Testament

de Tudor Arghezi
-tema și viziunea asupra lumii-

Destinul literaturii în anii 1920-1930 a fost profund marcat de două fenomene:

manifestarea simbolismului şi teoretizarea sincronismului de către Eugen Lovinescu. Ovid S.
Crohmălniceanu, în lucrarea „Literatura română între cele Două Războaie Mondiale”,
inventariază în lirica argheziană un număr impresionant de teme şi ipostaze ale lirismului: lirica
mândriilor solitare, lirica înţeleşilor, a blestemaţilor, a însetaţilor de absolut, a temniţei ca infern,
a microcosmosului domestic. Asemenea marilor poeţi, nu putem încadra opera lui Tudor Arghezi
într-o singură ideologie literară. El este primul poet român care valorifică estetica urâtului, o
nouă formulă de expresie literară preluată de la scriitorul francez Charles Baudelaire, din
volumul „Les fleurs du mal”. Tudor Arghezi este un clasic modern prin tema morţii şi a iubirii,
prin originalitatea expresiei şi prin inovaţiile lexicale şi prozodice. Folosind tradiţia, Arghezi
inovează, surprizând diferite aspecte precum: realitatea autohtonă, efortul generaţiilor trecute pe
care se clădeşte societatea modernă.
Poezia „Testament” care deschide volumul de poezii „Cuvinte potrivite“ de Tudor
Arghezi este o artă poetică prin definirea metaforică a creaţiei şi prin exprimarea concepţiei cu
privire la procesul poetic. Considerându-se un depozitar al valorilor morale şi al înţelepciunii
celor de până la el, poetul lasă posterităţii singura lui avere: „un nume adunat pe o carte “. Cartea
s-a plămădit din efortul şi suferinţa înaintaşilor care s-au metamorfozat în poezie. Treaptă pentru
ascesiune spirituală, cartea este un „hrisov” al celor care au trăit înaintea poetului.
În viziunea argheziană, orice categorie se poate transforma în contrariul său: materialul în
spiritual, urâtul în frumos, nepoeticul în poetic. Prin transfigurare şi sintetizare, realitatea se
schimbă, iar urâtul devine obiect estetic. Arghezi este un reprezentant al poeticii antipoeticului,
prin creaţia lui, prin puterea de izbăvire a unei pure frumuseţi. Nu este vorba de o subliniere a
urâtului pentru a pune în lumină frumuseţea, ci de a-l transforma în frumos, folosindu-i propriile
resurse. Rezultatul acestei operaţiuni este poeticul metamorfozat în sintagma „cuvinte potrivite”.
Titlul poeziei „Testament” sugerează ideea de moştenire literară. Versul incipit, „Nu-ţi
voi lăsa drept bunuri după moarte”, anunţă încă de la început că poetul lasă prin creaţia sa o
moştenire spirituală. Pronumele la persoana a doua, „-ţi” vizează instanţa referenţială, urmaşul,
„fiul“, simbol al generaţiilor următoare. Verbul la persoana întâi, număr singular „nu voi lăsa”
este o marcă a eului liric. Metafora din al doilea vers, „un nume adunat pe o carte”, sintetizează
întreaga operă a poetului sub forma unei averi pe care o lasă urmaşilor. Metafora
personificatoare, „Seara răzvrătită” şi enumeraţia, „râpi şi gropi adânci“, punctează trecutul
zbuciumat al poporului, distanţa dintre strămoşi şi urmaşi, eforturile înaintaşilor pentru păstrarea
fiinţei naţionale, dar şi a celei spirituale. În ultimele două versuri ale primei strofe e sugerată
ideea că opera fiecărui poet este o treaptă în evoluţia unei literaturi.
A doua strofă este un catren ce surprinde ideea că literatura reprezintă treapta de temelie
a evoluţiei spirituale a unui popor. Metafora „hrisovului” este relevantă în acest sens. Metaforele:
„saricile pline“, „osemintele vărsate” induc ideea legăturii cu strămoşii. A treia strofă este o
polimorfă ce debutează cu ideea că trecerea de la muncă fizică la cea intelectuală a necesitat
eforturi de generaţii: „Ca să schimbăm acum întâia oară sapa-n condei şi brazda-n călimară“
Remarcăm prezenţa unor metafore aflate în raport de antiteză: „îndemnuri pentru vite”- „cuvinte
potrivite“, „zdrențe”- „muguri şi coroane” , „veninul “- „miere”. Sunt sugerate următoarele idei:
realitatea urâtă este prelucrată în poezie, limbajul poetic va fi lărgit cu un vocabular aspru, dur.
Metafora creaţiei, „cuvinte potrivite”, sugerează însăşi ideea poeziei obţinute prin transfigurarea
lirică a realităţii celei mai dure. Lexemele din câmpul semantic al trudei: „frământate “, “am
preschimbat”, „au prefăcut” sugerează faptul că actul creaţiei presupune efort. Metafora
„veninului” preschimbat în „miere” vizează ideea suferinţei. Limbajul poetic trebuie să aibă un
dublu sens, capacitatea de a elogia, dar şi de a critica: „Am pus-o când să-mbie, când să-njure”.
Din finalul strofei reiese ideea că poetul are datoria de a reactualiza trecutul: „am luat cenuşa
morţilor din vatră” şi de a imortaliza în structuri poetice esenţa istorică a poporului său: „şi am
făcut-o Dumnezeu de piatră”. Cultul strămoşilor devine astfel în poezie o nouă religie.
În a patra strofă sunt prezente versurile cheie ale artei poetice argheziene care punctează
esenţa esteticii urâtului: „Din bube mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.
Alchimia poetică presupune, aşa cum reiese din aceste versuri, transfigurarea lirică chiar şi a
realităţii celei mai urâte. O altă idee din această strofă este aceea că poezia are un rol social prin
capacitatea poetului de-a sintetiza suferinţa poporului: „Durerea noastră surdă şi amară/O
grămădii pe-o singură vioară”, în aşa fel încât cei care s-au făcut vinovaţi să fie vizaţi în versurile
poeziei. Această idee este susţinută de metaforele suferinţei: „biciul răbdat “, „rodul durerii“, de
metafore pentru cei umili şi neştiuţi: „ramurei obscure”, precum şi de comparaţia “ca un ciorchin
de negi “.
Ultima strofă este o octavă ce debutează cu o metaforă personificatoare a poeziei,
acesteia fiindu-i atribuit un corp fizic cu capacitatea de a suferi: „Domniţa suferă în cartea mea”.
Versurile: „Slova de foc și slova făurită /Împărecheate-n carte se mărită“, surprind unirea sfântă
a talentului cu meşteşugul poetic ca o condiţie existenţială a poeziei. „Slova de foc”, „slova
făurită” sunt metafore pentru harul poetic, respectiv pentru meşteşug. Din comparaţia „ca fierul
cald îmbrățișat în cleşte” reiese ideea că o creaţie autentică presupune îmbinarea talentului cu
meşteşugul precum şi îmbinarea modalităţilor tradiţionale cu cele moderne. Textul arghezian se
încheie cu două metafore, aceea a „robului” şi a „domnului “ şi cu mesajul că de cele mai multe
ori, sensul poeziei nu este descifrat de cititor.
La nivel prozodic observăm că textul este structurat în cinci strofe inegale, în care rima
este împerecheată. Din punct de vedere formal, poezia păşeşte pe calea modernismului, discursul
liric se caracterizează prin îmbinarea registrelor: popular: „plăvani“ , „brânci “, „căpăţâni “ şi
religios: „icoana“, „hrisov“, „Dumnezeu“. În text identificăm patru câmpuri semnatice: al
urâtului: „zdrențe“ , „bube“, „mucegai“, al frumosului: „frumuseţe“, „miere”, „muguri“, al
trudei: „potrivite“, „frământate“ şi al cărţii: „carte”, „condei“, „cuvinte“.
În concluzie, poezia „Testament” este o artă poetică, un mic tratat de estetică în care
autorul îşi exprimă concepţia cu privire la procesul poetic, la creaţie, la funcţia poeziei şi la
condiţia creatorului. Arghezi introduce în poezia sa estetica urâtului, un element de modernitate
pe care îl va dezvolta în volumul de poezii, „Flori de mucigai “. Pentru Arghezi poezia este o
simbioză între harul divin şi truda creatorului.
Așadar, Tudor Arghezi prin opera sa, a reuşit să transforme orice cuvânt, indiferent de
natura lui, în materie poetică: „cuvinte cu bube, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care
te asaltează ca viespiile “.