BALTAGUL

DE MIHAIL SADOVEANU

Perioada interbelica este o perioada de glorie a romanului romanesc, curentul

preponderent fiind realismul tratat in maniera traditionala sau modernista, sub forma realismului
obiectiv sau a celui subiectiv.
Realismul este un curent literar și artistic, dezvoltat începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, ca reactie impotriva romantismului. Se caracterizeaza prin oglindirea
realitatii, realizarea unei monografii sau fresce sociale, prin conturarea unor tipologii umane,
utilizarea tehnicii amanantului care confera senzatia de verosimil, veridicitatea faptelor,
obiectivitatea, cronologia, mediul care influenteaza personajele, tematica specifica (in centru de
multe ori se afla tematica banilor).
Un reprezentat de seama al romanului românesc interbelic este Mihail Sadoveanu, opera
sa incadrandu-se realismului mitic.
Baltagul este un roman tradițional al lui Mihail Sadoveanu, care pornește de la balada
Miorița pe care o continuă, fapt evident din motto-ul operei “Stapane, stapane, iti cehama s-un
cane”. Remarcăm și influența unor mituri precum cel al lui Isis și Osiris, al marii călătorii și al
luminii.
Titlul reprezintă arma crimei și arma dreptății. În limba greacă, baltag se traduce prin
labrys însemnând, totodată, secure cu două tăișuri și labirint. În roman observăm atât un labirint
interior (trăirile Vitoriei), cât și unul exterior (drumurile de munte).
Tema centrală a romanului e viața satului, adaugandu-se subteme precum inițierea,
iubirea, călătoria, dreptatea, viziunea despre lume fiind tipic sadoveniană evidențiind
necesitatea păstrării tradițiilor într-o lume alterată de puterea banului.
Structural, romanul cuprinde 16 capitole si 3 părți, 2 planuri, real și mitic sau planul
prezentului și al amintirilor. Acțiunea este fixată pe coordonate spatio-temporale vaste, în
Moldova, zona Tarcăului, început de secol al XX-lea, ce capătă și valoarea simbolică a trecerii
prin labirintul vieții, marcat de etape semnificative precum botez, nuntă și înmormântare.
Perspectiva narativă este heterodiegetică, extradiegetica si omniscienta, cu narator la
persoana a III-a, demiurgic, care surprinde în mod realist lumea. Vitoria are rolul unui narator
secundar atunci când povestește uciderea soțului ei.
Este un roman realist și traditional atât prin obiectivitatea naratorului, cât și prin alte
trăsături precum tipologia personajelor (femeia justițiar), monografia satului (obiceiuri, tradiții,
mentalități), tehnica detaliului semnificativ (relatarea cu lux de amănunte a înmormântării) ce
conferă verosimilitate textului, sporită de plasarea acțiunii într-un spațiu real și de construirea
lumii ca într-o oglindă (mimesisul).
Realismul sadovenian este unul mitic deoarece sunt fructificate în același timp mituri
precum labirintul, călătoria, definind tocmai viziunea despre lume tipic sadoveniană: o lume fără
mituri e o lume fără sens. In acest sens, Nicolae Manolescu afirma ca “miturile sunt raspandite in
roman precum oasele lui Nechifor in rapa”.
Inca din incipit se observa trasaturile romanului realist mitic. Romanul se deschide cu o
anecdota pe care o spunea Nechifor Lipan la ospete. Este legenda conform careia la inceputurile
lumii Dumnezeu a impartit daruri tuturor popoarelor, iar muntenii au ajuns insa mai tarziu si
nemaiavand ce sa le ofere, le-a dat “o inima ca din soare rupta”, “femei frumoase si iubete" si "sa
isi duca traiul cu cața si cu cetera”. Anecdota /legenda stabileste legea nescrisa a armoniei si
anticipeaza principalele trasaturi de caracter ale personajelor centrale.

Personajul central este Vitoria, un personaj complex și reprezentativ pentru lumea

creată de Sadoveanu si pentru romanul realist. Statutul social si psihologic este bine definit. Ea
este o femeie traditionalista, din lumea satului, soție de oier, ramasa vaduva cu doi copii, ce
reprezinta tipul femeii justitiare.
Este caracterizată direct încă din incipitul romanului realizându-i-se atat un portret fizic,
, “genele ca niște carligase”, “părul castaniu”, cât și unul moral, stabilindu-se portretul unei
femei frumoase care, deși a rămas văduvă, îi va rămâne fidelă bărbatului mort.
Caracterizarea indirectă este realizată prin fapte, încă de la început și sunt surprinse
frământările produse de absența lui Lipan. Ea își face bine datoria în familie, dând astfel dovadă
de hărnicie și prezintă un caracter superstițios. Își dovedește capacitatea de bun organizator
înaintea plecarii la drum. Ține post, merge la biserică, dar se îngrijește și de cele necesare
călătoriei, ducând-o pe Minodora la mânăstire și făcându-și un baltag pe care îl sfințește.
În cea de-a două parte a romanului ea își dovedește și capacitatea de bun disimulator
(strânge detalii pentru descoperirea criminalului lui Nechifor Lipan). Își îndeplinește rolul de
inițiatoare, ea trecându-l pe Gheorghita prin botez și nuntă (moment în care demonstrează că este
o bună cunoscătoare a traditiilor) pentru a ajunge la ultima etapă: înmormântarea
(moartea=marea trecere).
Ultima parte a romanului începe odată cu coborârea în râpă ce simbolizează un schimb
de atribute între tată și fiu (definirea identității). La parastas Vitoria descoperă criminalii și îi
pedepsește.
Relația cu Nechifor este definitorie pentru Vitoria. El, în incipit, este un personaj
reconstruit de Vitoria din memoria afectivă (in absenția). Momentul în care Vitoria stă pe prispă
cu privirea dusă departe arată îngrijorarea și dragostea pe care aceasta i-o purta soțului ei. Scena
poate fi înțeleasă abia în final, când la parastas Vitoria afirmă că știe adevărul de la mort
deoarece a stat atâtea nopți cu el în râpă. Relația dintre cei doi nu a fost întreruptă de moarte, fapt
ce amintește de mitul lui Eros și al lui Thanatos.
O scena reprezentativa este rapa. Pentru Vitoria râpa simbolizează reîntâlnirea cu
Nichifor, de aceea când vede rămășițele îl strigă pe numele lui real: Gheorghiță, nume pe care ei
îl foloseau doar când erau singuri, însă, când îl strigă astfel, răspunde fiul ei, fapt ce
demonstreaza valoarea inițiatica a evenimentului, deoarece tânărul va lua locul tatălui.
Pentru Gheorghița, scena reprezintă o adevărată coborâre în infern. Rămâne cu rămășițele
tatălui, cat timp mama se duce după autorități. Băiatul simte frică, dar totodată simte și cum
carnea și sângele lui Nichifor se trag în el, reprezentând ca în basme schimbul de atribute virile
dintre tată și fiu. Gheorgiță iese din râpă inițiat, pregătit să devină în locul tatălui capul familiei.
In scena inmormantarii, Vitoria stapaneste pe deplin arta disimularii, devine un Hamlet
feminin si deconspira criminalii. Gheorghita il loveste pe Bogza cu baltagul, devenind purtator al
Crengii de aur, dar nu-l ucide. Câinele o face pentru ca noul stapan sa nu intre in noua viata cu o
crima pe constiinta. Scena prezinta si forța iubirii dintre Vitoria si Nichifor deoarece Calistrat
Bogza îi cere femeii să-l ierte, iar aceasta dă răspunsul: “Dumnezeu să te ierte”, nefiind capabila
sa il ierte pe cel care i-a rapit iubirea vietii.
In final, se intorc acasa iar Gheorghita va lua locul tatalui, pe deplin initiat.
In concluzie, romanul “Baltagul” sintetizeaza viziunea despre lume sadoveniana. Pentru
Sadoveanu realitatea si mitul fuzioneaza, fapt evident in constructia unui personaj capabil de a
sfida ”gineceul”(norma satului privind femeia) pentru aflarea adevarului si de a infaptui
dreptatea, al carui caracter se defineste in primul rand prin raportarea la Nichifor, ambii devenind
un cuplu de initiati prin care iubirea, conform vechilor obiceiuri, are capacitatea de a transcende
moartea.