Roman realist-mitic, interbelic - Baltagul, de M.

Sadoveanu

Romanul Baltagul, apărut în 1930, este una dintre capodoperele creaţiei sadoveniene şi, totodată, ale
prozei noastre interbelice, un roman ce are ca punct de pornire mitul mioritic, aşa cum sugerează mottoul
constituit din două versuri din baladă: Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă ş-un câne...
Romanul aparține realismului, autorul transfigurând artistic realitatea, aderând la formula realismului
etnografic, cu valențe mitico-simbolice. Printre trăsăturile curentului realist, se enumeră: caracterul
monografic al operei (este prezentată monografia satului moldovenesc de munte (o frescă socială), cu
mentalitățile lumii rurale, cu tradițiile, obiceiurile sale (botez, nuntă, parastas), cu ocupațiile specifice – viața
pastorală, comuniunea om-natură), observația socială, dublată prin problematica morală și nuanțele
psihologice (sunt prezentate personaje din diverse categorii sociale, cu grade diferite de moralitate, iar Vitoria
Lipan face o serie de speculații, prin care nu acuză fățiș pe nimeni), cronotopul este veridic (sunt folosite date
simbolice din calendarul sempitern (*veșnic, nepieritor) al naturii (transhumanța) sau din cel religios (Sfântul
Andrei, Boboteaza, Buna Vestire), iar toposul este realist, reperabil pe hartă – Măgura Tarcăului, Vatra Dornei,
Suha, Sabasa), personajele sunt tipice, aflate în situații tipice (apar tipologii, precum păstorul – Nechifor
Lipan, munteanca văduvă, justițiară - Vitoria, fiul novice – Gheorghiță, parvenitul – Calistrat Bogza, Ilie Cuțui,
prezentate în mediul lor de viață, lumea satului de munte, la începutul secolului al XX-lea), este folosită
tehnica detaliului semnificativ (ce exprimă analogia cu nivelul de profunzime a semnificațiilor textuale).
Titlul este semnificativ și simbolic. „Baltagul” sugerează arma pe care o poartă muntenii, fiind o secure
cu două tăişuri. Cu baltagul a fost ucis Nechifor Lipan, dar tot cu o lovitură de baltag îi este răzbunată moartea
de către fiul său, căci „nimeni nu poate sări peste umbra lui”, respectându-se vechea lege a talionului. Pe de altă
parte, baltagul comandat de Vitoria, sfințit de părintele Dănilă și purtat de Gheorghiță rămâne imaculat, ca
simbol al inițierii flăcăului: ”unealta magică și simbolică însușită de răufăcători și recucerită de erou” (Z.
Sângeorzan). Baltagul este atât armă a crimei, cât și armă a înfăpturii dreptății și a pedepsirii criminalului.
Instanţele comunicării narative sunt cele cele specifice romanului de factură realistă. Relatarea se face
la persoana a III-a de către un narator omniprezent, omniscient, dintr-o perspectivă obiectivă, a cărui
identitate nu este dezvăluită cititorului. Acesta este „un regizor impersonal” care se află în spatele scenei pe care
se desfăşoară acţiunea romanului. Naratorul păstrează distanţa necesară faţă de personaje şi faptele lor, fără să
se implice ori să comenteze întâmplările.
Subiectul cărţii este simplu şi se constituie din acţiunile întreprinse de Vitoria Lipan pentru aflarea
adevărului despre moartea soţului ei şi pedepsirea ucigaşilor. Acţiunea se desfăşoară într-un cadru bine
conturat spaţial şi temporal. Toponimele sunt reale (Tarcău, Bicaz, Piatra, Dorna etc.), acestea recompunând
itineratiul lui Nechifor Lipan, iar reperele temporale sunt din calendarul creştin (”aproape de Sfântul Andrei”,
”10 martie”, ”în Postul Mare”). Astfel, expozițiunea o prezintă pe Vitoria Lipan stând pe prispă la sfârşitul lunii
noiembrie şi gândindu-se la soţul ei. Acesta plecase de la începutul lunii noiembrie la Dorna să cumpere oi şi nu
trimisese încă nicio veste. Îngrijorată, munteanca cere sfat preotului, care îi promite că se va ruga în biserică
pentru întoarcerea soţului ei. Este bântuită de semne rău prevestitoare şi vise rele: Lipan îi apăruse în vis trecând
o apă neagră şi fiind cu faţa spre apus, iar cocoşul dădea semn de plecare, nu de întoarcere.
Tematica romanului este diversificată, ducând la numeroase interpretări ale acestuia. Astfel, apar teme,
precum: viața satului muntenesc, căutarea adevărului și restabilirea dreptății, viața pastorală, ”riturile de
trecere”, comuniunea om-natură, complementaritatea tradiție-inovație, conflictul dintre generații și mentalități,
călătoria inițiatică (bildungsroman). Viziunea despre lume are în centru revalorizarea eposului (*epopee,
povestire) folcloric (balada populară), narațiunea având un spirit justițiar, cu elemente monografice și
antropologice; apare efectul de ”mitizare”, romanul având ca pretext epic ”Miorița” (mottoul, schema
conflictuală, personajul feminin, animalul psihopomp, integrarea omului în ritmurile cosmice prin ”rituri de
trecere”). Textul are și un mesaj etic, acela că misiunea Vitoriei nu este doar o vendetă personală, ci presupune
restabilirea unui echilibru prin actul său justițiar.
Tema evidentă a cărţii este satul de munte, cu obiceiuri şi tradiţii respectate cu sfinţenie. Către această
temă trimite și secvența din incipitul textului reprezentată de legenda pe care Nechifor Lipan, personajul
absent al romanului, obişnuia să o spună în vremea iernii pe la nunţi şi cumetrii, de la care era nelipsit. Legenda
este relatată din perspectiva Vitoriei, care stă pe prispă şi se gândeşte la soţul ei, vocea acestuia auzindu-se ca
un ecou stins doar în conștiința Vitoriei. Astfel, povestea lui Lipan se referă la momentul în care Dumnezeu a
pus „rânduială şi semn” neamurilor la începutul lumii: neamţului i-a dat şurubul, sârbului i-a pus în mână sapa,
pe boieri şi domni i-a poftit la ciubuc şi cafea. Muntenii au ajuns cei din urmă, când Domnul împărţise toate
darurile. Aceştia se plâng că vin din locuri sălbatice, că îşi au aşezările între stânci, că urcă poteci abrupte. Ei
cer „stăpâniri largi”, câmpii şi ape line. Dumnezeu nu le mai poate da nimic, dar îi răsplăteşte cu o inimă uşoară,
aşa încât să se poată bucura de ceea ce au. Legenda este, aşadar, un artificiu prin care scriitorul îl introduce pe
cititor în atmosfera şi problematica romanului și concentrează sensul unei înțelepciuni ancestrale,
anticipând destinul personajelor. Legenda subliniază asprimea vieţii muntenilor. Acţiunea cărţii este o
demonstraţie în acest sens. Incipitul continuă cu o scurtă descriere a satului Măgura, aşezat pe malul Tarcăului,
cu casele risipite pe râpe, sub pădurea de brad. Relieful şi clima sunt aspre şi la fel este și viaţa oamenilor care
locuiesc aici. Unii taie brazii în munte, iar alţii întemeiază tot în munte stâni, unde stau până toamna, când
coboară cu turmele la iernat în bălţi.
O altă secvență semnificativă pentru tema și viziunea despre lume este cea a coborârii în râpa de sub
Crucea Talienilor, semnificativă pentru metamorfoza flăcăului (erou de bildungsroman), accentuând și
viziunea mitică a romanului. Inițierea tânărului în ”treptele lumii” (Al. Paleologu) are loc sub îndrumarea
mamei sale, o femeie, contrar practicilor ancestrale, unde mentorul este un factor masculin. Vitoria preia rolul
lui Isis, zeița din mitul egiptean, care își inițiază fiul (pe Horus) în științe oculte. Vitoria îl lasă pe Gheorghiță
singur, într-o prăpastie pustie, să vegheze rămășițele pământești ale tatălui său, pregătindu-l pe tânăr pentru
inițierea virilă – moartea ființei profane anterioare și coborârea ”ad inferos”, pe verticala lumii, asemenea lui
Enea (eroul ”Eneidei”, care descinde în moarte pentru a cere sfaturi de la umbra tatălui său, Anchise). Animalul
psihopomp (câinele Lupu=Anubis) ajută la găsirea osemintelor lui Nechifor (întruchipându-l pe Osiris, răpus de
Seth și aruncat în apele Nilului). Astfel, în această secvență identificăm, bine ascuns sub tema mioritică, mitul
lui Isis și Osiris, un mit total, semnificând ideea de moarte şi regenerare, dar cuprinde întregul repertoriu al
ipostazelor umane fundamentale: căsnicie, iubire, paternitate, fidelitate. Coborârea în râpă și vegherea nocturnă
a mortului sunt probe de maturizare pentru Gheorghiță, încheiată cu înfăptuirea actului de dreptate la parastas.

Construcția personajului – Vitoria Lipan

În prim-planul romanului se află figura memorabilă a Vitoriei Lipan, personajul principal, complex al
cărţii, integrându-se în tipul muntencei păstrătoare a tradiției. Statulul social o prezintă pe Vitoria ca fiind
munteancă de pe Tarcău, soție de cioban, fără să fie născută acolo, ca şi soţul ei de altfel. Deşi venetici în aceste
locuri, ei s-au adaptat la viaţa satului de munte. Femeia trăieşte în virtutea tradiţiei pe care o consideră sacră şi
îşi formează copiii, în special pe Minodora, tot în spiritul tradiţiei. Devine văduvă și are în grija ei doi copii. Din
punct de vedere moral, Vitoria Lipan este o femeie simplă, dar inteligentă şi energică, prezentată în efortul
de a descoperi adevărul în legătură cu uciderea soţului ei şi de a pedepsi pe făptaşi. Criticul literar G. Călinescu
o consideră pe Vitoria Lipan: „Un Hamlet feminin care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la
cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării”. În ceea ce priveşte portretul
fizic al personajului, detaliile sunt puţine şi prezentate prin caracterizare directă de către narator. Aflăm că
Vitoria are ochii „căprii”, că în ochi i se răsfrânge „lumina castanie a părului”, că are genele negre „răsfrânte în
cârligaşe”, că ”nu mai era tânără, dar avea o frumuseță neobișnuită în privire”. Accentul se pune pe portretul
moral, pe trăsăturile de caracter, evidenţiate prin caracterizare directă şi indirectă. Psihologic vorbind,
protagonista este o femeie puternică, hotărâtă să-și găsească soțul: ”N-am să am hodină cum n-are pârâul
Tarcăului pân'ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”, să facă dreptate și să-l înmormânteze creștinește. Vitoria are o
gândire arhaică, un fin simț al observației, o mare adaptare la mediu și capacitate de manipulare a
psihologiei umane. Nicolae Manolescu afirma în legătură cu aceste observații: ”Vitoria are stofa
întreprinzătoare a burghezului, simțul lui practic, lipsa de prejudecăți”. Vitoria este o femeie religioasă, pentru
că apelează atât la preoți, cât și la vrăjitoare, în acest caz creștinismul suprapunându-se cu ritualuri și credințe
arhaice și păgâne; nu este o femeie iertătoare, cum ar trebui să fie un creștin, pentru că are un spirit etic
personal care o împiedică și o îndeamnă mai mult la înfăptuirea dreptății, către legea veterotestamentară a
talionului.
Un rol important în caracterizarea personajului îl are şi tandemul (*perechea) onomastic Vitoria –
Nechifor. „Vitoria” este forma populară a termenului „victorie”, care anunță triumful misiunii justițiare, iar
”Nechifor” vine de la cuvintele greceşti nike „biruinţă” şi phoros „purtător”. Pe cei doi soţi îi lega o dragoste
puternică, de care Vitoria se ruşina, mai ales în acel moment, când aveau copii mari, de căsătorit la rândul lor. Îi
desparte o moarte violentă pe care Vitoria o învinge prin îndeplinirea datoriilor creştineşti faţă de mort. După
slujbele de parastas, femeia îl visează pe Lipan cu faţa spre ea şi chemând-o la el, ceea ce înseamnă că sufletul i
se liniştise.
Principalele trăsături de caracter ale personajului sunt inteligenţa şi abilitatea, evidenţiate prin
caracterizare indirectă, prin intermediul faptelor, al atitudinilor şi al comportamentelor. Vitoria reface drumul de
viaţă şi de moarte al soţului ei. Cu „înfăţişare încruntată şi duşmănoasă” (caracterizare directă făcută de
narator), Vitoria se opreşte pe la hanuri şi cârciumi, iscodeşte oamenii pe care îi întâlneşte în cale, îi provoacă,
apelând la aluzii abile şi apoi interpretează faptele fără să greşească. Găseşte rămăşiţele pământeşti ale ale lui
Lipan, într-o râpă de pe muntele Stânişoara, cheamă autorităţile, îşi înmormântează soţul. Vitoria pune cap la
cap informaţiile pe care le adunase metodic zile de-a rândul şi reface filmul crimei. Reacţia lui Calistrat Bogza
la praznicul înmormântării lui Lipan îi confirmă Vitoriei adevărul presupunerilor ei. Ucigaşul îşi mărturiseşte
fapta.
O secvență ilustrativă pentru construcția personajului este cea din expozițiune, Vitoria fiind prezentată
pe la sfârşitul lunii noiembrie îngrijorată de întârzierea soţului ei, momente în care munteanca se sfătuieşte,
conform tradiţiei rurale, cu preotul şi cu vrăjitoarea satului. Prin caracterizare indirectă, este evidenţiat faptul că
Vitoria este femeie simplă, chiar neştiutoare de carte, care se conduce după semnele interioare, după superstiţii
şi respectă tradiţiile. Ea îl visase pe Nechifor Lipan trecând o apă neagră şi fiind cu faţa spre apus, ceea ce
însemna moarte. Cocoşul dă şi el semn de plecare, cântând cu secera cozii spre vatră şi cu pliscul spre poartă.
Semnele provoacă îngrijorare Vitoriei, dar nu se lamentează precum „măicuţa bătrână” din balada „Mioriţa”, ci
acţionează cu dârzenie, cu energie. Îl cheamă acasă pe fiul ei Gheorghiţă aflat cu oile la iernat în Câmpia Jijiei
şi vrea să-l trimită în căutarea tatălui său. Îşi dă seama că acesta este prea tânăr şi se hotărăşte să-l însoţească.
Pentru a întreprinde o asemenea acţiune, este necesar să se pregătească. Deşi nu este excesiv de religioasă,
Vitoria are o deosebită încredere în Sfânta Ana, la a cărei icoană de la Mănăstirea Bistriţa se roagă. Naratorul
precizează că femeia dăruieşte Sfintei năframa „bătută în fluturi de aur”, în al cărei colţ pune un ban de argint,
apoi stă „umilită şi plecată” şi îi spune taina ei. „Se încredinţează cu toată fiinţa” sfintei şi apoi aşteaptă semn
de la aceasta. Pentru a putea recepta semnele din lumea nevăzută / din planul transcendent, munteanca se se
curăţă de păcate postind douăsprezece vineri, apoi se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Semnele nu întârzie să
apară. Vitoria merge la Piatra să reclame „stăpânirii” dispariţia soţului ei şi în aceeaşi zi primeşte „o înţelegere”
de la Sfânta Ana: Nechifor Lipan nu mai este printre cei vii. Vitoria are însă nevoie de „o lumină de sus” care
să-i arate „leşul mortului”. Hotărăşte să întreprindă o călătorie, având drept scop aflarea adevărului şi
pedepsirea criminalilor.
O altă secvență semnificativă este cea din finalul romanului, parastasul lui Nechifor și demascarea
criminalilor. Eroina are o forţă extraordinară şi un mare echilibru sufletesc şi acestea îi dau puterea să răzbune
moartea violentă care afectase echilibrul şi armonia lumii. Fiind o păstrătoare a tradițiilor, Vitoria face rânduiala
parastasului și invită și pe Calistat Bogza și Ilie Cuțui, pe care îi bănuieşte a fi ucigaşii soțului ei. Văduva îi
îndeamnă să mănânce în timp ce ea reface traseul și ultimele clipe ale lui Nechifor Lipan, povestind cum fusese
ucis soțul ei. Astfel, prin aluzii repetate, Vitoria îl forțează pe ucigaș să-și piardă cumpătul și să cedeze în fața
ei, moment în care este atacat de câinele Lupu şi lovit în frunte de către Gheorghiţă cu baltagul, la îndemnul
mamei. Ilie Cuţui este şi el arestat. Se făcuse astfel dreptate. Vitoria se conduce după principiul vechi-
testamentar: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Ea nu consideră necesar să-l ierte pe ucigaş. Atunci când
muribundul îi cere iertare, Vitoria îi răspunde: „Dumnezeu să te ierte, omule!”. Acest comportament îl
determină pe criticul literar N. Manolescu să afirme că Vitoria Lipan e „nereligioasă, vicleană şi rea”. De altfel,
există în roman elemente de caracterizare directă făcută de către narator, dar din perspectiva unor personaje, în
acest sens. Prefectul Anastase Balmez, uimit de intuiţia femeii, o consideră „vicleană şi ascunsă”, iar oamenii
adunaţi la parastas simt că „muierea asta străină umblă cu pilde şi răutăţi”. Inteligența acesteia și abilitatea de
detectiv de care dă dovadă când reconstituie scena morții o fac pe Vitoria să demaște criminalii în fața
autorităților și să restabilească echilibrul arhaic al lumii. Finalul o prezintă pe Vitoria făcând planuri de viitor.
Trebuie să recupereze turma cea nouă, cumpărată de Nechifor Lipan în toamnă, să se întoarcă pentru parastasul
de patruzeci de zile, când o va aduce şi pe Minodora să cunoască mormântul. Este hotărâtă să n-o mărite pe fiica
ei cu feciorul cu nasul lung al dăscăliţei lui Topor. Finalul evidenţiază firea dârză, personalitatea puternică a
eroinei.
Relația dintre personaje – Vitoria Lipan – Gheorghiță

Social vorbind, personajul secundar Gheorghiță este reprezentativ pentru tânăra generație, fiul
Vitoriei și al lui Nechifor Lipan, rod al dragostei lor din tinerețe. Acesta trece de la statutul de fecior interesat de
hore și șezători, preferat și protejat de părinți, la acela de cap al familiei, înlocuitor al tatălui ucis, al cărui nume
secret îl purta. Statutul moral al flăcăului se conturează prin procedee ale caracterizării indirecte, acesta fiind
surprins în ipostaza de neofit, care va trebui să se maturizeze pentru a prelua îndatoririle de cap de familie,
romanul urmărind formarea personalității acestuia. De la început se bucură de încrederea părinților, având
responsabilități clare în familie, dar are îndoieli cu privire la asumarea altora noi, care îi depășesc vârsta. Ca
bărbat, el are posibilitatea de a pleca și a cunoaște lumea, Minodora trebuind să rămână lângă  casă, iar, deși fata
dă semne de emancipare, Vitoria intervine brutal şi îi atrage atenţia că trebuie să urmeze tradiţia mamei şi a
bunicii, a femeii de la munte. Gheorghiţă nu înţelege de ce mama lui nu încredinţează autorităţilor misiunea
căutării lui Lipan, dar o însoţeşte pe Vitoria, o ascultă şi îşi dovedeşte bărbăţia în momentul în care loveşte cu
baltagul pe ucigaşul tatălui său. Psihologic și moral, Gheorghiță parcurge un drum al inițierii, învățând să
cunoască oamenii și să găsescă puterea de a acționa conform dreptății. Îndoiala și teama fac loc treptat hotărârii.
Dacă la început este dependent de voința mamei și se simte inferior acesteia, în final, acționează independent,
săvârșind actul justițiar.
Relația simbolică dintre Vitoria și Gheorghiță este cea de inițiatoare-inițiat, mama având un rol
fundamental în formarea personalității fiului, găsind prin călătoria inițiatică prilejul cel mai bun de a-l învăța pe
acesta tainele vieții. Atitudinea lui Gheorghiță față de mamă presupune o observație incisivă, o trăsătură
definitorie a personajului, pe care Gheorghiță o scoate în evidență de fiecare dată: ”Mama asta trebuie să fie
fărmăcătoare: cunoaște gândul oamenilor… ” sau din secvența: ”i-au crescut țepi de aricioaică”, văzând-o
trecând de la atitudinea blândă, față de el, la o atitudine severă, care să-l responsabilizeze. La îndemnul Vitoriei,
Gheorghiță poartă cu sine un instrument magic, un baltag nou, sfințit de părintele Dănilă, ca simbol al inițierii
sale virile, baltagul rămânând pur, imaculat, deoarece pedepsirea vinovaților se va face chiar cu arma crimei.
O secvență semnificativă pentru relația dintre cele două personaje este cea a coborârii în râpa de sub
Crucea Talienilor, semnificativă pentru metamorfoza flăcăului (erou de bildungsroman), accentuând și
viziunea mitică a romanului. Inițierea tânărului în ”treptele lumii” (Al. Paleologu) are loc sub îndrumarea
mamei sale, o femeie, contrar practicilor ancestrale, unde mentorul este un factor masculin (”Coboară-te în râpă,
îți spun!”). Vitoria preia rolul lui Isis, zeița din mitul egiptean, care își inițiază fiul (pe Horus) în științe oculte.
Vitoria îl lasă pe Gheorghiță singur, într-o prăpastie pustie, să vegheze rămășițele pământești ale tatălui său,
pregătindu-l pe tânăr pentru inițierea virilă – moartea ființei profane anterioare și coborârea ”ad inferos”, pe
verticala lumii, asemenea lui Enea (eroul ”Eneidei”, care descinde în moarte pentru a cere sfaturi de la umbra
tatălui său, Anchise). Băiatul se supune mentorului său, dar este cuprins de spaimă, nerezistând acestei
încercări până la sfârșit. Animalul psihopomp (câinele Lupu=Anubis) ajută la găsirea osemintelor lui Nechifor
(întruchipându-l pe Osiris, răpus de Seth și aruncat în apele Nilului). Coborârea în râpă și vegherea nocturnă a
mortului sunt probe de maturizare pentru Gheorghiță, încheiată cu înfăptuirea actului de dreptate la parastas.
O altă secvență semnificativă este cea din finalul romanului, parastasul lui Nechifor și demascarea
criminalilor, ulrima etapă în inițierea lui Gheorhiță. Eroina are o forţă extraordinară şi un mare echilibru
sufletesc şi acestea îi dau puterea să răzbune moartea violentă care afectase echilibrul şi armonia lumii. Fiind o
păstrătoare a tradițiilor, Vitoria face rânduiala parastasului și invită și pe Calistat Bogza și Ilie Cuțui, pe care îi
bănuieşte a fi ucigaşii soțului ei. Văduva îi îndeamnă să mănânce în timp ce ea reface traseul și ultimele clipe
ale lui Nechifor Lipan, povestind cum fusese ucis soțul ei. Astfel, prin aluzii repetate, Vitoria îl forțează pe
ucigaș să-și piardă cumpătul și să cedeze în fața ei, moment în care este atacat de câinele Lupu şi lovit în frunte
de către Gheorghiţă cu baltagul, la îndemnul mamei (”Râzând, nevasta trecu feciorului baltagul (...), împins de
alt țipăt al femeii, feciorul mortului simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului.”).
Ilie Cuţui este şi el arestat. Se făcuse astfel dreptate, iar Gheorghiță săvârșise actul justițiar, ceea ce dovedește
că este capabil să fie noul cap al familiei, iar inițierea coordonată de mamă luase sfârșit, confruntarea cu viața și
cu moartea conducându-l spre maturizare.

În concluzie, romanul ”Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, este realist, mitic, prezentând o ”femeie în țara
bărbaților” (N. Manolescu), păstrătoare a mentalităților arhaice ale satului, un mentor pentru fiul ei, înzestrată
cu o inteligență și cu un spirit justițiar ieșite din comun.