Baltagul- caracterizare personaj

Romanul "Baltagul", apărut în 1930, este “probabil singurul roman obiectiv”

al scriitorului si aduce o forma romaneasca inedita in peisajul epicii interbelice:
”amestecul de roman realist si naratiune arhetipala grefata pe un scenariu politist”.
Textul are o valoare polifonică, astfel încât fiecare critic literar a identificat
formule variate de tehnică narativă a romanului, dar şi ipostaze surprinzătoare ale
personajului principal,Vitoria Lipan, tipul femeii de la munte, aprigă şi tenace,
adevărat cap de familie când soţul ei este plecat, potrivit transhumanţei , cu oile la
păşunat ori să încheie afaceri.
Vitoria Lipan este unul dintre cele mai complexe personaje feminine din
literatura noastră. Ea este caracterizată încă din expoziţiune, care o prezintă stând
singură pe prispă, torcând şi amintindu-şi de legenda pe care Nechifor o spunea la
nunţi şi cumătrii; efortul ei de a evoca glasul şi chipul soţului o caracterizează
indirect pe eroină, dovedind dragoste adâncă pentru tovarăşul ei de viaţă.
Caracterizarea directă, din perspectiva naratorului, evidenţiază
frumuseţea clasică a femeii “cu ochii căprui, în care parcă se răsfrângea lumina
castanie a părului”, cu gene mari, mijlocie de statură.
Portretul mozaicat al eroinei (realizat prin acumularea treptată a însuşirilor
până în finalul romanului) descoperă un personaj complex, rotund, chiar dacă nu ştie
sa scrie. Mai important pentru ea este să înţeleagă semnele naturii şi ale visurilor, să
citească feţele oamenilor, să intuiască faptele ascunse şi efectul lor. Astfel, Vitoria se
descoperă în complexitatea caracterologică prin schimbarea viziunii celorlalte
personaje.
Nechifor o respectă, ca mamă şi soţie, chiar dacă încearcă “sa-i scoată unii
din demonii care o stăpâneau” întrebuinţând “două măiestrii puţin deosebite una de
alta”, bătaia, apoi “îşi pleca fruntea şi arăta mare părere de rău şi jale”. Câteodata
simţea în structura femeii “o putere şi o taină pe care Lipan nu era în stare să le
dezlege. Venea la dânsa ca la apa cea bună.” Comunicarea afectivă a celor doi pare
să depăşească limita timpului şi a spaţiului fizic, dincolo de viaţă şi de moarte: “El –
se înţelege lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întoarse spre
dânsa şi-i dadea îndemnuri.”
Gheorghiţă este umit de tenacitatea şi dârzenia mamei, când pleacă la
drum nu înainte de a lăsa treburile gospodăreşti rânduite şi grijile mărunte în seama
argatului Mitrea: “Gheorgiţă o privea cu aceeaşi mirare pe care o avea de câtăva
vreme pentru maică-sa.” Personalitatea marcantă a Vitoriei este proiectată uneori în
fabulos: “Dacă-i întradevăr vrăjitoare, cugeta el, apoi eu mănânc şi ea prinde
putere.”, dar de cele mai multe ori depăşeşte gradul de înţelegere a fiului, pentru că
se fundamentează pe ştiinţa semnelor naturii şi pe respectarea tradiţiei.
Dar poate cea mai subtilă analiză pshologică o realizează scriitorul în
autocaracterizare, construită mai ales cu ajutorul vorbirii indirecte libere Vitoria
acceptă realitatea faptică, în ce are ea mai tragic, interiorizându-se, asumându-şi
destinul celorlalţi după ce îşi ordonează gândurile, fiind convinsă că ea reprezintă
stâlpul casei: “Se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine. Din faţa
nădejdii pe care şi-o pusese în singurul bărbat al casei, înţelegea că trebuie să deie
înapoi.  [...] Totuşi va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute braţul lui să lucreze.
Caracterizarea indirectă implică o multitudine de procedee: numele –
Vitoria – simbolic desemnează succes, victorie, prin revelări succesive, înaintări
dramatice pe firul reconstituirii dramei oierului din Măgura Tarcăului.
Limbajul confirmă abilităţi psihologice pe care fiul le descoperă surprins.
Vorbeşte cumpănit, deşi în glasul ei răzbate o formă de revoltă interioară când se
adresează autorităţilor la Piatra Neamţ sau la Vatra Dornei: “- Nu fi prea supărată;
încă nu ştim nimica./ – Ba eu ştiu, răspunse deodată întunecată munteanca.”  Alteori
glasul îi devine ascuţit şi înverşunat când banuieşte că Nachifor ar fi ridicat privirea
asupra altei femei mai mult decât trebuie. După informaţiile pe care le primeşte de la
soţia negustorului David, se arată nemulţumită: “Se poate, răspunde munteanca
strâmbând şi apăsând din buze.” La primăria din Suha, unde sunt invitaţi Bogza,
Cuţui şi soţiile acestora, Vitoria mimează supunere, naivitate şi respect: “Domnu’
Bogza, vorbi din vârful buzelor Vitoria, dumneata fii bun şi nu te supăra, ca unul care
ai fost prieten cu Lipan.”
Comportamentul muntencei descoperă o fiinţă sensibilă la vibraţia
naturii: “În frunzele moarte din marginea unei râpi, Vitoria găsi clopoţei albi. Coborî
din tarniţă ca sa-i rupă, şi-i înalţă pe codiţele lor subţiri în lumină. Privi cerul albastru
şi înghiţi mireasma pădurii.”
Mentalitatea personajului dezvăluie o femeie credincioasă: posteşte
douăsprezece vineri, “cu broboada cernită peste gură”, plăteşte slujbe la biserică, se
închină icoanei Sfanta Ana de la mănăstirea Bistriţa.
Respectă tradiţia şi obiceiurile muntenilor. La Borca, pune douăzeci de
lei pe fruntea pruncului, un coştei cu bucăţele de zahăr sub perna lehuzei ori închină
în cinstea mirilor la Cruci, mustrându-i că nu respectă rânduielile în Postul Paştelui,
deşi este lămurită că tinerii ţin calendarul religios pe stil vechi.
Inteligentă, reface drumul parcurs de oier, de la Măgura până la Sabosa,
unde soţul ei îşi află sfârşitul în râpa de la Crucea Talienilor.
Personaj complex, Vitoria Lipan pare să se desprindă din portretul de
legendă al “măicuţei bătrâne” din balada Mioriţa. Mihail Sadoveanu reţine, din forma
tragică a căutării, sublimul, frumuseţea, măreţia, calităţile morale ale sufletului şi ale
spiritului românesc, într-un tablou clasic, construit din lumini şi umbre, sobru,
impunător, reprezentativ pentru întregul neam al muntenilor.