TEMA SI VIZIUNEA IN POEZIA “TESTAMENT”

Tudor Arghezi s-a nascut in 1880 si a murit in 1967. Numele sau adevarat era Ion Theodorescu si
a debutat la varsta de saisprezece ani cu poezia intitulata “ Tatalui meu”, in revista numita “Literatorul”
condusa de Alexandru Macedonski. Acesta a fost numit de critica literara “Patriarhul literaturii romane”,
datorita longevitatii sale.

Modernismul este un curent literar ce a aparut la finalul secolului al XIX-lea si cuprinde

tendinte si conceptii noi, rezultate in urma negarii traditiei si carora li se adauga estetica uratului initiata
de Tudor Arghezi.

Poezia “Testament” de Tudor Arghezi a fost publicata la inceputul volumului de debut “Cuvinte
potrivite”, din anul 1927, avand, de asemenea, rolul de manifest literar.

Titlul poeziei este alcatuit, din punct de vedere gramatical dintr-un substantiv comun, simplu,
nearticulat, care desemneaza un act juridic oficial prin care o persoana isi exprima dorintele ce urmeaza
a-I fi indeplinite dupa moarte, cu privire la averea ce va fi lasata dreptmostenire urmasilor sai. Din punct
de vedere stylistic, titlul poeziei se refera la valorile spiritual pe care poetul le lasa cititorului sau, numit
metafofic “Fiule”.

Tema poeziei este reprezentata, pe de o parte de conditia poetului, iar pe de alta parte de
creatia literara. Ca motive specifice se regasesc: motivul cartii, care este, de asemenea, laitmotivul
operei, motivul condeiului, al cuvintelor, al graiului, al versurilor si al icoanelor.

Versificatia poeziei reprezinta un prim element specific modernismului intalnit in opera citata.
Astfel, textul poetic este structurat in cinci strofe inegale ca numar de versuri, cu masura de la opt la
douasprezece silabe si ritmul predominant iambic. Totodata, incalcarea legilor de prozodie reprezinta o
particularitate a modernismului, insa se poate remarca o abatere de la versificatia atipica prin rima
imperecheata.

Discursul liric este organizat sub forma unui dialog imaginar intre “tata” si “fiu”, caonturand un
lirism subiectiv, concretizat prin marci lexico-gramaticale de persoanele intai si a doua, singular si plural
“nu voi lasa”,”sa schimbam”,”mine” si “eu am ivit”.

Prima strofa debuteaza cu o forma negativa de imperative a verbului “nu-ti voi lasa”, prin care
poetul atrage atentia asupra mostenirii pe care urma sa o lase urmasilor sai. Structura “seara razvratita”
este o metafora si poate face referire la istoria zbuciumata a neamului nostru. Suferintele si greutatile
vietii sunt surprinse prin enumeratia “rapi si gropi adanci”, iar termenii apartin limbajului comun.
Expresia “pe branci” evidentiaza efortul continuu si obositor al stramosilor nostri,iar substantivul in
vocativ “fiule” releva apropierea sufleteasca dintre poet si urmasul sau, pentru care orice carte
reprezinta “ o treapta” catre cunoastere.

Strofa a doua a poeziei reprezinta un indemn al eului liric adresat fiului sau spiritual prin care ii
cere acestuia sa respecte “cartea” asemenea unui lucru foarte valoros. Termenii arhaici “hrisovul” ,
“capatai” si “saricile” ofera o anumita solemnitate discursului liric.
 Strofa a treia debuteaza cu precizarea scopului pentru care instant poetica lasa urmasilor sai
bunurile spiritual. Se observa aici o serie de antiteze intre munca fizica si cea intelectuala:
(“sapa”-“condei”, “brazda”-“calimara”).Astfel “sapa”, unealta folosita pentru a lucre pamantul, devine
“condei”, unealta de scris, iar “brazda” devine “calimara”. De asemenea, poetul accentueaza antiteza
dintre urat si frumos , concretizata prin cuvinte si expresii precum: “grai cu indemnuri pentru
vite”-“cuvinte potrivite”,”zdrente”-“muguri si coroane” si “venin-miere”.Termenii arhaici sugereaza o
intoarcere in timp si un respect al poetului pentru stramosii sai. El isi marturiseste efortul prin care a
transformat uratul in obiect estetic si l-a prefacut “in versuri si icoane”.

Strofa a patra debuteaza cu o confesiune lirica a poetului legata de procesul muncii sale
creatoare : “Am luat ocara si torcand usure/ Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure”.Poetul poate face ca
versurile lui sa exprime imagini sensibile, dar si sa stigmatizeze raul din jur (“sa injure”), arta avand
functie cathartica si, in acelasi timp, moralizatoare. Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizeaza,
devine indreptar moral, iar opera capata valoare justitiara “Am luat cenusa mortilor din vatra/ Si am
facut-o Dumnezeu de piatra/ Hotar inalt, cu doua lumi pe poale,/Pazind in piscul datoriei tale”.

Strofa a cincea este o confesiune lirica a poetului, legata de procesul muncii sale creatoare.
Pentru el, cartea reprezinta metaforic “o singura vioara”, prin intermediul careia transmite mai departe
urmasilor durerile stramosilor sai. Asemenea poetului ardelean, Octavian Goga, Arghezi se considera
purtatorul de cuvant al neamului, capabil sa exprime prin versurile sale, trairile, bucuriile si necazurile
oamenilor. In aceasta strofa, apare crezul estetic al poetului in versurile: “Din bube,mucegaiuri, si
noroi,/Iscat-am frumuseti si preturi noi.”. Aceasta conceptie este preluata de Arghezi de la poetul
francez Charles Baudelaire (“Les fleurs du mal”-“Florile raului”).

Ultima strofa a poeziei aduce in discutie cele doua elemente, care sunt esentiale pentru scrierea
unei carti, si anume: talentul si munca, numite de Arghezi metaphoric “ Slova de foc si slova faurita”.
Poetul se numeste pe sine rob, iar pe cititor in numeste respectuos “Domn”.

Din punct de vedere stilistic, predomina metafora, care este un alt procedeu specific
modernist.La nivel sintactic, Arghezi “sparge tiparele limbii romane”,despartind atributul si
complementul de elementele regente.

In concluzie, Arghezi marturisea referindu-se la poezia sa “am cautat cuvinte puturoase, cuvinte
cu raie, cuvinte care asalteaza ca viespile sau te linistesc ca racoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte
metal”. Astfel, opera literara citata se incadreaza in curentul literar modernism, avand trasaturile
caracteristice.