Testament

-Tudor Arghezi-

arta poetica moderna

Poemul “Testament” face patrte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane din
perioada interbelica, alaturi de „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a lui Blaga sau „Joc
secund” a lui Barbu. Poezia este asezata in fruntea primului volum arghezian, „Cuvinte
potrivite” (1927) si are rol de program (manifest) literar, realizat insa cu mijloace poetice.

Fiind o „ars poetica”, autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara, despre
menirea literaturii, despre rolul artistului in societate, iar ca o arta poetica moderna, poemul
prezinta o tripla problematica, specifice liricii moderne: transfigurarea socialului in estetic,
estetica uratului, raportul dintre inspiratie si tehnica poetica.

Titlul poeziei, ca element de paratextualitate, anunta statutul de arta poetica al creatiei si

dezvolta dubla acceptie- una denotativa si una conotativa. In sens propriu, „testament”
desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi
implinite dupa moarte. Din acceptia laica a cuvantului deriva sensul conotativ al acestuia,
facand trimitere la Vechiul si Noul Testament, in care sunt concentrate invataturile prorocilor
si apostolilor adresate omenirii; astfel, creatia argheziana devine o mostenire spirituala
adresata urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.

Textul poetic este structurat in sase strofe cu numar inegal de versuri, incalcarea regulilor
prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat sub forma
unui monolog adresat, al unui dialog imaginar intre tata si fiu, intre strabuni si urmasi, intre
rob si Domn, tot atatea ipostaze ale eului liric.

Incipitul, corespunzand primelor doua versuri, este conceput ca o adresare directa a eului
liric catre un fiu spiritual si contine tocmai ideea acestei mosteniri spirituale („un nume
adunat pe-o carte”). Pronumele de persoana a II a “-ti” vizeaza, impreuna cu substantivul in
vocativ “fiule”, urmasul simbolic al generatiilor viitoare.

Suita de metafore, personificari si enumeratii- “seara razvratita care vine”, “rapi si gropi”,
“suite de batrani pe branci” puncteaza, pe de o parte, trecutul zbuciumat al poporului nostru,
dar si ideea efortului pe care generatiile trecute l-au depus pentru a pastra traditiile si pentru
a face saltul catre o etapa superioara. Arghezi sustine ideea ca fiecare poet este o treapta in
evolutia unei literaturi si ca nu se poate ajunge la poezia autentica fara asumarea celei
anterioare: “Si care, tanar, sa le urci te-asteapta/ Cartea mea-i, fiule, o treapta.”.

In cea de-a doua strofa se configureaza ideea ca literatura reprezinta piatra de temelie in
evolutia spirituala a unui popor, de aceea ea devine “hrisovul vostru cel dintai”.
Cea de-a treia strofa surprinde trecerea de la munca fizica la cea intelectuala, sau de la
formele traditionale ale artei la cele moderne. Astfel, “sapa”, unealta folosita pentru a lucra
pamantul, devine „condei”, unealta de scris, iar „brazda” devine „calimara”, munca poetului
fiind numai ca material intrebuintat altfel decat a inaintasilor lui tarani. In viziunea lui
Arghezi, prin arta, cuvintele se metamorfozeaza, pastrandu-si insa forta expresiva, idee
exprimata prin oximoronul din versurile “Veninul strans l-am preschimbat in miere,/ Lasand
intreaga dulcea lui putere.”

Strofa a patra debuteaza cu o confesiune lirica („Am luat ocara si torcand usure/ Am pus-o
cand sa-mbie, cand sa-njure.”). Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizeaza, devine
indreptar moral, iar opera literara capata valoare justitiara.

In strofa a cincea apare ideea transfigurarii socialului in estetic prin faptul ca durerea, revolta
sociala sunt concentrate in poezie. Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului,
concept pe care il preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire, considerand ca orice
aspect al realitatii, indiferent ca este frumos sau urat, sublim sau grotesc, poate constitui
material poetic (“Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi.”)

Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza, arta contemplativa, “Domnita”, “pierde” in

favoarea mestesugului poetic (“Intinsa lenesa pe canapea,/ Domnita sufera in cartea mea”).
Poezia este atat rezultatul inspiratiei, al harului divin, „slova de foc”, cat si rezultatul
mestesugului, al trudei poetice, „slova faurita”- („Slova de foc si slova faurita/ Imperecheate-
n cartese marita/ Ca fierul cald imbratisat in cleste.”).

Elemente innoitoare ale limbajului poetic pot fi relevate la fiecare nivel al textului poetic.

La nivel lexico-semantic se observa acumularea de cuvinte nepoetice, care dobandesc

valente estetice, potrivit esteticii uratului („bube”, „ciorchin de negi”). Ineditul limbajului
arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi lexicale in asocieri surprinzatoare-
arhaisme, regionalisme, expresii populare etc.

La nivel morfo-sintactic se observa jocul timpurilor verbale care sustine ideile artei poetice.
Singurul verb la viitor, forma negativa („nu-ti voi lasa”), plasat in pozitie initiala in poezie,
sustine caracterul testamentar (programatic) al poeziei: in context, negatia dobandeste sens
afirmativ. Persoana I, singular a verbelor alterneaza cu persoana I, plural, redandu-se astfel
relatia poetului cu stramosii.

Materialitatea imaginilor artistice, conferind forta de sugestie a ideii, se realizeaza la nivel

stilistic, prin fantezia metaforica, asocierile semantice surprinzatoare.

Sonoritatile dure, ale unui lexic colturos, sugerand asprimea existentei si truda cautarii, sunt
conferite si de versificatie (intre traditie si modernitate): strofe inegale ca numar de versuri,
cu metrica (9-11 silabe) si ritmul variabile, in functie de intensitatea sentimentelor si de ideile
exprimate, dar se conserva rima imperecheata.
În concluzie, consider ca poemul arghezian “Testament” este o arta poetica moderna prin
renuntarea la elementele prozodice clasice, prin valorificarea esteticii uratului si prin
prezentarea, intr-o maniera metaforica, a conceptiilor despre rolul artistului si al artei sale.