BALTAGUL

– roman interbelic, obiectiv, realist-mitic, tradiţional –

Mihail Sadoveanu

Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai
multe planuri, în timp și spațiu precizate, antrenând un număr mare de personaje puternic individualizate,
oferind o imagine asupra vieții prin multitudinea aspectelor înfățișate.
Romanul tradiţional are o construcţie circulară, o simetrie compoziţională. Naratorul omniscient
recurge la descrieri şi caracterizări directe şi are un regim dictatorial faţă de personaje (demiurgul). Există un
plan prestabilit cu destine fixate, cu finaluri proiectate dinainte. Se observă caracterul descriptiv de
comentare a situaţiilor, gesturilor, vorbirii și caracterul monografic susținut de evocarea vestimentației, a
obiceiurilor sau a ritualului trecerii.
Încă de la apariţia în 1930, romanul „Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri
ale lui Mihail Sadoveanu. Criticii literari au relevat profunzimea şi diversitatea semnificaţiilor romanului,
complexitatea relaţiilor umane şi forţa personajului principal, Vitoria Lipan.
Romanul „Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a
păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Însoțită de
Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul său, pentru elucidarea adevărului și săvârșirea
dreptății. În acest roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoveniene se regăsesc aici: viața pastorală,
natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.
Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea
monografică a lumii pastorale și căutarea adevărului) și aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor
personajului principal). Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii de către pesronaje, tradițiile
pastorale, dar și comunicarea om-natură și mitul marii treceri.
Realismul lui Sadoveanu este diferit de realismul lui Rebreanu sau de cel al lui Călinescu. Caracterul
realist al operei este conferit de recrearea monografică a lumii pastorale și de călătoria în căutarea
adevărului. Realismul este infuzat de aceasta dimensiune mitică a textului: motivul transhumanței;
prelucrarea mitului egiptean al lui Osiris și Isis; numele personajelor au rezonanțe mitice; oamenii citesc
semnele timpului (cântatul cocoșului, apariția norilor); interpretarea viselor: Vitoria îl visează pe Nechifor
Lipan trecând o apă neagră și fiind cu spatele la ea. Realismul se reflectă prin surprinderea obiceiurilor, a
tradițiilor din zona în care locuia Vitoria (vezi episodul în care Vitoria o ceartă pe Minodora).
Căutarea constituie axul romanului și se asociază cu motivul labirintului. Parcurgerea drumului are
diferite semnificații. Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce se
transpune într-o dublă aventură: a cunoașterii lumii și a cunoașterii de sine. Pentru Gheorghiță, călătoria are
rol educativ, de inițiere a tânărului (bildungsroman). Nechifor, personaj episodic, prezentat indirect, aparține
planului mitic. Căutându-l, Vitoria, parcurge simultan două lumi: spațiul real, concret și comercial, dar și o
lume „de semne si de minuni” al căror sens ea știe să-l descifreze.
Motivul labirintului se concretizează la nivelul acțiunii, dar este semnificativ și la nivelul titlului.
Baltagul (toporul cu doup tăișuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei și instrumentul actului
justițiar, reparator.
Titlul este legat de personaj  în sens denotativ și conotativ.  Vitoria este cea care  atrage atenția prin
aluzii asupra armei crimei și care îl îndeamnă pe Gheorghiță să o analizeze. Ea deconspiră făptașii printr-o
metaforă legată de baltag, și dă putere printr-un strigăt feciorului să lovească pe criminal cu baltagul.
Conotativ, instrumentul simbolizează  dezechilibrul resimțit de personaj în ordinea cosmică a lumii, și, de
asemenea,  restabilirea necesară a organicității acesteia. În roman este vorba despre două astfel de arme:
baltagul lui Calistrat Bogza, vechi, care „știe multe” și pe care „e scris sânge”, dar și cel nou, făurit pentru
Gheorghiță, rămas nepătat și pe care îl așteaptă datoriile viitorului.
Romanul abordează o tematică deosebit de complexă: viaţa, moartea, iubirea, datoria şi iniţierea,
permiţând şi realizarea dimensiunii monografice. Tema principală ilustrează lumea arhaică a satului
românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu
un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţă problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii de
viaţă fundamentale statornicite din vremuri imemoriale. La fel ca în balada „Mioriţa", sunt prezente tema
transhumanţei, a comuniunii dintre om şi natură şi a atitudinii omului în faţa morţii. De asemenea,
„Baltagul” ilustrează tema familiei, subordonând relaţiile dintre membrii familiei, legilor divine. Iniţierea
fiului ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui este realizată de mamă, singura capabilă – prin dragoste şi
înţelepciune – să transforme tânărul fiu într-un matur responsabil. Palierul tematic foarte vast se răsfrânge
asupra construcţiei personajului principal feminin, care înţelege că existenţa umană funcţionează în deplină
armonie cu cea cosmică.
Perspectiva narativă este specifică romanului realist: narațiunea se face la persoana a III-a, iar
naratorul obiectiv, omniprezent și omniscient prezintă faptele, fără a se implica, lăsând personajele să
evolueze. Pe lângă naratorul neutru, cu focalizare zero, Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin
intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor. Totuşi, naratorul face trecerea în gândurile şi în
conştiinţa tulburată de griji a eroinei prin stilul indirect liber, marcând-o prin „gesturi de retragere în sine”.
Structurat în şaisprezece capitole, romanul are o acţiune prezentată cronologic, cu rare abateri în
secvenţe retrospective menite să recupereze figura celui dispărut, şi desfăşurată pe două planuri narative:
unul real, ce prezintă tradiţiile şi modul de viaţă păstoresc, altul mitic, ce cuprinde diverse simboluri şi
semnificaţii mitice.
Secvențele narative sunt legate prin înlănțuire și alternanță. Narațiunea este predominantă, dar
pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual ( portretul
Victoriei sau al lui Gheorghiță) și colectiv („muntenii locuitorii de sub brad”). Narațiunea este nuanțată de
secvențele dialogate sau de replici ale Victoriei, cum este laitmotivul rostit de femeie în căutarea soțului, la
fiecare popas: „Nu s-a oprit cumva …astă-toamnă un om cu un cal negru țintat în frunte? Mie să-mi spuneți
cine a văzut un om călare de la noi, călare, pe-un cal negru țintat în frunte și-n cap cu căciulă brumărie.”
Acţiunea romanului se desfăşoară din toamnă până în primăvară, în zona de nord a Moldovei.
Indicii temporali plasează evenimentele între două mari sărbători creştine, ce au corespondent în
calendarul pastoral: Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe. Existenţa Vitoriei se raportează la respectarea
tradiţiei, la marile sărbători creştine. Timpul derularii actiunii este vag precizat, prin repere temporale:
„aproape de Sf Andrei, în Postul Mare, 10 Martie.” Cadrul acțiunii este satul Măgura Tarcăului, zona
Dornelor și a Bistriței, dar și cel de câmpie, Cristești, în Balta Jijei. Fiind un roman realist prin veridicitate,
traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor conține toponime existente pe
hartă. Indicii spaţiali îmbină planul real cu cel simbolic: deşi drumul trece prin locuri ce pot fi identificate
pe hartă, se impune precizarea că Vitoria parcurge şi o ieşire din timpul arhaic, cu legile lui nescrise, intrând
în timpul modern.
Pe firul epic al căutării lui Nechifor Lipan se află două tipuri de conflict: unul exterior, de natură
morală, care presupune înfruntarea şi pedepsirea ucigaşului, altul interior, traversat de Vitoria Lipan,
detectabil în suferinţa acesteia şi în tentativele ei de a rămâne tare în faţa loviturilor destinului.
Personajele înfăţişează tipologii umane reprezentative pentru lumea satului de la munte, la începutul
secolului al XX-lea. Rolul cel mai important îi revine Vitoriei Lipan, care apare în toate scenele romanului şi
prin intermediul căreia se realizează acţiunea şi se configurează alte portrete. „Baltagul” este „romanul unui
suflet de munteancă” (Perpessicius) tocmai pentru că nu subiectul conferă spectaculozitate operei, ci eroina,
cu modul ei particular de a se raporta la existenţă.
Personajul central este fără îndoială Vitoria, al cărei nume reprezintă un semn al izbândei,
inteligenței, spiritului de dreptate și adevăr. Ea este personaj exponențial,  purtătoare a  trăsăturilor
sufletului aspru și tenace al muntenilor.  Eroină absolută, care polarizează acțiunea în jurul ei, este unul
dintre cele mai  bine conturate personaje feminine din literatura noastră.
Social, ea este femeia puternică și aprigă de la munte, capabilă să conducă gospodăria în lipsa
soțului. Dintr-o familie cu dare de mână, are piei de miel în pod, oi în munte, parale într-un cofăiel cu
cenușă, plătește argatul și pe cei care îi oferă serviciile-preot, negustori, cârciumari.  De asemenea, își asumă
statutul de văduvă cu demnitate și hotărâre. Ea este femeia voluntară, munteanca, soţie de cioban şi mamă
autoritară.
Psihologic și moral, ea este expresia  unei credințe străvechi, care se manifestă într-o anumită
structură psihică și înțelegere a vieții și a datinilor. Dovedește în diferitele împrejurări prin care trece 
luciditate, inteligență, spirit întreprinzător și practic, stăpânire de sine.  Păstrătoare a tradițiilor - „Îți arăt eu
coc, valț și bluză, ardete-ar focul să te arză!”- îi declară Minodorei - , acceptă pragmatic să vorbească la
telefon, lasă pe Gheorghiță să călătorească cu trenul. În relația cu ceilalți, este mamă puternică, soție
iubitoare, respectă regulile comunității,  propriile reguli precum și legile ancestrale, scrise în semnele vremii.
La începutul romanului, în manieră realistă, Vitoriei i se realizează în mod direct, de către narator,
un portret fizic, cu accent pe fizionomia ei, care lasă să transpară trăirile lăuntrice: obrazul „ca un portret
neclintit” este însufleţit de „ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Acelaşi
element al portretului, ochii, este amintit pentru a marca trecerea spre planul evocării: „Acei ochi aprigi şi
încă tineri căutau zări necunoscute”. Uneori, portretul fizic nu interesează decât ca termen de contrast între
ceea ce văd ceilalţi şi percepţia pe care o are femeia: „Ea, însă, se socotea moartă, ca şi omul ei, care nu era
lângă dânsa”.
În complexitatea sa, personajul este văzut din numeroase perspective prin intermediul cărora capătă
profunzime şi prin care i se probează trăsături ca: stăpânirea de sine, devotamentul, curajul, inteligenţa,
luciditatea şi intuiţia.
În sensurile sale adânci, „Baltagul” este un roman de dragoste, care demonstrează că la baza
familiei stă iubirea. Faptul că opera se deschide cu evocarea legendei pe care Nechifor Lipan o spunea la
nunţi şi cumetrii, are rolul de a aşeza acţiunea sub orizontul mitului, dar şi de a purta cititorul în conştiinţa
personajului feminin, ca într-o fortăreaţă în care îşi apără bărbatul şi iubirea. După mai bine de douăzeci de
ani, Vitoria Lipan îşi iubea bărbatul ca în tinereţe şi recunoştea asta cu ruşine, deoarece, după legile nescrise,
vârsta iubirii a trecut. Dragostea lor nu a fost lipsită de furtuni, pentru că Nechifor era petrecăreţ şi
nestatornic, stârnind gelozia nevestei sale. Când baba Maranda îi sugerează Vitoriei că întârzierea lui
Nechifor s-ar putea datora „unor ochi verzi”, femeia ştie că nu poate fi adevărat. În dragostea ei există
certitudinea că este iubită şi că Nechifor se întoarce la ea „ca la apa cea bună”.
În ipostaza sa de mamă, Vitoria este severă cu Minodora şi, aparent, mai blândă şi mai permisivă cu
Gheorghiţă. Fata este iniţiată în datoriile zilnice, de viitoare nevastă la casa ei. Pe durata absenţei mamei,
fiica este dusă la mănăstire. Când Vitoria se opune eventualei căsătorii a Minodorei cu fiul dăscăliţei, ea se
opune, de fapt, unei abateri de la ordine. Educaţia lui Gheorghiţă se realizează cu alte mijloace. Vitoria vede
în el moştenitorul caracterului puternic al bărbatului ei. Munteanca îl ia ca sprijin în călătorie şi, în finalul
romanului, îi predă mandatul de cap de familie.
O postură neobişnuită în care poate fi identificată Vitoria este cea de detectiv „cu basma şi cu
opinci”. În cercetarea crimei, ea se foloseşte de inteligenţa sa vie, de intuiţia feminină, voinţă, arta
disimulării şi a manipulării.
O trăsătură definitorie a personajului este stăpânirea de sine, ilustrată în două scene
semnificative ale romanului. Astfel, în cel de-al doilea capitol se evidenţiază această trăsătură, completată
de forţa de a-şi ascunde îngrijorarea, de a păstra echilibrul şi măsura în toate. Ea nu le dezvăluie celor doi
copii frământările ei, legate în special de lipsa de experienţă a lui Gheorghiţă şi de încercările care îi
aşteaptă. De asemenea, scena confruntării dintre Vitoria Lipan şi Calistrat Bogza demonstrează
stăpânirea de sine şi inteligenţa protagonistei. Înaintea loviturii decisive, Vitoria speculează slăbiciunile
femeieşti şi strecoară intrigi între nevestele ucigaşilor. Este abilă în dozarea tensiunii şi reconstituirea
faptelor. Un spirit al ordinii profund asimilate o ghidează pe femeia pornită „în ţara bărbaţilor” şi îi dă
siguranţă. Ea are un dublu „mandat”: cel moral, care presupune pedepsirea ucigaşilor şi cel divin, care
înseamnă înfăptuirea ritualului ce asigură odihna veşnică a sufletului celui ucis.
Ca exponent al oamenilor de la munte, care împrumută în felul lor de a fi şi în caracter ceva din
tăria stâncilor pe care-şi duc traiul, Vitoria este caracterizată printr-o neclintită voinţă, ordine şi linişte
deplină, o înţelegere superioară a lumii ce presupune o acceptare a datului lumii (despre care ne vorbeşte
legenda din deschiderea romanului).
„Roman al unui suflet de munteancă”, aşa cum afirmă Perpessicius, „Baltagul” construieşte un
personaj feminin de o forţă impresionantă. Vitoria Lipan reuneşte toate valorile fundamentale. Conştiinţa
datoriei vine din legea echilibrului universal. Deoarece în desfăşurarea vieţii s-a produs un eveniment care
perturbă ordinea lumii, Vitoria este nevoită să intervină ritualic. Drumul ei îl urmează pe cel al lui Nechifor
şi o duce la descoperirea criminalului, justificându-se, astfel, sintagma „Hamlet feminin” pe care i-a asociat-
o G. Călinescu.