoare tristete.

Atmosfera de apasatoare tristete este accentuata si de muzicalitatea versurilor care prin masura (7
silabe), ritm (trohaic) si rima (împerecheata) amintesc de creatia populara, iar unele cuvinte din rima
sugereaza parca trecerea întregii firi dincolo de timp, în vesnicie: "Si se duc pe rând, pe rând,/ Zarea
lumii-ntunecând,/ Si se duc ca clipele./ Scuturând aripele..."

Participarea afectiva a codrului la discursul poetic, ideea apartenentei sale la marele tot si pronuntatul
caracter liric se observa si prin dativul posesiv al pronumelui personal de persoana întâi ("frunzisul mi-l
rareste", "cântaretii mi-i alunga", "si cu doru-mi singurel") sau adjectivele pronominale posesive de
aceeasi persoana: "mea", "mele".

Desi este de inspiratie folclorica, poezia "Ce le legeni..." este o creatie profund originala, deoarece se
observa cu claritate semnele emblematice ale inconfundabilei arte eminesciene: profunzimea gândirii,
simplitatea formei si intensitatea si puritatea sentimentelor exprimate.