Caracterizarea Vitoriei Lipan

(„Baltagul”-Mihail Sadoveanu)

Mihail Sadoveanu, născut la 5 noiembrie 1880 a fost un scriitor, povestitor,

nuvelist, romancier și academician român. Romanul “Baltagul”, operă de
maturitate in “seria capodoperelor”, a apărut în anul 1930 și este considerat ca fiind
una dintre cele mai reușite scrieri ale autorului. Criticii literari au remarcat
profunzimea romanului, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste,
al inițierii, al familiei și, de asemenea, ca roman cu intrigă polițistă.
Adevărată sinteză a prozei sadoveniene, „Baltagul” este reprezentativ pentru
romanul tradițional atât prin construcția epică, cât și prin narațiunea heterodiegetică,
la persoana a III-a, cu narator omniscient, focalizare zero și compoziție închisă.
Structura narativă a operei e perfect echilibrată, cu planuri clar delimitate și
conflicte puternice.Unul dintre nucleele epice urmărește marea călătorie inițiatică a
mamei și a fiului, desfășurată pe fundalul planului lumii arhaice a „locuitorilor de
sub brad”, zguduite de încălcarea gravă a normelor etice ale comunității
tradiționale. Integrarea acestei lumi aparte într-un plan mitic și simbolic realizează o
legătură a divinului cu umanului, asemănătoare celei dintr sacru și profan (din
viziunea eliadescă).
Așadar, roman tradiționalist prin particularitățile narative, viziune și percepție,
această “mare baladă romanțată de mister cosmic” are în centrul său în primul rând
“o mare dragoste femeiască arzătoare și nebună”.
Opera o are în prim-plan pe Vitoria Lipan, o munteancă din zona Dornelor,
nevasta lui Nechifor Lipan, un om ce se ocupa cu oieritul, precum majoritatea
bărbaților din acea perioadă. Ca soție de oier din Măgura Tarcăului, eroina își
împlinește consecvent îndatoririle legate de aces statut social și material: e
responsabilă, gospodăroasă, chibzuită și foarte harnică, gata oricând să-și apere casa
în absențele prelungi ale soțului său.
Statutul familial e cel obișnuit în satele de oieri de pe valea muntelui în familia
tradițională; deși nu le trăiau decât 2 dintre copii, iar căsnicia nu le fusese
întotdeauna însorită, Vitoria aproape că se rușina pentru că-și iubea soțul la fel ca în
urmă cu 20 de ani, chiar dacă drumurile lungi ale transhumanței îl făceau pe
Nechifor să întârzie și la casa altor femei. El însă se întorcea la ea ca la “apa cea
bună”; iar cei doi copii –Minodora și Gheorghiță- erau pregătiți să continue modul
de viață așezat și serios al părinților lor.
Profilul moral și cel psihologic al Vitoriei pune în lumină o personalitate
puternică, de mare forță interioară, dar nelipsită de familiaritate și farmec. La cei
aproape 40 ani, “ochii ei căprii răsfrângeau lumina castanie a părului” și-i puneau o
“frumusețe neobișnuită în privire”, ceea ce dezvăluie și frumusețea interioară a
personajului. Credincioasă, în ciuda slăbiciunii pentru superstiții- specifică omului
simplu-, Vitoria se închină Sfintei Ana, la Mănăstirea Bistrița, postește și se
împărtășește, purificându-se spiritual înaintea marii călătorii și “citește” ca într-o
carte deschisă semnele naturii, comunicând permanent cu Divinitatea. Cu oamenii
este calmă, așezată sau fermă, după împrejurări și se adaptează fiecărei situații,
reușind să-i vorbească fiecăruia “pe limba lui” pentru a obține cu inteligență
informațiile dorite.
Personaj complex și puternic individualizat, Vitoria impresionează prin
trăsăturile sale de caracter și prin calitățile de care dă dovadă. Hotărâtă, curajoasă,
inteligentă și echilibrată, eroina este construită atât de omogen și coerent încât este
greu de selectat o trăsătură dominantă. Vitoria se definește ca simbol realist, dar și
liric, radiind parcă o încredere nestrămutată ce se bazează în principal pe echilibrul
său interior de nezdruncinat.
O demonstrează comportamentul său în momentele cele mai grele: scena
descoperirii osemintelor soțului său e dintre cele mai semnificative. Călăuzită de
câinele lui Nechifor – Lupu- în râpa unde era bărbatul “cu căpățâna spartă de
baltag”, Vitoria scoate un strigăt de durere. Cu toat acestea, de îndată ce Gheorghiță
coboară îngrozit în prăpastie, femeia își ascunde sentimentele, stbilind cu fermitatea
și luciditatea ce o definesc, demersurile necesare înmormântării creștinești ale lui
Nechifor.
O altă secvență narativă elocventă pentru forța sa interioară este și cea din
punctul culminant: anticipând reacțiile ucigașului Bogza, a cărui furie o provoacă
intenționat la praznicul de după înmormântare, Vitoria dirijează,cu o remarcabilă
stăpânire de sine, marele moment al dezvăluirii adevărului și pedepsirii vinovaților,
delegându-l pe Gheorghiță să răzbune nelegiuirea cu aceeași armă cu care fusese
înfăptuită.
Sadoveanu nu se străduiește să-i dăruiască un anumit chip, ci mai ales un anume
suflet: portretul fizic al Vitoriei este destul de vag, dar esențializat, realizat direct
din perspectiva naratorului și reliefează “frumusețea sobră, austeră, spiritualizată” a
personajului, sugerând-o pe cea interioară.
Personajul este atent urmărit îndeaproape în operă și astfel, portretul moral se
construiește treptat, preponderent prin mijloacele caracterizării indirecte. Un rol
important în formarea portretului eroinei îl joacă și elementele de construcție ale
textului.
Așadar, acțiunea joacă un rol important în caracterizarea Vitoriei, întrucât pe tot
parcursul operei, eroina este în prim-plan.Aceasta intră în contact cu diferiți
oameni, ia decizii importante și trece printr-un drum greu pe care îl va parcurge cu
popasuri, ocolișuri, poticneli și luminări, descoperind, treptat, adevărul. Astfel, reies
o mulțime de calități ale sale precum curajul, hotărârea și inteligența, dar cel mai
important, momentele-cheie ale acțiunii pun în valoare echilibrul său interior de
nezdruncinat.
De asemenea, un rol important în evidențierea caracterului femeii îl joacă și
conflictele din operă, în special cel din momentul în care Vitoria se vede față în față
cu cei vinovați de moartea soțului său. Aceasta nu numai că dă dovadă de
cumpătare, fiind foarte calmă în fața ucigașilor, dar reușește să surprindă prin
inteligența sa. Munteancă obișnuită, femeie aparent simplă, știe foarte bine ce și
când să spună pentru a obține exact informațiile dorite și se joacă astfel la nivel
psihologic cu cei doi.
În concluzie, dincolo de posturile sale de mamă, gospodină și soție, Vitoria
Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene “Baltagul”, rămâne un
simbol al femeii puternice, determinată să folosească toate “armele” pe care le
deține pentru a face dreptate. Așadar, aceasta este un model estetic și etic la fel de
impresionant în orice vreme și, mai mult chiar, o prezență vie, pe care paginilie
acestui roman o adăpostestesc și o eternizează.