Sunteți pe pagina 1din 2

Subiectul al II-lea

Prezintă în minimum 50 de cuvinte semnificația textului „Cina”, de T. Arghezi, evidențiind totodată și


două trăsături ale modernismului poetic interbelic.

În frig şi noroi
Trec hoţii-n convoi, câte doi,
Cu lanţuri târâş de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.
Fiertura e gata.
E seară. E ploaie.
O lingură grea, cât lopata,
Dă ciorba din doua hârdaie.
Câţiva au ucis,
Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis.
Totuna-i ce faci:
Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci.
Livizi ca strigoii şi șui,
Strâmbaţi de la umeri, din şold și picior
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,
Îşi duc parcă sângele lor.

Poezia „Cina” face parte din volumul „Flori de mucigai”, apărut în 1931 și aparține modernismului poetic
interbelic atât prin conținut, cât și prin expresie.

La nivelul conținutului, se observă, în primul rând, lărgirea ariei poeticului, prin alegerea ca temă a lumii
închisorii. Textul înfățișează cu realism crud - o altă trăsătură modernistă - momentul cinei pușcăriașilor.
Îi vedem cum trec prin noroi, cu lanțuri de picioare, obosiți și asudați și se apropie de hârdaiele cu
fiertură. Sunt hoți și criminali, palizi, urâți, diformi și schilozi. Tabloul întreg e sumbru: e seară, e frig, e
ploaie, aburi gălbui plutesc în aer. Sentimentul transmis ar putea fi de repulsie și de greață, dacă Arghezi
nu ar strecura fulgurant ideea că și în această umanitate degradată strălucește scânteia spiritului. Unii
dintre pușcăriași „ispășesc... un vis”, sunt niște idealiști înfrânți de societatea împotriva căreia s-au ridicat
considerând-o nedreaptă.

Expresia poetică susține ideile în primul rând prin lexicul insolit, nemaiîntâlnit în poezia românească până
la Arghezi. Adept al „esteticii urâtului”, poetul aduce în literatura română, așa cum spune în arta poetică
„Testament”, cuvinte considerate îndeobște nepoetice:

„Din bube, mucegaiuri și noroi

Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”


Așa se întâmplă și în „Cina”. Tabloul grotesc și sumbru se sprijină pe o rețea lexicală, constituită din
termeni precum „noroi”, „mocirli”, „sudoare”, „fiertură”, „lingură”, „lopată”, „ciorbă”, „hârdaie”, „șui”,
„blid”.

O altă trăsătură modernistă identificată la nivelul expresiei este libertatea prozodică. Versurile nu sunt
grupate în strofe iar măsura lor este inegală. Ritmul alternează după nevoile ideii poetice, ca și rima
(când împerecheată, când încrucișată).

În sfârșit, tot de modernism ține și ambiguitatea finalului:

„În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,

Își duc parcă sângele lor.”

Această secvență este dificil de interpretat, putând fi înțeleasă în diverse moduri, ca o expresie a
chinului pușcăriașilor, a destinului lor, a nedreptății sociale etc.

În concluzie, prin conținut și expresie, poezia „Cina” se înscrie în modernismul poetic interbelic,
explorând noi teritorii imaginare și lingvistice.