Mihai Eminescu, cel mai mare poet „pe care l-a ivit şi-l va ivi, vreodată, poate, pământul

românesc” (George Călinescu), a creat o poezie nemuritoare prin evocarea naturii, cu

elementele terestre - pădurea, izvorul, lacul - şi cosmice - luna, stelele, cerul.

Creaţie a maturităţii artistice a lui Mihai Eminescu, poezia O, rămâi... este o confesiune
lirică, o elegie filozofică şi a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 februarie 1879.
Ipoteştii, locul mirific al copilăriei, l-a dezmierdat şi l-a fermecat pentru eternitate cu şoapta
pădurilor şi susurul izvoarelor vegheate de astrul tutelar al universului eminescian, luna.
Această perioadă o evocă Eminescu mai târziu cu nostalgie şi regret: „Fiind băiet păduri
cutreieram / Şi mă culcam ades lângă izvor” (Fiind băiet păduri cutreieram).
Elegia este specia genului liric, în care poetul îşi exprimă direct sentimentele de tristeţe
metafizică, de nostalgie, de regret, într-o gamă ascendentă, mergând de la melancolie la
nefericire.

Titlul
Titlul O, rămâi... este alcătuit dintr-o interjecţie şi un verb la imperativ şi exprimă nostalgia
eului liric pentru perioada minunată a copilăriei, pentru codrii şi izvoarele care i-au încântat
cei mai frumoşi ani ai vieţii. Eul liric este tânguitor în invocarea copilăriei şi a naturii, pe care
le imploră să rămână pururi în sufletul său atât de însetat de natura purificatoare şi de
candoarea vârstei de aur a oricărui om.
Structura, semnificaţiile şi limbajul artistic
Poezia este alcătuită din şapte catrene (strofe de câte patru versuri), dispuse în două
secvenţe lirice: prima este un monolog imaginar al pădurii, prin care aceasta exprimă stările
şi sentimentele pentru poetul-copil, iar a doua secvenţă corespunde ultimelor două strofe şi
evocă nostalgic vârsta minunată a copilăriei, din perspectiva maturităţii încărcate de
dezamăgire şi tristeţe profundă. Poezia marchează planurile temporale trecut-prezent,
simbolizând stările interioare ale poetului, acelea de fericire-nefericire. Altfel spus, ideea de
timp la Eminescu semnifică aici antiteza dintre trecut-prezent care corespunde antitezei
dintre extaz-durere sufletească.

Prima secvenţă lirică

Secvenţa întâi este concepută ca un monolog imaginar al pădurii personificate, care îşi
exprimă sentimentele de dragoste faţă de poetul ce fusese cândva copil.

Prima strofă
În prima strofă, pădurea - umanizată - tânjeşte după mărturisirile pe care i le făcea băiatul
demult, relaţia lor fiind una de prietenie sinceră. Tonul tânguitor al pădurii este dat de
interjecţia afectivă şi de verbul la imperativ, repetat chiar în primul vers al poeziei: „O, rămâi,
rămâi la mine”. Ca în orice poezie lirică, dragostea pădurii este exprimată în mod direct,
declarativ: „Te iubesc atât de mult!”. Poetul imaginează trăirea nostalgică a pădurii,
motivată de absenţa copilului care, cândva, îi destăinuia toate „dorurile” şi gândurile cele
mai intime, pe care numai ea ştia să le asculte.

Strofa a doua
Strofa a doua conturează un scurt portret sugestiv al copilului, care era asemeni unui prinţ
cu „ochi negri şi cuminţi”, stând gânditor la umbra copacilor, cu privirile pierdute în adâncul
apelor, atitudine ilustrată printr-un epitet dublu.
Mihai Eminescu
Strofele a treia şi a patra
Strofele a treia şi a patra adună la un loc toate amintirile pădurii despre tainele pe care i le-a
descifrat copilului, acestea fiind şi primele percepţii despre lume şi viaţă ale poetului. Rolul
pădurii este esenţial ta ceea ce priveşte primul contact al băiatului cu lumea înconjurătoare
şi este evidenţiat de pronumele la persoana I, „eu”: „Numai eu ştiu să le-ascult / [...] Eu te
fac s-auzi în taină / [...] Eu te văd răpit de farmec”. Pădurea este cea care i-a dezvăluit
pentru prima oară tainele prin care copilul putea observa „mişcarea naltei ierbi” ori putea
auzi de departe venirea „cârdului de cerbi”. El reacţionează emoţionat la misterele
destăinuite de pădure, este „răpit de farmec” şi îngână fericit murmurul apelor de izvor, fiind
vrăjit de strălucirea acestora.

Strofa a cincea
Strofa a cincea introduce în poezie astrul care stăpâneşte întreaga fire, luna, oglindindu-se
în lacurile din împrejurimi. În lirica eminesciană, luna este astru tutelar şi martor permanent
al tuturor întâmplărilor de pe pământ. Ultimele două versuri ale acestei strofe ilustrează
concepţia lui Eminescu despre trecerea timpului: „Anii tăi se par ca clipe, / Clipe dulci se par
ca veacuri.” Perioada fericită a copilăriei s-a scurs repede şi ireversibil, anii petrecuţi în
mijlocul naturii ocrotitoare au trecut ca nişte clipe, dar fericirea trăită atunci este pururi
înrădăcinată în sufletul poetului, clipele dulci de altădată au căpătat valoare de veacuri. În
această poezie, pădurea nu este un personaj, deoarece ea sugerează eul liric interior,
sentimentele de nostalgie şi regret pentru scurgerea ireversibilă a timpului.

A doua secvenţă lirică

Secvenţa a doua este alcătuită din ultimele două strofe ale poeziei.

Penultima strofă
În penultima strofă, Eminescu explică sugestiv faptul că vocea pădurii umanizate este, în
realitate, vocea interioară a eului liric. Monologul rostit de pădure este pus între ghilimele,
deoarece el reprezintă gândurile cele mai intime ale eului liric, care este încă emoţionat de
vârsta fericită a copilăriei petrecute în mijlocul naturii. Eminescu se află într-o comuniune
deplină cu pădurea şi izvoarele care i-au ocrotit copilăria şi care i-au descifrat primele taine
ale vieţii. Poetul imaginează monologul, deoarece este sigur că şi pădurii îi este dor de el, la
fel cum emoţia şi dragostea lui pentru natura din copilărie sunt profunde şi veşnice: „Astfel
zise lin pădurea, / [...] Şuieram l-a ei chemare”.

Ultima strofă
Ultima strofă a poeziei are o profundă încărcătură filozofică privind scurgerea ireversibilă a
timpului (curgerea timpului într-un singur sens), de care poetul este conştient şi de aceea
tristeţea şi nostalgia sunt profunde şi foarte sugestive: „Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-
nţelege n-o mai pot...”.

Interogaţia retorică
Interogaţia retorică din ultimele două, versuri exprimă regretul eului liric pentru trecerea
implacabilă (neîndurătoare) a timpului fericirii, sugerând amărăciunea prezentului. Versurile
constituie un adevărat strigăt sfâşietor al eului poetic pentru neputinţa, imposibilitatea de a
mai trăi şi simţi bucuria copilăriei petrecute în mijlocul naturii: „Unde eşti, copilărie, / Cu
pădurea ta cu tot?”. Eul liric parcurge - aşadar - o gamă largă de sentimente, de la bucurie
la tristeţe, de la fericire la nefericire, stări corespunzătoare celor două valori ale timpului
trecut-prezent.

Prozodia
Ritmul este trohaic, măsura versului este de 7-8 silabe, fiind o singură rimă încrucişată
(rimează versul 2 cu versul 4).

Poezia O, rămâi... exprimă direct sentimentele de nostalgie, tristeţe şi durere pe care poetul
le simte profund, jinduind după fericirea trăită în anii copilăriei petrecute în mijlocul naturii
Poezia are şi accente meditative, filozofice privind scurgerea ireversibilă a timpului şi de
aceea este o elegie.