Tudor Arghezi

Testament

Poet modern, Tudor Arghezi aduce în literatura română o operă ce se distinge printr-o
noutate izbitoare atât în teme, cât și în limbajul artistic. Volumul Cuvinte potrivite (1927),
care marchează o adevărată revoluție literară, propune un univers poetic original și extrem de
îndrăzneț în contextul artistic al vremii.

Curent literar/ Direcție literară:

Modernismul arghezian propune o estetică nouă, estetica urâtului, prin inaugurarea

unor categorii estetice noi. Lirica lui Arghezi a fost inspirată de creația lui Baudelaire (Florile
răului). Poetul francez consideră că oribilul, artistic exprimat, devine frumusețe. Arghezi, la
fel ca și predecesorul său, transformă urâtul, mizerabilul, decăzutul, răul în surse de fascinație.
În modernism, categoriile estetice negative își revendică receptarea poetică. Poezia descoperă
urâtul ca parte integrantă și expresivă a universului. Urâtul devine categorie estetică de sine
stătătoare. Arghezi a lărgit universul poetic, găsind noi surse de inspirație lirică, extrase din
conotațiile sublimate ale „bubelor, mucegaiurilor și noroiului”. Din lucrurile cele mai umile,
poezia extrage ineditul. Nu un stil descriptiv, ornamental sau oratoric, nu beteală rustică, ci
formule tranșante care circumscriu lucrurile complexe („ciorchini de negi”). Acreditând
aceste idei, Arghezi definește poezia prin metafora „ciorchini de negi” care redă durerea
străbunilor: „Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o singură vioară”.

Modernismul lui Arghezi se reflectă și în limbaj. Poetul este un mare creator de

limbaj, „slova de foc” și „slova făurită” îmbrățișându-se în versurile sale. Arghezi - notează
Tudor Vianu - își îndreaptă atenția spre toate zonele limbii, „dând dreptul de cetate tuturor
cuvintelor, chiar și celor mai compromise”. Varietatea și bogăția lexicală conferă - cum
remarca Eugen Lovinescu - „funcție poetică unor cuvinte considerate până la dânsul ca
nepoetice”. Acesta reprezintă elementul fundamental inovator adus de Arghezi în lirica
secolului al XX-lea. Orientarea lui Arghezi spre toate sectoarele limbii (termeni populari,
arhaici, religioși, argotici) și mai ales căutarea cuvântului dur, „colțuros” constituie elementul
specific limbajului său poetic. Filonul preferat al lexicului arghezian este cel popular, al
străbunilor, concretizat prin vocabule precum: „râpi”, „brânci”, „brazdă”, „plăvani”, „robi”,
„sudoare”, „vite”, „bici”, „bube”, „mucegaiuri”, „noroi”.

1
 Temă + secvențe:

Având ca temă creația, poezia Testament este o artă poetică modernă despre creație și
condiția creatorului. Cuvintele adresate fiului spiritual: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după
moarte/Decât un nume adunat pe-o carte” exprimă ideea că eul poetic își lasă averea spirituală
urmașilor, ceea ce sugerează, totodată, asumarea destinului poetic.

Arghezi este conștient că - prin vocea sa - își exprimă năzuințele și durerile

„străbunii”. Artistul devine exponentul clasei sociale din rândurile căreia provine. Experiența
spirituală, moștenită de la generațiile anterioare, va fi oferită urmașilor ca un model moral.
Dificultățile cu care strămoșii s-au confruntat de-a lungul timpului sunt numite metaforic
„râpi şi gropi adânci”, la suprafaţa cărora ei au urcat „pe brânci”. Generaţiile tinere vor prelua,
din experienţa trecutului, exemple demne de urmat. Eul poetic apreciază că versurile lui vor
constitui „o treaptă” („Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,/Cartea mea-i, fiule, o treaptă”), pe
care fiul o va urca pentru a desăvârși cunoașterea vieții. Totodată, fiul spiritual este îndemnat
să așeze cartea „cu credință căpătâi”. Creația literară se suprapune intenționat „hrisoavelor”
istorice, în care au fost notate faptele devenirii acestui popor și ale existenței „robilor” care au
făurit istoria.

Eul poetic evocă „Sudoarea muncii sutelor de ani” a miilor de țărani rămași
necunoscuți. Arghezi a cunoscut în profunzime limbajul țăranilor, în care a descoperit
înțelesuri și virtuți poetice nebănuite. „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, poetul a
imaginat „cuvinte potrivite” care au alcătuit universul său liric. Metaforic, unealta agricolă
tradițională, „sapa”, a fost transformată în „condei”, iar „brazda” pământului roditor a devenit
„călimară”. Efortul poetic a fost de durată, deoarece cuvintele au căpătat înțelesuri noi, numai
după ce au fost „frământate mii de săptămâni”. Experiența trudnică, anonimă și mereu
identică cu sine a plugarilor români, „urmași stăpâni”, a fost înnobilată de poet și transformată
în material poetic, în zestre spirituală. Cuvintele urmașilor au fost prefăcute „în versuri și
icoane/Făcui din zdrențe muguri și coroane”. Durerea, indignarea, al căror venin străbunii l-au
gustat, s-au transformat în „mierea” cunoașterii - metaforă a artei care învinge vicisitudinile
existenței reale: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere/Lăsând întreagă dulcea lui
putere”. Eul poetic recunoaște că versurile sale sunt capabile să exprime și imagini sensibile,
dar au și tăria „să înjure”: „Am luat ocara și torcând ușure/Am pus-o când să-mbie, când să-
njure.”. „Cuvintele” trebuie potrivite oricărei realități. Ele au capacitatea de a elogia și de a
critica.

2
 Tudor Arghezi are convingerea că nu există experiență umană care să nu poată fi
transformată în fapt artistic. Chiar și realitatea cea mai urâtă poate fi transfigurată liric.
Totodată, el nu admite distincția între cuvintele poetice și cele nepoetice, apreciind că
limbajul în sine este capabil să devină o mare poezie, prin geniul lingvistic al celui care îl
mânuiește și îi acordă semnificații nebănuite: „Din bube, mucegaiuri și noroi/Isacat-am
frumuseți și prețuri noi/ [...] E-ndreptățirea ramurei obscure/Ieșită la lumină din pădure/Și
dând în vârf ca un ciorchin de negi/ Rodul durerii de vecii întregi.”.

În creația sa, Arghezi a armonizat „slova de foc” (inspirația, harul poetic) și „slova
făurită” (truda, efortul artizanului). Deplina lor armonizare este sugerată de comparația
„fierului cald îmbrățișat în clește”.

În finalul operei, eul poetic mărturisește că nu a fost decât „robul” care și-a scris cu
umilință cărțile, pe care Domnul le va primi drept ofrandă, alături de cititori. În versurile
argheziene răzbate la suprafață, din adâncurile creației, „mânia bunilor”, al căror ecou
conștient este autorul însuși.

Elemente de structură:

Titlul poeziei are o accepție religioasă, făcând trimitere la cele două părți ale Bibliei,
Vechiul Testament și Noul Testament, în care sunt concentrate învățăturile proorocilor și
apostolilor adresate omenirii. Astfel, creația argheziană devine o moștenire spirituală adresată
urmașilor cititori sau viitorilor scriitori.

Ca figură de stil predominantă, remarcăm oximoronul, la fel ca la Baudelaire.

Oximoronul poate fi ușor observat în poezia Testament: „cuvintele potrivite”, „mierea”,
„versurile”, „ icoanele”, „mugurii” și „coroanele”, „frumusețile și prețurile noi” au fost
zămislite din „zdrențe”, „venin”, „durerea surdă și amară”, „din bube, mucegaiuri și noroi”.

Din punct de vedere al versificației, remarcăm o organizare prozodică modernă: cinci

strofe cu un număr inegal de versuri. Din canoanele prozodice clasice, Arghezi păstrează tipul
de rimă - împerecheată și ritmul trohaic.

Încheiere:

În anii interbelici, modernismul românesc a propus mai multe modele lirice. Cu o

deschidere amplă spre lirica europeană, poeții români au dat creații de valoare ce pot fi
așezate cu merit alături de marile creații ale poeților europeni (Baudelaire, Verlaine, Valéry,
Mallarmé). + câte un enunț despre cei trei poeți moderni (Arghezi, Blaga, Barbu)
3