Roman realist, obiectiv,traditional,mitic-

Baltagul-Mihail Sadoveanu

Romanul= o specie a genului epic, in proza cu o intindere mare in care sunt prezente mai multe
conflicte si planuri narative

Mihail Sadoveanu este un important prozator interbelic, autor a numeroase povestiri si romane de
de inspiratie mitica, intitiatica (Baltagul, Creanga de aur) cat si istorica(Fratii Jderi, Zodia Cancerului).
Este unul dintre cei mai productivi si longevivi autori din literatura romana, fiind contemporan cu trei
generatii de scriitori(-ante,inter si postbelica).

Romanul ,,Baltagul” scris de Mihail Sadoveanu, “Stefan cel Mare al literaturii romane”(G Calinescu) a
fost publicat in anul 1930 fiind o capodopera a creatiei romanesti .In cazul genezei romanului, Mihail
Sadoveanu s-a folosit de trei tipuri de surse: autobiografice, folclorice si mitice.

Sursele biografice arata ca intr-un interviu oferit de scriitor, acesta povesteste cum in calatoriile sale
pe jos prin Moldova a facut popas la un han. Acolo a avut prilejul sa asculte doi jandarmi care
vorbeau despre uciderea unui cioban caruia i s-au furat oile.

Sursele folclorice sustin ca opera se inspira din teme, motive sau tipuri de personaje care apar in trei
balade populare.

Din balada populara “Miorita” se preia motto-ul operei “Stapane, stapane / Mai cheama s-un cine”.,
motivul complotului si motivul transhumantei.

Din balada populara “Salga” se preia tipul femeii justitiare.

Din balada populara “Dolca” se preia imaginea cainelui credincios.

Sursele mitologice asociaza o parte a povestii familiei Lipan cu legenda lui Osiris, fost rege al
Egiptului , zeu al fertilitatii. Dupa ce a fost ucis de fratele sau Seth pentru a-i urma la tron, sotia lui
Osiris, Isis, mare preoteasa da nastere unui fiu pe nume Horus. Dupa ce copilul ei creste, impreuna cu
mama sa si insotit de un caine, pleaca in cautarea ucigasului. In toate picturile rupestre, baiatul
poarta in mana o arma cu doua taisuri.

„Baltagul” este un roman tradițional, realist, obiectiv, mitic care ilustrează viziunea despre lume și
creație a autorului, surprinzând totodată viziunea mioritică asupra morții.

Este un roman tradițional pentru că se prezinta viaţa satului românesc, universului rural dar și
personaje specifice: ţăranul este „ principalul meu erou” mărturisind Sadoveanu. De asemenea
romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de sărbători, nuntă, înmormântare, botez
etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în credința creștină specifică poporului român
dar și în obiceiurile precreștine precum vizita la baba Maranda, mulțimea superstițiilor de care ține
seama cu atenție.

Respectă schema specifică unui bildungsroman prin iniţierea lui Gheorghiţă, care se maturizează, se
formează ca bărbat, preluând în finalul romanului rolul tatălui, într-un proces de naturală
continuitate.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu narațiunea la persoana a III-a şi un narator omniscient. Vocea
personajului absent este mediată prin conştiinţa Vitoriei, care preia şi rolul naratorului când
reconstituie crima pe baza propriilor deducţii.

Titul operei, din punct de vedere morfologic, este format dintr-un substantiv articulat cu articolul
hotarat “-ul” care, in sens denotativ, semnifica un topor cu doua taisuri. In sens conotativ, se
concretizeaza motivul labirintului la nivelul actiunii. Baltagul devine obiect simbolic, ambivalent:
arma a crimei si instrumentul actului justitiar, reparator.

Se regasesc temele sadoviene: viata pastorala, natura, miturile, iubirea, arta povestirii,
intelepciunea. Tema textului este monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaica a
pastorilor, avand in prim-plan cautarea si pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.

Conflictul se desfăşoară atât la nivel exterior, între Vitoria şi cei care i-au omorât soţul, cât şi interior,
reprezentat de zbuciumul sufletesc al eroinei, ce o determină să pornească în călătorie.

Din punct de vedere compozitional, textul este structurat in saisprezece capitolate, urmarind doua
coordonate fundamentale, aspectul realist (reconstituirea monografica a lumii pastorale si cautarea
adevarului) si aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal).

Romanul este structurat pe trei părţi. Pima parte este constituită din prezentarea muntenilor şi a
familiei Lipan, a doua este drumul Vitoriei, iar cea de a treia prezintă ritualul înmormântării şi
pedepsirea ucigaşilor. Primul capitol, cu rol de prolog, conţine o legendă pe care o spunea Nechifor
Lipan la nunţi şi cumetrii. Astfel, se contureaza viziunea autorului asupura lumii: nimic nu e la voia
hazardului, totul se supune unei ordini prestabilite.

Vitoria Lipan era neliniştită din cauza întârzierii prelungite a soţului său, la Vatra Dornei. Conştientă
că lui Nechifor i s-a întâmplat ceva rău, hotărăşte să plece în căutarea lui, alături de fiul
ei,Gheorghiţă. Îşi pune ordine în gospodărie şi o lasă pe fiica sa, Minodora, la mănăstirea Văratic, apoi
porneşte la drum. În călătorie se opreşte la mai multe hanuri pentru a afla dacă Nechifor a trecut pe
acolo şi descoperă că acesta a mai fost însoţit de încă doi ciobani. Urmele lui Nechifor se pierd între
Suha şi Sabasa, unde Vitoria îi descoperă osemintele. La pomana acestuia, Vitoria îi demască pe cei
doi criminali, Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. După ce face dreptate, pleacă înapoi acasă pentru a-şi
continua viaţa alături de Gheorghiţă şi Minodora.

Romanul respectă schema specifică unui roman poliţist (crima, ancheta, decoperirea şi dovedirea
ucigaşilor, pedepsirea acestora).

Romanul lui Sadoveanu construieşte în mod veridic o societate rurală cu obiceiuri şi mentalităţi
specifice, transminţând o anumită filosofie de viaţă. Portretul muntenilor apare în Prolog, ilustrându-
se sensibilitatea şi dragostea lor de viaţă. Ţăranul este prezentat ca păstrător al lumii vechi, arhaice şi
patriarhale. În capitolul X, naratorul îi caracterizează direct: „iuţi şi nestatornici ca apele”, „stau în
faţa soarelui cu o inimă ca din el ruptă”.

Ca particularitate a romanului realist, sunt create tipuri umane. În centrul atenţiei, se află Vitoria
Lipan. Ca statut social, este nevasta unui oier, mamă a doi copii. Tipologic, ea reprezintă omul simplu
din popor, înzestrat cu virtuţi alese. Din punct de vedere psihologic, Vitoria are un caracter puternic,
fiind numită un „Hamlet feminin”, datorită spiritului ei justiţiar.

Portretul fizic este realizat prin caracterizarea directă făcută de către narator, frumuseţea ei fizică
fiind nealterată de trecerea anilor: „ochii ei căprui în care parcă se răsfrăngea culoarea castanie a
părului”.
Portretul moral se realizează printr-o complexitate de mijloace de caracterizare. Comportamentul o
încadrează în lumea din care face parte, prin trăsături ca inteligenţa, hărnicia, curajul, iar pe de altă
parte, este superstiţioasă şi analfabetă, supusă tradiţiilor care s-au perpetuat de pe vremea lui
Burebista. Acest personaj este memorabil, printr-o serie de trăsături prin care se distinge. Vitoria este
temerară, pentru că pleacă de acasă cu Gheorghiţă şi intuitivă, deorece descoperă criminalii soţului ei
pe baza unor deducţii, fără a cunoaşte ceea ce s-a întâmplat. De asemenea, are o legătură strănsă cu
natura, spunând că „n-am să am odină ca pârâul Tarcăului, pân ce l-oi găsi”. Fiind o soţie devotată, ea
nu are linişte până ce nu descoperă ce i s-a întâmplat lui Nechifor: „ea însăşi se socotea moartă, ca şi
omul ei care nu era lângă dânsa”. Vitoria este şi o mamă autoritară, cu o afecţiune evidentă pentru
Gheorghiţă.

Relaţia cu fiul său completează portretul Vitoriei. Gheorghiţă este un adolescent, „flăcău sprâncenat
ş-avea ochii ei”. Îşi admiră mama, pe care o caracterizează direct: „mama asta trebuie să fie
fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului” şi în altă împrejurare afirmă despre ea că este o vrăjitoare:
„eu mănânc şi ea prinde putere".

Relevantă pentru imaginea acestei muntence, care intră în spaţiul morţii, este scena din râpă.
Descoperind că omorul s-a petrecut între localităţile Suha şi Sabasa, Vitoria întreabă din casă în casă
despre Nechifor, găsind câinele soţului ei, care îi călăuzeşte într-o răpă. Coborârea în râpă este
echivalentă cu coborârea în spaţiul morţii, iar aici Vitoria găseşte osemintele lui Nechifor. Femeia
observă că avea „căpătâna (...) spartă de baltag” şi socoteşte că este datoare să afle adevărul şi să îi
găasească pe criminali, deoarece, „cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.

Intransigentă, Vitoria reuşeşte să descopere adevărul, iar scena de la parastas ilustrează intuiţia
femeii. Vitoria începe să povestească faptele, aşa cum se petrecuseră, pentru că i le spusese Lipan
atunci când îl priveghease în râpă. Îl întreabă, apoi, pe Gheorghiţă dacă nu poate citi ceva pe baltagul
gospodarului, deoarece ei i se pare "că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-
tău". Pierzându-şi cumpătul, Calistrat mărturiseşte că l-a ucis pe Nechifro cu Ilie Cuţui, pentru a-i fura
oile.
Odată adevărul aflat şi criminalii pedepsiţi, tristă, dar împăcată cu sine, Vitoria se întoarce acasă,
conştientă că viaţa trebuie să-şi urmeze cursul.

Concluzionand, romanul „Baltagul” impresioneaza prin felul in care valorile traditionale sunt aparate
cat si prin construirea personajelor autentice, rupte din realitatea cotidiana