Comentariu ,,Ce-ti doresc eu tie dulce romanie”

Sursa:http://www.referat.ro/referate_despre/comentariu_literar_ce-
ti_doresc_eu_tie_dulce_romanie.html

Prin versul “Caci ramane stanca, desi moare valul,” se sugereaza importanta faptelor,
personificarea „moare valul” face referire la trecerea timpului, timp ce nu poate sterge insa
faptele, ele ramanand mai vii ca niciodata in „fii tarii”, in neamul romanesc. In metafora „dulce
Romanie” se regaseste sentimentul de patriotism nutrit de Eminescu in creatia sa, isi numeste
patria „dulce”, evidentiind sentimente de dor, de mandrie, de incantare, toate scotand in
evidenta nationalismul ce ii influenteaza o mare parte din activitatea sa literara si nu numai.
Viziunea romantica asupra tarii, pune in evidenta spiritualitatea romaneasca autentica regasita
la Eminescu in „Ce-ti doresc ei tie dulce Romanie”.
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie de Mihai Eminescu
Poetul se autodefineste ca fiind „sorbit de popor”, abordeaza din acest motiv teme diverse din
folclor si istorie si le imbina cu o finete extraordinara.

Comentariu ,,Melancolie”
Sursa:https://crispedia.ro/melancolie-de-mihai-eminescu-comentariu-literar-
rezumat-literar/
Melancolie, de Mihai Eminescu, este o poezie a cărei primă ediţie a fost publicată în revista
„Convorbiri literare”, nr. 6 din 1 septembrie 1876. A apărut pentru prima oară în volum în
Poesii, Bucureşti, 1883.Poezia se tipăreşte în revista ieşeană împreună cu Crăiasa din poveşti,
Lacul şi Dorinţa.Este elaborată la Viena între 1867-1872 într-o versiune din manuscrisul nr.
2.259, 244, cu titlul Tristeţă. A fost reluată în manuscrisul 2.290, 81-89. Ultima versiune,
apropiată de cea definitivă se păstrează în manuscrisul nr. 2.276 B, 21, 21v-22.Prima versiune
din manuscrisul nr. 2.254, 65v-69, este încorporată în piesa de teatru Mira din epoca 1868-1869
(Opere I. Poezii); Ştefan cel Mare se confesează lui Maio, poetul său de curte: „Biserica-n ruină /
Stă ca o cuvioasă pustie şi bătrână / Şi prin ferestre sparte ca printre ochi de nori / Trece o
suflare sfântă cu aripe răcori. / Când intri înăuntru şi în iconostas / Vezi că abia conture şi
umbre a rămas”.
Eminescu oferă aici un exemplu privind metoda sa de lucru, potrivit căreia operează transferuri
de texte în cuprinsul operei sale, pe care le adaptează discursului critic.
 Comentariu ,,Dorinta”
Sursa:https://crispedia.ro/dorinta-de-mihai-eminescu-comentariu-literar-
rezumat-literar/
Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), a reflectat în creaţia sa
lirico-erotică un ansamblu de trăiri emoţionale bine definite, ce se constituie într-un spaţiu
imaginar al dorului, al visului erotic manifestate în mijlocul naturii armonizate perfect cu stările
interioare ale eului liric: „Natura este pentru Eminescu o martoră statornică a iubirii” (Tudor Vianu).
Poezia Dorinţa, de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în revista „Convorbiri
literare”, face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o adevărată „ars poetica” pentru lirica erotică
eminesciană. Alături de Lacul, Floare albastră şi Sara pe deal, poezia Dorinţa proiectează
aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit, constituind o poezie
programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în care cuplul nu se realizează. Prima
variantă a acestei poezii a fost concepută sub forma unei scrisori de dragoste, pe care poetul o
adresa iubitei, stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte des întâlnit în creaţiile lirice ale
epocii.
În poezia Dorinţa, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de
dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului,
proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiectiv, propriu artei poetice.
Titlul
Titlul Dorinţa argumentează romantismul şi sugerează imaginea iubirii posibile, dar neîmplinite.
Dragostea este proiectată într-un plan imaginar, exprimând aspiraţia poetului pentru un sentiment
ideal, dorinţa profundă a acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii acestui sentiment profund.
Tema
Dorinţa este o idilă romantică, ce exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe care poetul
aspiră să o atingă, posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a cuplului s-ar împlini.
Imaginarul poetic
În spirit romantic, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică
specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoţională
proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia
expresivă şi estetică a cuvintelor şi formelor.
Structura şi compoziţia textului poetic
Poezia Dorinţa este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care sunt delimitate
prin alternanţa planurilor temporale prezent-viitor, precum şi prin succesiunea tablourilor de
natură ce alternează cu scenele erotice.
Prima secvenţă poetică
Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită din strofele II, III, IV, iar
cele două strofe din finalul poeziei compun ultima secvenţă.
Mihai Eminescu
Strofa întâi exprimă o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la imperativ „Vino”, care
constituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică a poetului pentru
împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din
motive romantice specific eminesciene, codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.
În această secvenţă poetică natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului
de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii
ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat
prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a
îndrăgostiţilor este accentuată şi în continuarea poeziei, în versul din a treia strofă, stare sugerată
de repetiţia „Vom fi singuri-singurei”. Verbele la prezent sugerează permanentizarea atitudinii prin
care natura umanizată protejează perechea de îndrăgostiţi.
A doua secvenţă poetică
Următoarea secvenţă poetică (strofele II, III, IV) ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre, ca
un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la
indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul prezent din prima
strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii. Gesturile îndrăgostitului
compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în
braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de
pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.
În lirica eminesciană, teiul este simbolul iubirii, iar motivul literar al florilor de tei, prin imaginea
olfactivă, amplifică intensitatea sentimentului de dragoste profundă, unică. Eminescu alcătuieşte
un scurt portret al iubitei, prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei
sugerează posibila fericire printr-un epitet specific eminescian, „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând
pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi
îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii.
A treia secvenţă poetică
Ultima secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă descrierea dorinţei
puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom
visa un vis ferice”. Natura este personificată, umanizată, deoarece participă la trăirea
sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-vor
c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.
Cuplul de îndrăgostiţi este, aşadar, într-o totală armonie cu natura personificată, sugerând
prelungirea beatitudinii (fericire deplină) iubirii dincolo de realitate, de viaţă, spre eternitate, prin
motivul visului: „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri / Flori de tei deasupra noastră
/ Or să cadă rânduri-rânduri”.
Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trăirea sentimentului de
dragoste: „Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile de tei specifice eroticii
eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor
optimist, sugerat de timpul verbului, în formă populară: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă
rânduri-rânduri”.
Limbajul şi expresivitatea textului poetic
Expresivitatea stilistică
Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului prin personificarea „codrului
bătut de gânduri”, a izvoarelor „singuratice”, a florilor de tei „înfiorate”, precum şi prin adresarea
directă, ca marcp a lirismului subiectiv manifestat în toată poezia.
Registrul stilistic
Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verbelor „or să-ţi cadă”, „şede-vei”, care
amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv ilustrează, în
principal, concepţia lui Mihai Eminescu despre iubirea ideală, pe care n-o împlineşte, dar o
doreşte cu patimă: „să alergi”, „să-mi cazi”, „să ridic”, „să desprind”, „s-o culci”.
Verbele la viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-
un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se împlinească într-un viitor neprecizat:
„vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă”.
Sintagmele alcătuite din repetiţii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea
împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: „singuri-singurei”, „rânduri-rânduri”, lăsând loc
speranţei meditative.
Metafora „Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei” sugerează emoţia puternică a celor doi
îndrăgostiţi, la care participă afectiv florile „înfiorate”.
Personificările prezente în poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trăirea sentimentului
de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi îndrăgostiţi: „îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice
izvoare / Blânda batere de vânt”, „... armonia / Codrului bătut de gânduri”.
Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are „fruntea albă”, „părul galbăn” şi „buze
dulci”, ilustrând concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingăşie şi delicateţe al fetei.
Prozodia
Versurile au măsura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic şi rima, care este construită
printr-o singură pereche în fiecare strofă, diminuează tonalitatea poeziei populare.
Mihai Eminescu sintetizează în poezia Dorinţa concepţia sa despre iubire, care poate fi o poveste
de dragoste ideală posibilă, manifestată numai în mijlocul naturii participative şi ocrotitoare.
Poezia Dorinţa este un mic poem pastoral, o poveste de iubire posibilă doar prin intermediul
visului de fericire deplină, de aceea poezia este o idilă.
 Comentariu ,,Lacul”
Sursa:https://crispedia.ro/lacul-de-mihai-eminescu-comentariu-literar-rezumat-
literar/
Mihai Eminescu s-a înscris în romantismul european prin tema iubirii şi a naturii, care este
predominantă în lirica sa. La Eminescu, natura are două ipostaze, una terestră şi una cosmică,
interferate în mod armonios, în cadrul căreia îndrăgostiţii oficiază un adevărat ritual al iubirii,
„natura adesea - dacă nu primează - e pe acelaşi plan cu dragostea” (Garabet Ibrăileanu).
Natura terestră apare cu elemente specifice ale spaţiului românesc - codrul, izvoarele, salcâmul,
teiul, lacul, trestiile - văzute în veşnica rotire a anotimpurilor. Natura terestră este ocrotitoare,
caldă, uneori sălbatică, participând mereu la frământările îndrăgostitului şi constituind cadrul cel
mai potrivit al dragostei şi meditaţiei. Natura cosmică este simbolizată mai ales prin cadrul
nocturn, în care luna, stelele, luceferii participă direct la sentimentul iubirii umane.
Poezia Lacul, de Mihai Eminescu, a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 septembrie
1876 şi se înscrie în tema iubirii şi a naturii, temă fundamentală în lirica „poetului nepereche”.
Creaţia lirică Lacul este o idilă cu puternice note de pastel.
Idila este o specie a liricii erotice (de dragoste), în care sentimentul iubim se manifestă într-un
peisaj rustic, într-o formă optimistă sau idealizată. Pastelul este specia lirică, în care poetul
descrie un tablou din natură, apelând la imagini vizuale, motorii, olfactive, auditive, precum şi la
figuri de stil şi motive literare care compun armonizarea planului terestru cu cel cosmic. Eul liric
îşi exprimă direct sentimentele faţă de peisajul conturat prin descriere.
Semnificaţia titlului
Titlul numeşte simbolic cadrul naturii feerice, printr-unul dintre cele mai întâlnite elemente din lirica
eminesciană, lacul. Toate celelalte elemente care compun decorul în care urmează să se
manifeste iubirea - trestiile, barca, luna, nuferii - converg necontenit către lacul din mijlocul
codrului. În viziunea lirică a lui Mihai Eminescu, apa este un element al vieţii, al profunzimii trăirilor
interioare, sugerând intensitatea sentimentului de iubire ideală şi visul împlinirii acesteia în cadrul
unei naturi feerice, ocrotitoare.
Tema poeziei
Tema poeziei o constituie aspiraţia sinelui poetic pentru o iubire ideală, o poveste de dragoste
imaginată într-un cadru natural rustic, cu care se contopeşte trăirea interioară a eului liric.
Structura şi compoziţia textului poetic
Poezia Lacul este alcătuită din cinci catrene (strofe de câte patru versuri), organizate gradat ca
stare sufletească, de la speranţa împlinirii iubirii până la tristeţea sfâşietoare din final.
Compoziţional, poezia poate fi structurată pe două planuri, unul real, exterior, care cuprinde
tabloul descriptiv al naturii şi altul ideal, interior, al visului de împlinire a iubirii absolute.
Prima strofă
Strofa întâi descrie cadrul naturii, decorul în care eul liric va exprima dorinţa arzătoare de a simţi
în profunzime sentimentul de iubire absolută. Imaginea vizuală, construită prin epitete cromatice,
a lacului „albastru”. Încărcat de „nuferi galbeni”, este la început statică, apoi creşte în dinamism,
în mişcare, umanizându-se, deoarece tresare emoţional „în cercuri albe”. Tabloul naturii
anticipează, astfel, emoţia îndrăgostitului în aşteptarea nerăbdătoare a iubitei.
Strofa a doua
Strofa a doua compune spaţiul interior al trăirii, al visării eului liric la iubirea ideală. Motivul
aşteptării este relevat prin verbe ce exprimă nesiguranţa, incertitudinea „parc-ascult”, „parc-
aştept”, stare accentuată şi de repetiţia acestora. Nerăbdarea îndrăgostitului de a-şi întâlni iubita
este exprimată încă din primul vers: „Şi eu trec de-a lung de maluri”.
Mihai Eminescu
Folosirea verbelor la conjunctiv sugerează speranţa, visul de împlinire a iubirii, posibila fericire
fiind vizualizată prin gesturile tandre, mângâietoare: „să răsară”, „să-mi cadă”. Eventualitatea
împlinirii visului de iubire este în concordanţă cu posibilul cuplu, realizat de poet prin două
pronume personale, „eu” şi „ea”, care sugerează, pe de o parte, confesiunea sinelui poetic, iar pe
de altă parte, unicitatea iubitei, pronumele fiind subliniat grafic. Iubita este, aşadar, „ea”, unică,
singura care ar putea să-l facă fericit.
Strofele a treia şi a patra
Strofele a treia şi a patra imaginează, în continuare, eventuala poveste de iubire, idila, care se
manifestă ca un ritual încărcat de emoţia posibilei întâlniri: „Să sărim în luntrea mică / Îngânaţi de
glas de ape, / Şi să scap din mână cârma, / Şi lopeţile să-mi scape;”. Verbele sunt tot la conjunctiv,
pentru că întâlnirea nu este reală, ci ea se petrece numai în imaginaţia îndrăgostitului, ca dorinţă
arzătoare a eului liric de contopire a cuplului de îndrăgostiţi, într-o iubire ideală: „să sărim”, să
scap”, „să-mi scape”, „să plutim”, „foşnească”, „sune”.
Imaginile vizuale se împletesc cu imaginile auditive
Imaginile vizuale se împletesc cu imaginile auditive natura fiind participativă la sentimentele
profunde de iubire în eventualitatea împlinirii cuplului, idee sugerată prin personificarea „îngânaţi
de glas de ape”. Vizual, natura este dominată de „lumina blândei lune”, care este şi ea
personificată prin epitetul „blândă” şi care la Eminescu este astrul tutelar, care veghează
evenimentele ce se petrec pe pământ.
Elementele auditive
Elementele auditive sunt exprimate prin sintagme sugestive pentru ipostaza naturii de participant
activ şi sensibil la zbuciumul interior al eului liric, în dorinţa de împlinire a cuplului de îndrăgostiţi:
„îngânaţi de glas de ape”; „vântu-n trestii lin foşnească”, „unduioasa apă sune!”. Din aceste strofe
se desprinde şi ideea armoniei perfecte între planul real, al naturii şi planul ideal, al visului de
iubire absolută, dintre planul exterior, al decorului natural şi cel interior, al sentimentelor.
Ultima strofă
Ultima strofă exprimă tristeţea sfâşietoare a eului liric, provocată de neputinţa împlinirii visului
erotic şi de solitudinea (singurătatea) dureroasă şi încărcată de suferinţă. Dezamăgirea
îndrăgostitului este marcată de punctele de suspensie, aşezate după cuvintele ce exprimă
decepţia posibilei întâlniri cu iubita: „Dar nu vine...”. Se face astfel trecerea de la starea de vis,
plină de farmec, la realitatea tristă şi solitară, iubirea rămânând numai o dorinţă, un ideal
neîmplinit.
Poetul exprimă la persoana I, printr-o confesiune lirică, durerea profundă, starea de deprimare pe
care o simte şi rămâne tot singur în mijlocul naturii: „Singuratic / În zadar suspin şi sufăr / Lângă
lacul cel albastru / Încărcat cu flori de nufăr”. Natura este aici numai cadru, Lacul nu mai tresare,
fiind în armonie desăvârşită cu melancolia din sufletul poetului.
Limbajul artistic
Poezia Lacul, fiind o idilă-pastel, îmbină elementele de trăire interioară a sentimentului de iubire
cu cele ale naturii, cu care intră în concordanţă deplină.
Elementele de idilă
Elementele de idilă sunt exprimate de verbe cu o mare încărcătură emoţională: „parc-ascult”,
„parc-aştept”, „să răsară”, „să cadă”, „suspin”, „sufăr”.
Elementele de pastel
Elementele de pastel se compun din îmbinarea imaginilor vizuale cu cele auditive, natura
eminesciană fiind în armonie desăvârşită cu sentimentul de dragoste. Imaginile vizuale aparţin
atât naturii terestre - lacul, trestiile, nuferii - cât şi celei cosmice, luna, vântul. Natura este
personificată, participând emoţional la trăirile profunde ale îndrăgostitului: „Lacul [...] / Tresărind
în cercuri albe / El cutremură o barcă”; „glas de ape”; „lumina blândei lune”.
Planul real şi ideal
Planul real al poeziei este ilustrat de verbele la prezent - „îl încarcă”, „cutremură”, „trec”, iar planul
ideal, al visului de iubire este sugerat de verbele la conjunctiv, care dau sensul de fericire posibilă,
în situaţia în care cuplul s-ar constitui: „să răsară”, „să sărim”, „să scap”, „să plutim”, „foşnească”,
„sune”.
Epitetele
Epitetele sunt cromatice - „lacul albastru”, „nuferi galbeni”, „cercuri albe” - şi completează tabloul
coloristic al naturii.
Muzicalitatea interioară
Muzicalitatea interioară a versurilor degajă o atmosferă de vrajă, de farmec şi este dată de
accentuarea vocalei a - „unduioasa apă”, „galben”, „barcă”, „parc-ascult”, „parc-aştept” - ori a
consoanei s - „să sărim”, „să scap”, „să răsară”.
Prozodia
Ritmul este trohaic, rima este una singură în fiecare strofă şi încrucişată (versul 2 cu versul 4).
Măsura versurilor este de 8 silabe.
Deoarece este o operă literară în versuri, în care este descris un tablou din natură în cadrul căruia
poetul îşi manifestă dorinţa de împlinire a iubirii ideale, poezia Lacul este o idilă - pastel.
 Comentariu ,,Ce suflet trist”
Sursa:https://crispedia.ro/ce-suflet-trist-de-mihai-eminescu-comentariu-literar-
rezumat-literar/
Ce suflet trist..., de Mihai Eminescu, este o poezie a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul
Poezii postume în 1902.
Se păstrează în manuscrisul nr. 2.277, 97 şi în manuscrisul nr. 2.260, 206.
Aparţine epocii gazetăriei bucureştene (1880).
Face parte din familia textelor înmânate de Eminescu lui Iosif Vulcan pentru revista „Familia”, în
1883.