Referat: Testament, de TUDOR

ARGHEZI
Posted on 3 martie 2013 by jonescus
Referat: Testament, de Tudor Arghezi

Poezia Testament care deschide volumul Cuvinte potrivite, exprimă în sinteză concepția

poetului despre poezie şi misiunea ei. De aceea, Testament este o artă poetică.

G. Călinescu afirma: „Profunditatea poeziei stă în aceea că odată o uşă deschisă, zece
porţi se dau la o parte zgomotos şi simultan peste ameţitoare perspective. Testament apare
ca o estetică plină de probleme şi de puncte“.

Dacă Eminescu în Epigonii definea poezia ca „voluptos joc de icoane şi de glasuri

tremurate / Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea“, şi Tudor Arghezi defineşte
poezia ca „Umbra şi lumina care catifelează natura şi-i dau omului senzaţia că trăieşte cu
planeta lui în cer“. Dar pentru această trăire estetică, Arghezi este original întrucât
apelează la tot registrul limbii române, inclusiv la cuvintele considerate până atunci
inestetice şi la asocierea acestora într-un mod inedit. Acest fapt l-a determinat pe Mihail
Ralea să precizeze, într-un articol publicat în 1929, anul apariţiei vol. Cuvinte potrivite:
„Altfel se scria înainte de Arghezi şi altfel se scrie astăzi“.

G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, scria despre

„fenomenul arghezian“. Însuşi poetul într-o „Ars poetica“ mărturisea: „Am căutat cuvinte
care sar şi fraze care umblă“, iar în alt articol cu acelaşi titlu, din 1928, completa: „Am
căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca
viespiile sau te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal“.

Faptul că Arghezi plasează poezia „Testament“ în fruntea volumului Cuvinte potrivite, o

metaforă pentru poezie, după cum se exprima poetul în poezia postumă „Ia aminte“ din
volumul XC: „Gătit de sărbătoare cu fir să luăm aminte / Că stihul e o nuntă de graiuri şi
cuvinte“, exprimă importanţa pe care poetul o atribuie ideilor estetice din Testament.

Cuvântul-cheie din această poezie este „carte“, pe care poetul o lasă urmaşilor ca o
valoare spirituală în care s-a condensat munca truditorilor pământului, carte pe care
urmaşii trebuie s-o continue şi s-o ridice pe alte trepte ale creaţiei artistice: „Nu-ţi voi lăsa
drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-io carte / Şi care tânăr să le urci te-
aşteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă“.
Tudor Arghezi subliniază legătura dintre generaţii şi responsabilitatea urmaşilor faţă de
valoarea artistică primită din partea înaintaşilor. Dar cartea reprezintă „hrisovul cel
dintâi“, adică documentul care atestă mutaţia petrecută în viaţa robilor pământului, din
planul material în cel spiritual. Această schimbare epocală, de transformare a sapei în
condei şi a brazdei în călimară, s-a datorat muncii de veacuri a robilor pământului: „Din
graiul lor cu îndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite“.

Poezia nu este un simplu joc de „cuvinte potrivite“, ci este o muncă stăruitoare asupra
cuvântului. Poetul trebuie sa transfigureze realitatea pentru a exprima idei şi sentimente:
„Şi frământată mii de săptămâni / Le-am prefăcut în versuri şi icoane. / Făcui din zdrenţe
muguri şi coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere“.

Eugen Lovinescu a sesizat capacitatea poetului de a transforma zdrenţele în muguri şi

coroane, iar veninul, în miere.

Acest contrast lexical în expresia poetică pe care poetul o continuă în Testament: „Am
luat ocara şi torcând uşure / Am pus-o când să îmbie, când să înjure, / Am luat cenuşa
morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră“, ilustrează mesajul poeziei. De
altfel, în strofa următoare, autorul sublinia tocmai rolul poeziei de a demasca „stăpânul ca
un ţap înjunghiat… / Biciul răbdat se întoarce în cuvinte / Şi izbăveşte încet, pedepsitor /
Odrasla vie a  crimei tuturor“.

Pentru prima oară în lirica românească, Tudor Arghezi ridică la valoare artistică şi de
simbol unele cuvinte considerate până atunci inestetice pentru că poezia poate fi şi o
metaforă a suferinţei, exprimând paradoxal că unele frumuseţi florale pot naşte şi din
mucegai: „din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi“. Desigur că
primele trei substantive exprimă metaforic şi condiţiile precare de viaţă. Referindu-se la
această translaţie estetică, G. Călinescu într-un articol intitulat Arghezi [1927], scria:
„Nimeni nu poate fi mai trivial cu atâta suavitate şi mai elevat cu mijloace atât de
materiale cum sunt mucegaiurile şi noroiul“.

În prima strofă, poetul scrie: „Domniţa suferă în cartea mea“, carte care rezultă din
simbioza organică dintre „slova de foc“ şi „slova făurită“, adică talentul literar şi efortul
artistic, „ca fierul cald îmbrăţişat de cleşte“.

Într-un interviu Despre arta literară, la treizeci de ani de la apariţia volumului Cuvinte

potrivite, Tudor Arghezi considera că „slova făurită e ca potcoava calului care trebuie
bine bătută“, iar într-un interviu „Despre poezie“, declara: „Când ai sentimentul unei
vocaţii poetice, trebuie să înţelegi că poezia e o treabă grea“.
Pentru Arghezi, poezia este o expresie a spiritualităţii unui popor a marilor probleme ale
omului, pe care stihuitorul le realizează cu efort şi suferinţă.

Ideile din poezia Testament străbat ca un fir roşu întreaga operă poetică argheziană.

Prima idee se referă la faptul că poezia este o valoare spirituală în care s-a sublimat
munca truditorilor pământului. Chiar în volumul de debut, Tudor Arghezi, în
poezia Plugule, aduce un elogiu trudei ţăranului care şi-a schimbat osânda în bucurie, dar
mai ales în poezia Belşug, despre care Tudor Vianu nota: „este cea mai măreaţă odă
ridicată vreodată ţăranului român“. Titlul poeziei sugerează nu atât bunurile mteriale, cât
mai ales bucuriile spirituale, ca rezultat al muncii plugarului. De aceea, ţăranul este chiar
Demiurg: pe de o parte, el duce către cer brazda pornită în ţară de la vatră, iar pe de altă
parte, el este Dumnezeul căruia „îi vezi lăsată umbra printre boi“.

Imaginea ţăranului răzvrătit, precum Pătru al Catrincii sau Dumitru din Răzvrătitul,

exprimă ideea din Testament că poezia este asemenea „biciului răbdat care se întoarce în
cuvinte“. Faţă de acest ţăran cu titlul semnificativ de „Bade Ioane“, un titlu de poem din
volumul Cadenţe, poetul îşi exprimă tocmai compasiunea, dar şi dragostea; ţăranul a
purtat prin veacuri „greul şi povara“. Poezia Bade Ioane a intrat în circuitul poetic
naţional ca simbol estetic al ţăranului român, precum Ion de Liviu Rebreanu.

Ov. S. Crohmălniceanu îi atribuie poetului calitatea de „cântăreţ al plugului“.

Altă idee din Testament, referitoare la faptul că poezia este o metamorfoză estetică a

suferinţei, constituie tema volumului de versuri Flori de mucegai, 1931. Poeziile din
acest volum, a cărui denumire aminteşte de volumul Florile răului de Charles Baudelaire,
exprimă fidelitatea autorului faţă de propriul crez artistic. Estetica urâtului îşi găseşte o
splendidă realizare în acest volum.

Eugen Lovinescu aprecia: „nu se află dovadă mai strălucită de neexistenţa pornografiei în
artă, decât aceste minunate poezii: Tinca, Ion Ion, Ucigă-l toaca!“. Avea dreptate Garabet
Ibrăileanu: „Arghezi se mişcă cu succes estetic pe cel mai întins registru al limbii
române“. Dobândesc valori estetice nebănuite nu numai cuvinte din limbajul popular,
precum: „săcure“, „căşi“, „deşte“, dar şi cuvinte luate din periferia oraşului, din limbajul
hoţilor, prostituatelor, cuvinte argotice. Apropierea acestor poezii de tablourile lui Goya
nu este lipsită de temei. „Nicăieri ca în scrisul lui Arghezi, afirmă Ov. S.
Crohmălniceanu, nu abundă atâtea scame, câlţi, fuioare, paie, mucuri, zdrenţe, scrumuri,
ca în opera argheziană“. Se pot întocmi liste şi de expresii arhaice şi rustice, dar şi de
expresii argotice: „cârmâz“, „scăpău“, „fraier“, „birlic“, „putoare“.
Altă idee din Testament priveşte ridicarea ţăranului din planul material în cel spiritual,
fapt care a dat posibilitatea poetului să transforme „sapa în condei şi brazda în călimară“.
Ilustrativ în acest sens este poemul sociogonic, după cum îl aprecia Tudor
Vianu, Cântare omului, volum care se deschide cu poezia „Umbra“, continuând apoi cu
ridicarea omului la verticală, răscoala omului împotriva zecilor de dumnezei. Cu ajutorul
mâinii, comparată de poet cu o floare sau cu o stea, şi al raţiunii, omul a născocit uneltele.
Apoi dorinţa omului faustian de a se ridica mai sus, de a cunoaşte cât mai multe, decizia
acestuia de a nu îndura nedreptatea socială au dus la progres: „A cucerit el slabul, spaţiul
şi timpul“, descoperind şi „taina tainelor“, energia atomică.

Tudor Vianu în studiul Arghezi, poet al omului, menţiona: „Poetul a avut posibilitatea să

intoneze în limba strămoşilor imnul de proslăvire a înălţării umane“. Acest poem închinat
omului simplu a fost tradus în italiană de profesoara Rosa del Conte, aceea care a închinat
un studiu lui Eminescu, Eminescu şi absolutul.

Faptul că poezia, cartea, devine „Dumnezeu de piatră“ ilustrează afirmaţia lui Ov. S.
Crohmălniceanu: „Arghezi este artistul stăpânit de o ambiţie demiurgică“. În fond,
Arghezi, afirmă Ov. S. Crohmălniceanu, „este poetul care caută absolutul cu ochii aţintiţi
spre cer“ şi această căutare se face sub semnul incertitudinii sau sub semnul
necunoscutului, ca în poezia Între două nopţi, noaptea sugerând necunoaşterea, fie a
lumii interioare, fie a lumii exterioare, de către poet şi Psalmii sugerează destinul aceluia
care tinde spre cunoaşterea absolută, dar pe care nu-l poate ajunge. Lucian Blaga va
adânci această idee, evidenţiind cenzura transcendentale, instituită de Marele Anonim.
Blaga apelează la cunoaşterea luciferică, adică la cunoaşterea poetică, nu la cea raţională.

În poezia „Incertitudine“, cu care se încheie Cuvinte potrivite, exprimă calitatea de

Demiurg a poetului: „Genele lui Dumnezeu / Cad în călimarul meu“.

În sfârşit, ideea că poezia înseamnă, în acelaşi timp, şi „slovă de foc“ şi „slovă făurită“
este o idee care se degajă din întreaga operă argheziană.

Marea poezie argheziană stă în acea stare inefabilă de nelinişte provocată de pendularea
poetului între cunoaştere şi necunoaştere, între viaţă şi moarte, idei pe care le exprimă
poezia „Ora confuză“ din volumul postum Crengi: „Parc-aş fi şi parc-aş fi fost, / Parcă-s
străin si fără adăpost / Un început fără sfârşit / Şi un sfârşit mereu fără început“.