BALTAGUL

Romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930 este „probabil singurul roman obiectiv”(N.
Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărţii”) şi aduce o formulă romanescă inedită în perioada interbelică:
„amestecul de roman realist şi naraţiune arhetipală grefată pe un scenariu poliţist” (Carmen Muşat, Romanul
românesc interbelic”). Scris în numai şaptesprezece zile, romanul aparţine celei de-a doua etape din creaţia lui
Sadoveanu, etapa maturităţii artistice.
Romanul este o creaţie epică în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă, desfăşurată pe mai
multe planuri, în timp şi spaţiu precizate, antrenând un număr mare de personaje, puternic individualizate. Prin
multitudinea aspectelor înfăţişate, romanul oferă o imagine amplă asupra vieţii.
Romanul Baltagul prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor,
având în prim plan pedepsirea şi căutarea celor ce l-au ucis pe Nechifor Lipan. Însoţită de Gheorghiţă, Vitoria
reconstituie drumul parcurs de bărbatul său, pentru elucidarea adevărului şi săvârşirea dreptăţii. Fiind un roman
al perioadei de maturitate, regăsim aici marile teme sadoveniene: viaţa pastorală, natura, miturile, iubirea, arta
povestirii, înţelepciunea.
Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la care scriitorul preia idei şi motive mitologice
româneşti: "Şalga" (setea de împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate faptele
eroinei), "Dolca" (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), "Mioriţa" (tema, motivul,
conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii sunt elementele comune baladei si romanului).
Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător
al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa
problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii de viaţă fundamentale, statornicite din vremuri imemoriale.
Tema principală o constituie restabilirea echilibrului iniţial într-un univers păstoresc în care se produce un
dezechilibru printr-un omor, un omor determinat de cauze materiale.
Tema secundară: descrierea monografică a unei lumi arhaice, cea a satului moldovenesc de munte de la
confluenţa secolelor XIX şi XX, în care încep să pătrundă, timid, dar neliniştitor, elementele civilizaţiei
moderne.
Cu alte cuvinte tema romanului o constituie evocarea satului patriarhal de munte, cu tradiţii, obiceiuri şi
legi rescrise care sunt coduri de morale pentru oamenii de pe Rarău. Căci lumea evocată de Sadoveanu este
tocmai lumea păstorilor, veche de când lumea, cu legi devenite sacre, acea lume căreia însuşi Dumnezeu: „i-a
pus rânduiala şi semn” şi locuitorul ei le-a orânduit să aibă „o inimă uşoară şi să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă
pară foarte bine; să vie la voi cel cu cetea şi cel cu băutura; şi să aveţi muieri frumoase şi iubăreţe.”
Titlul pune întregul univers al cărţii sub simbolul dualităţii, baltagul, topor cu ascuţişul curb, cu două
tăişuri, fiind şi unealtă şi armă, figurând simbolic şi viaţa şi moartea. Drumul Vitoriei este drum de viaţă şi de
moarte, desfăşurându-se nu numai într-un spaţiu geografic, real, ci şi într-un spaţiu lăuntric, un labirint interior
în care se hotărăşte totul.
Acţiunea se desfăşoară după toate momentele subiectului, în cele 16 capitole, grupate în trei nuclee epice.
În expoziţie/expoziţiune este fixat cadrul spaţial, aflăm referinţe temporale (timpul de desfăşurare a
acţiunii) şi se fac referiri la personaje – mai ales se insistă de la început asupra Vitoriei, acest tip reprezentativ
pentru lumea arhaică, ancorată în respectarea tradiţiei şi a datinei.
Acţiunea se petrece într-un sat de munte, în Măgura Tarcăului. Autorul situează în prim-planul romanului
familia lui Lipan, insistând asupra chipului eroinei, care, torcând pe prispa casei, singură, şi-aminteşte o legendă
despre felul de a fi al muntenilor, în care sunt fixate trăsăturile de caracter şi condiţiile grele de trai ca fiind
„semne” ale lui Dumnezeu date fiecărui neam încă de la „zidirea neamurilor”. Prin introducerea legendei
autorul realizează acea trecere din real în mit. „Rânduiala” pusă de Dumnezeu caracterizată prin sacralitate are
origine mitică – Dumnezeu a chemat să pună „semn fiecărui neam”,să-l înzestreze cu trăsături distinctive.
Ultimii sosiţi sunt ciobanii de pe Rarău, din cauza condiţiilor grele în care îşi duc existenţa: „umblând domol,
suind poteci oable şi coborând prăpăstii”. Însăşi natura le este potrivnică şi nu numai, cu cei care îşi duc viaţa
alături de turme, în plai mioritic, ci este potrivnică şi aşezărilor unde-şi au neveste şi prunci: „(…) aşezările
nevestelor, pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăzneşte şi bat
puhoaiele”. De aceea doresc „stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line”.
1
 Deşi Dumnezeu recunoaşte justeţea dorinţei lor nu poate schimba nimic, pentru că „necăjiţii” au întârziat
şi „Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie
la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi să aveţi muieri frumoase şi iubeţe”.
Prin această legendă este fixat cadrul natural, dar şi însuşirile neamului acestuia de păstori de pe Rarău,
liniştea sufletească, capacitatea de a-şi înfrumuseţa viaţa şi tăria de a depăşi vitregiile vieţii de păstor.
Autorul introduce, prin această legendă, unul dintre motivele mioritice: motivul transhumanţei, sugerat
prin cele două verbe autentice legate de condiţia lor de păstor: „suim”, „coborâm”, mişcare specifică oierilor din
vremuri ancestrale.
În această secvenţă narativă se foloseşte nu numai naraţiunea propriu-zisă, ca mod de expunere, ci şi
descrierea, cu ajutorul căreia se realizează o schiţă de portret a eroinei, încă tânără, dar şi prezentarea acestui sat
de munte, uitat parcă de lume.
Momentul zilei este înserarea. De o mare forţă sugestivă este metafora pentru fixarea cadrului temporal:
„negură de noapte”. Ceea ce dă farmec şi înzestrări de strălucire în „negura de noapte” a locului este imaginea
Tarcăului care „fulgera devale între stânci”.
Atmosfera aparent calmă pare să se răsfrângă în sufletul Vitoriei, însă ochii ei trădau neliniştea interioară,
căci „aprigi şi încă tineri căutau zori necunoscute”.
Starea de îngrijorare tăinuită, trăită numai de „acei ochi aprigi” este dată de întârzierea nejustificată a lui
Nechifor Lipan.
Romanul nu are la bază numai un singur conflict, conflictul social, exterior, ci şi un conflict de natură
interioară, un conflict psihologic.
Autorul trece cu mare artă de la evidenţierea stării sufleteşti, de îngrijorare (pe care o ascunde de cei ai
casei) la descrierea naturii şi la punerea în lumină a calendarului după care se conduc oamenii din Măgura
Tarcăului.
Acţiunea este deci plasată într-un timp anume: cel al sosirii neîntârziate a iernii; curând va „vremii” prin a
urla lupii, deci vine iarna, zice argatul Mitea, care se întoarce cu oile şi vacile. Vitoria îşi „aşază” gospodăria
pentru iarnă. În sufletul ei îngrijorarea devine nelinişte. Visele, alte semne, o fac să creadă că prelungita absenţă
a lui Nechifor este impusă de un fapt de excepţie.
Pe prispa casei, torcând firul caierului de lână, absentă la ce se întâmplă în jur şi privind în suflet, Vitoria
lui Sadoveanu este ca o Penelopa în aşteptarea unui Ulise, care nu cutreieră mările, ci peregrinând pe cărări
stâncoase, unde ispita nu apare sub chipul lui Calypso, ca în mitologia greacă. Vitoria ştie că ea şi Lipan îşi au
„rădăcinile adânc înfipte ca şi bradul” în munţi şi nu recunosc alt stăpân decât pe Dumnezeu.
Vitoria respectă atât legile nescrise ale acestei aşezări arhaice, dar şi pe cele moderne: cele oficiale.
Mai întâi îşi mărturiseşte îngrijorarea datorită acestei prelungite şi nejustificate întârzieri preotului satului
– părintele Dănilă. Deşi ştia că uneori întârzia în tovărăşia prietenilor, (nelipsit de la petreceri unde era iubit
pentru darul lui de inegalabil povestitor) sau a femeilor frumoase, nu-şi depăşea condiţia de bărbat căsătorit. Se
întorcea întotdeauna „la sălaşul lui” mai ales pentru că Vitoria ştia cu certitudine că i-a fost dragă, iar el fusese
pentru ea dragostea ei de „20 ani şi mai bine”.
Vitoria îi scrie (prin preot) o scrisoare lui Gheorghiţă, chemându-l acasă. De la preot merge la baba
Maranda, vrăjitoarea satului, în ale cărei previziuni oculte Nechifor s-ar fi lăsat prins în mrejele unei femei cu
ochii verzi. Nici această prezicere nu are darul de a o linişti, ci îi întăreşte convingerea că lui Nechifor i s-a
întâmplat ceea ce îi prezic visele sale. Şi de aceea ia hotărârea de a porni în căutarea lui, nu singură, ci însoţită
de Gheorghiţă. Iniţial ar fi vrut să îl trimită singur în căutarea tatălui, însă la sosirea acestuia, către sărbătorile
Crăciunului, de la Cristeşti, aflând că nici la apa Jijiei nu fusese văzut, Vitoria se hotărăşte să-i spună lui
Gheorghiţă că trebuie să plece în căutarea tatălui său. Nesiguranţa şi sfioşenia lui Gheorghiţă o determină pe
Vitoria să nu-l trimită singur, ci să plece împreună, ca „mintea ei să ajute şi să … braţul lui să lucreze”.
Sadoveanu introduce un mit mai complex, preluat din mitologia egipteană, mitul lui Osiris ucis de Seth.
Alegerea acestui mit de către Sadoveanu este făcută pentru semnificaţia sa profundă, armonizarea triadelor:
1. iubire, căsătorie, fecunditate;
2. paternitate, fidelitate, prietenie;
3. solidaritate, justiţie, triumful Binelui asupra Răului;
4. moarte, pietate, nemurire.
2
 Gheorghiţă, singurul bărbat acum în familia Vitoriei, trebuie să-si asume rolul tatălui. De aceea
Gheorghiţă va trebui iniţiat şi rolul de iniţiator revine în Baltagul nu unui bărbat experimentat, ci mamei. Ca şi
în mitologia egipteană, unde Isis îl va învăţa pe Horus cosmogonie, despre geneza universului, despre migraţia
sufletelor, magie, şi Vitoria trebuie să-l însoţească, să-l iniţieze ca să-l poată deprinde de a se descurca singur în
situaţii excepţionale. Iniţierea înseamnă maturizare. Vitoria îl avertizează că pentru el adolescenţa a trecut: „Nu
te uita urât Gheorghiţă, că pentru tine de-acu înainte începe a răsări soarele”. (În mitologia egipteană astrul
iniţierii era Ra).
Hotărârea Vitoriei de a pleca, împreună cu Gheorghiţă, în căutarea soţului constituie intriga romanului.
Momentul următor, specific subiectului romanului, este desfăşurarea acţiunii, care acoperă capitolele VII
– XII.
Înainte de plecare, Vitoria trece la o purificare trupească şi sufletească: ţine post negru douăsprezece
vineri.
Sărbătorile de iarnă nu mai au rost pentru ea: „se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa.
(…) Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţă”.
În ziua de Bobotează merge la Piatra Neamţ şi o duce pe Minodora la mănăstirea Văratic ca s-o ştie în
siguranţă.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde drumul străbătut de Vitoria în căutarea lui Nechifor. Înainte de a pleca
merge la biserică, apoi vinde produse hangiului David din Călugăreni, iar banii îi lasă, până a doua zi,
părintelui, temându-se să nu fie „călcată” de hoţi.
Cei doi, împreună cu domnul David, după ce trec prin Bistriţa, fac popas la hanul lui Donea, la Bicaz. Aici
află „urma” lui Nechifor. Plecarea ei la începutul lui martie nu este întâmplătoare, ci pentru că în această lună
sfântul Gheorghe străpunge cu suliţa luminii solare balaurul iernii şi al întunericului; în martie (alt mit) lumina
învinge întunericul.
În drumul ei se conduce după calendarul naturii, după comportamentul păsărilor şi animalelor, apariţia şi
dispariţia bruscă a soarelui, după intensificarea sau diminuarea forţei vântului, după direcţia vântului. Vitoria
ştie să citească semnele vremii şi le respectă pentru că generaţii întregi le-au respectat şi le-au transmis
nealterate.
Totul este înscris într-un decor ancestral, din al cărui tipar nu poate ieşi, ci trăieşte într-o osmoză cu
ritmurile universale, cu obiceiurile şi tradiţiile ancestrale.
Ajung şi se opresc la Călugăreni, la hanul lui David. Pe tot parcursul drumului femeia întreabă de un
datornic „cu căciulă brumărie”, „călare pe un cal negru ţintat”. Fierarul care-i potcovise calul îi dă informaţii.
Tot aici, la Fărcaşa, stă de vorbă nu numai cu moş Pricop, ci cu subprefectul Anastasie B. La Borca întâlneşte o
cumetrie, la Cuci o nuntă, de unde observă că urmele lui Nechifor sunt tot mai sigure, ceea ce o face să-şi
continue drumul spre „ţara Dornelor”, şi „au purces spre Vatra Dornei” aflând că acolo fusese în toamnă târg de
oi. Drumul nu e sigur. Acostaţi de un străin cu gânduri necurate, reuşesc să scape, ameninţându-l, şi ajung la
han. În momentul în care află că aici s-a făcut tranzacţia între Nechifor care cumpărase 300 de oi şi alţi 2 oieri,
Vitoria este convinsă că visul ei obsedant, repetat periodic, în care Lipan traversa o apă neagră, în asfinţit n-a
fost un joc al imaginaţiei. Nechifor trecuse râul morţii.
În vis Nechifor îi apărea mareu cu spatele la ea. Vitoria înţelege nu numai că trebuie să refacă drumul de
viaţă şi moarte al lui Nechifor, ci trebuie să-l găsească şi să-i facă „toate slujbele rânduite, să i se liniştească
sufletul. Acum mi s-a arătat în vis şi mă cheamă”.
De la Dorna va merge nu pe urma celui cu căciulă brumărie, ci pe urma a trei ciobani. Drumul ei acum
urcă, urcă la Broşteni şi la Borca, apoi la Sabasa, unde fac popas la domnul Toma. Şi aici oierul cu căciula
brumărie este prezent, mai ales că spre admiraţia hangiului, Nechifor nu uită să-l hrănească pe Lupu, câinele
său, chiar cu mâna lui.
Trecând muntele Stănioara la Suha, află de la hangiul Iorgu Vasiliu, că pe la Sfinţii Mihail şi Gavril
trecuseră doi ciobani cu turmele: Calistat Bogza şi Ilie Cuţui.
Trăind aidoma omului care se conduce după ritulurile universale şi într-o perfectă comuniune cu natura şi
stihiile ei, între Sabasa şi Suha „vântul a contenit. Căzuse jos în vale şi amuţise şi el. Semnul era vădit.Mai
înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt.” Vitoria e convinsă că aici va găsi cheia adevărului. În loc
să-şi îndrepte paşii spre Prut, în ţinutul Botoşanilor, se întoarce în Sabasa. În Sabasa, în curtea unui gospodar, îl
3
găseşte pe Lupu, câinele credincios al lui Nechifor Lipan. Sadoveanu îi acordă câinelui nu numai rolul de a-l
apăra ca-n baladă, ci îi acordă semnificaţii mai profunde – aici chiar îl apără efectiv, dar e luat prin surprindere
de „uciderea fulgerătoarea a stăpânului său”: s-a luptat cu Bogza care voia să-i aplice şi câinelui o lovitură de
baltag, ştergând orice urmă, s-a târât în prăpastie după stăpânul său mort, veghindu-l de atacul vieţuitoarelor de
pradă, îndurând foamea şi setea; a stat neclintit în râpă până la sosirea iernii, când troienele au astupat locul,
obligându-l să se refugieze printre oameni. După ce l-a regăsit Vitoria, a condus-o în văgăuna de la poalele
muntelui Stânişoara unde nimeni nu s-ar fi gândit să-l caute pe Nechifor Lipan. Tot lui Lupu îi revine rolul de a-
şi răzbuna stăpânul. Lupu nu uitase mirosul lui Bogza. Lupu îl salvează pe Gheorghiţă de la o confruntare
dificilă. Totodată câinele preia impuritatea gestului lui Gheorghiţă de a lovi cu baltagul şi întrând astfel în viaţa
de adult cu o crimă pe conştiinţă.
Vitoria îl recuperează pe Lupu plătind o sumă de bani. Lupu este cel care îi conduce la cel dispărut.
Evenimentele ating o maximă intensitate – punctul culminant - în partea a III-a a romanului: înhumarea
rămăşiţelor lui Lipan, îndeplinirea strictă a ritualurilor funerare.
Îndeplinirea cu stricteţe a funerariilor a fost pentru lumea veche o obligaţie majoră şi o dovadă a cultului, a
respectului,a pietăţii pentru cei „risipiţi în soare”.
Crima înfăptuită de Calistrat Bogza îi răpise lui Nechifor dreptul de a fi „întors pământului”, drept
consfinţit prin legile tradiţiei, ale datinei.
Vitoriei îi revine datoria sacră de a întoarce pământului osemintele „albite” de fiare şi puhoaie ale lui
Nechifor Lipan. Ea devine astfel factorul de echilibru, în dezechilibrul uman şi natural provocat prin omor, un
omor nepedepsit.
După descoperirea osemintelor în râpă, Vitoria îl obligă pe fiul ei să coboare şi să rămână să privegheze
osemintele lui Lipan. Pentru Gheorghiţă coborârea în prăpastia în care albeau rămăşiţele părintelui său este o
coborâre între spirite demonice. Nu rezistă priveliştii acesteia şi are un adevărat şoc psihic. Plânge ca un copil,
se urcă pe mal vorbind în neştire cu câinele şi calul său. Vitoria revine cu autorităţile care cercetează cauzele
morţii lui Lipan. Între timp, ajutată de domnul Toma şi „gospodina lui domnu Toma”, Vitoria organizează o
ceremonie plină de fast: trei preoţi, o pomană bogată şi cu „băutură destulă şi bună”.
La masa de pomenire sunt invitaţi subprefectul şi oamenii săi şi cei doi oieri. În urma investigaţiilor făcute
de Vitoria, ea reuşise în ciuda lipsei dovezilor, să reconstituie în mintea ei crima. Spera însă să-i determine pe
cei doi ucigaşi să se autodemaşte. Bună cunoscătoare a firii omeneşti, cu pricepere reuşeşte să-l enerveze pe
Bogza şi îl îndeamnă să bea căci „(…) se cuvine să bei pentru un prieten”. La un moment dat, Vitoria atrage
atenţia oamenilor asupra baltagului purtat de Bogza. Cu vorbe insinuante nu numai despre purtătorul baltagului,
ci chiar despre baltag („ăstalalt e mai vechi şi ştie mai multe ”), Vitoria captează interesul, curiozitatea mai
ales subprefectului anunţând că ea ştie ce s-a întâmplat. Însă nu dezvăluie dintr-o dată, ci urmăreşte creşterea
tensiunii la o cotă maximă. Când crede că tensiunea a atins intensitatea maximă, relatează exact cum s-a
petrecut crima. Este atât de convingătoare încât chiar ucigaşul confuz mai înainte „nu ştia nici el bine cum a
fost”, e cuprins de o teamă misterioasă, că Vitoria este înzestrată cu o putere magică de cunoaştere a întâmplării
la care nu a fost prezentă şi „abia acum vede că au fost aşa, întocmai” lucrurile, „punct cu punct, pas cu pas”.
Bogza, traversând o gamă variată de stări sufleteşti sfârşeşte prin mărturisirea pe jumătate a crimei şi prin
neputinţa de a înţelege „cum l-a putut descoperi într-o râpă aşa de prăpăstioasă şi de singuratică”.
Abia acum Vitoria îl acuză în mod direct de uciderea lui Nechifor Lipan; Bogza încearcă să-l lovească pe
Gheorghiţă, care îl loveşte cu baltagul. Câinele sare asupra lui Bogza şi îl răneşte mortal. Înainte de a muri,
Bogza îşi recunoaşte crima făptuită prin dorinţa de a-i lua turma.
Ilie Cuţui este arestat pentru complicitate.
Subiectul evoluează spre un deznodământ care nu are loc odată cu împlinirea datoriei şi faţă de
respectarea rânduielilor ancestrale şi a misiunii de restabilire a ordinii în universul uman şi natural, ci cu dorinţa
de a pune ea însăşi lucrurile în desfăşurarea lor normală. Vitoria hotărăşte ceea ce are de făcut într-un viitor
apropiat: întoarcerea după 40 de zile la mormântul lui Nechifor, unde să vină să se închine şi Minodora: „Om
aduce atuncea de la mănăstirea Văraticului şi pe soră-ta, Minodora , ca să cunoască mormântul” celui „care s-a
înălţat în soare, ori a curs pe o apă”.

4
Caracterizarea personajelor
Personajele care participă la întâmplări şi determină acţiunea acestui roman cu o intrigă şi acţiune dinamică
sunt personaje principale, secundare şi episodice.
Sunt caractere puternice, bine individualizate de o mare complexitate, specifice pentru lumea aceasta
arhaică, patriarhală a oierilor de pe Rarău, o lume caracterizată astfel de autor încă din primul capitol: „făpturi
de el ruptă”, o lume statornică, c-o inimă chiar din „rădăcinile adânc înfipte ca şi bradul” în pământul de munte
al Rarăului.
Eroul principal şi prezent în desfăşurarea acţiunii este Vitoria Lipan, deosebită prin frumuseţea fizică şi
sufletească, prin inteligenţa şi tăria morală, prin spiritul echilibrat, prin tenacitatea prin care-şi urmăreşte scopul
propus. De remarcat la Vitoria Lipan devotamentul şi statornicia morală, inteligenţa în descifrarea şi înţelegerea
sufletului omenesc.
Arta de a-şi disimula intenţiile o stăpâneşte în mod impecabil. Negustorul David, impresionat de
inteligenţa, caracterul ferm, îi mărturiseşte domnului Iordan că, dacă n-ar fi fost însurat, ar fi cerut-o de soţie.
Subprefectul Balmez este uluit de fineţea afirmaţiilor muntencei de pe Rarău, de tenacitatea anchetei
personale declanşate. Moralitatea ei este mai tare ca stânca; în momentul în care un călător oarecare i se
adresează mai îndrăzneţ, ea nu ezită să-i ceară „cu un glas uscat şi otrăvit” lui Gheorghiţă să-l lovească cu
baltagul. Fidelitatea, născută din iubirea fără de urcuşuri şi coborâşuri pentru Lipan îi dă puterea să înfrunte
tragedia morţii. Cu o mare putere de a-şi stăpâni emoţiile, trăirile, Vitoria îşi pierde această mască a calmului
desăvârşit în momentul în care cosciugul urma să fie închis, chemându-l cu toată puterea sufletului ei revoltat şi
deznădăjduit pe numele cu care se adresa în intimitatea lor: „Gheorghiţă, de ce m-ai lăsat! Cu aşa glas a strigat
încât prin toţi cei de faţă a trecut un cutremur”.
Vitoria va continua să-l iubească şi după moarte, viu fiind mereu în sufletul ei: „Avea să-i spuie multe; şi i
le spunea fără să mişte buzele şi limba. I le spunea dinăuntru, cu bănuieli şi suferinţe vechi”.
Vitoria trăieşte întărită de credinţa neclintită în Dumnezeu: „Era aşa o hotărâre de mai sus – către care
inima ei într-una sta îngenuncheată”. Vitoria pare o iniţiată, de vreme ce recunoaşte în faţa negustorului David
că drumul ei a fost poruncit de o instanţă supremă, divină: „Să ştii dumneata că eu am pornit după semne şi
porunci”.
Cunoaşte, ştie mersul vremii şi se conduce după semnele naturii.
Ceea ce înnobilează fiinţa Vitoriei este pietatea, cultul morţilor. Imuabile rămân pentru eroina lui
Sadoveanu principiile de bine, de frumos, de sfinţenie, cărora li se închină ca unor zei. E suficient să recitim
apostrofarea adresată fiicei sale, Minodora: „N-ai mai învăţat rânduiala? Nu mai ştii ce-i curat, ce-i sfânt şi ce-i
bun?”
Vitoria respectă justiţia divină şi stimulează pe cea omenească, rămâne de neclintit în apărarea credinţei
religioase cu caracter ritualic. Pentru Vitoria este sacră obligaţia de a-l îngropa pe Nechifor, de a efectua
ritualurile înmormântării şi de a răzbuna crima.
Ca modalitate de realizare a personajului feminin, Sadoveanu foloseşte modalităţi artistice: descrierea prin
care trasează câteva linii de portret fizic, vorbirea directă legată şi indirectă intonată direct.
Stilul caracterizat prin naturaleţe, simplitate (dar nu simplism), armonia rezultată din folosirea cuvintelor
ce conferă muzicalitate comunicării, fineţea, concizia demnitatea care impune folosirea numai a cuvintelor
elevate de simţul cultivat al limbii şi evitarea celor triviale, grosolane, cu tentă de invectivă vulgară, oralitatea,
ironia care îmbracă nuanţe diverse de la persiflare la sarcasm,contribuie la realizarea personajului. Un rol
deosebit are dialogul şi monologul interior prin care Sadoveanu îşi realizează personajul literar. Realizează o
Vitorie care, deşi credincioasă, nu-l poate ierta creştineşte pe Bogza. Mai mult, dacă ar fi fost bărbat l-ar fi
„pălit” chiar ea pe Bogza, aplicând legea talionului. Măreţia ei constă în capacitatea de a înţelege inutilitatea
unei crime şi necesitatea judeţului divin, dar şi „al sărmanilor”. Ultima replică a Vitoriei: „Dumnezeu să te
ierte” este rostită cu înţelegerea că cel căruia-i stă-n putere să fie certat cu greşelile oamenilor este numai El,
căci ea nu poate ierta.
Numele dat celor două personaje principale,Vitoria şi Nechifor, sunt simbolice. Simbolul acestor nume
onomastice este triumful iubirii asupra tragicului existenţei, asupra răului din oameni, căci „Lumea asta-i mare
şi plină de răutăţi” (Vitoria este o formă regională de la Victoria, iar Nechifor este un nume ce-şi află originea în
cuvintele greceşti Nike – phoros – purtător de victorie).
5
 Un alt personaj al romanului este Nechifor Lipan, marele absent, cunoscut indirect, prin intermediul
celorlalte personaje. Ca şi Vitoria, este o figură emblematică pentru lumea oierilor de pe Rarău. Din
monologurile interioare ale Vitoriei aflăm că era un om nu frumos, dar impunător, inegalabil povestitor, nelipsit
de la petrecerile rurale. Avea o fire comunicativă şi pasională, îi plăcea să mai şi rămâie în compania unei femei
frumoase dar n-ar fi părăsit-o pe Vitoria, nu şi-ar fi călcat jurământul de credinţă şi „să se fi săturat de vechi şi
să fi căutat nou” cum încearcă să insinueze Calistrat Bogza. Cunoscându-şi bine soţul, ştiind că-i leagă o iubire
trainică „de mai bine de 20 de ani”, Victoria având viziunea tragediei întâmplate ştie că Nechifor nu ar fi
părăsit-o decât dacă ar fi intervenit „cea cu dinţii rânjiţi”. Lipan nu este nici infidel şi nici un om mediocru.
Nechifor este un om bun şi generos. Vitoria aflase de la funcţionarul neamţ care asistase la vânzarea oilor, că
Nechifor nu era un lacom şi cedase 100 de oi din cele 300 achiziţionate şi că era chiar gata să amâne plata oilor
luate pe cuvânt de Bogza şi Cuţui. Măreţia eroului este credinţa sa în existenţa numai a Binelui în oameni (el nu
întocmeşte nici un înscris cu cei doi, nici o dovadă că le ceruse o parte din oi). Ori tocmai înălţimea morală a
eroului îl va pierde.
O caracteristică deosebită a lui Nechifor este aceea că este, ca şi Vitoria, un iniţiat. Când Nechifor avea
numai 4 ani se îmbolnăvise de „hidropică”, o boală letală, dar din care se poate salva numai pe căi oculte,
magice. Nechifor a fost vândut simbolic vrăjitoarei satului pe-un bănuţ de aramă, trecându-i-l peste fereastra
casei ca peste un prag al morţii. Vrăjitoarea, după ce l-a descântat, i-a schimbat numele din Gheorghe în Lipan
„ca să nu-l mai cunoască bolile şi moartea”.
Nechifor, dotat cu înţelepciune, învăţase de la bătrânii oieri „slovă” şi poveşti care conţineau o morală
profundă. Ştia să spună „vorbe adânci pe care le spusese cu înţeles la vreme potrivită”.
Nechifor este preţuit pentru calităţile sale remarcate de cei din jur „era un om vrednic şi fudul (…) nu se
uita la parale numai să aibă el toate după gustul lui”. „Lui Nechifor Lipan, de câte ori poposea la mine şi se
aşeza la fereastra asta îi venea aşa un îndemn să facă un semn cu securea , împotriva demonului”.
Curajos, nu se temea să plece în toiul nopţii pe poteci de munte şi „de hoţi nu se temea; avea mare
stăpânire asupra lor”. Nechifor îşi iubea câinele, pe care-l hrănea cu mâna lui, spre admiraţia hangiului.
Chiar şi după moarte spiritul său continua să fie ghid pentru familia sa. „În gândul acesta care –i venise
dintr-o dată să caute câinele, Vitoria cunoscu o altă binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială că de
la Nechifor (…) sufletul lui se întorsese către dânsa şi-i dădea îndemnuri”. Ca şi Vitoria, Nechifor trăieşte intens
atât în viaţă cât şi după moarte.
Un alt personaj este Gheorghiţă. El moştenise de la tatăl său nu numai numele tainic al acestuia, rostit de
Vitoria în ceasurile ei de sfâşietoare tristeţe lăuntrică, ca semn al iubirii purtate, ci şi forţa fizică a acestuia. Este
un copil, un adolescent, care se iniţiază în tainele vieţii de păstor, în meşteşugul oieritului. Astfel se explică de
ce se află departe de casă, în bălţile Jijiei.
Acum când Nechifor „s-a înălţat în soare, ori a curs pe o apă”, Vitoria îl cheamă cu o carte scrisă de părintele
Daniil, să vină şi să-l trimită singur în căutarea acestuia. Văzându-l sfios şi neînţelegând ceea ce-i spune mama
sa, Vitoria îl face să înţeleagă că trebuie să se maturizeze: „Înţelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăţi
bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău.” Drumul vieţii şi morţii lui Lipan alături de mama sa este
un drum de iniţiere în misterele vieţii. Gheorghiţă n-are rolul numai de însoţitor al mamei, ci îi revine rolul
major de preluare a responsabilităţilor tatălui său. Orice proces de iniţiere este însoţit de o moarte simbolică.
„Vârsta jucăriilor” moare când la porunca repetată a mamei coboară în râpă să privegheze osemintele părintelui
său şi, după datină, să ţină aprinsă lumânarea. Aici se confruntă cu moartea: prin priveliştea îngrozitoare a
oaselor albite şi împrăştiate şi suferă un şoc psihic. Plânge ca un copil şi nu rezistă încercării de a păzi
rămăşiţele pământeşti ale părintelui şi se urcă pe mal, încercând să-şi învingă spaima, vorbind cu Lupu şi cu
calul său.
Gheorghiţă intră în viaţa de om matur printr-un gest care i-ar fi încărcat conştiinţa pe parcursul întregii
sale existenţe, prin lovitura aplicată cu baltagul său, „purificat de preot” ucigaşului. Însă „ca o creangă de aur”,
baltagul său rămâne pur, prin intervenţia miraculoasă a câinelui.
Gheorghiţă, purtător al cărui nume înseamnă „victoriosul”, învinge răul. Fiul Vitoriei, deşi nu are însuşiri
fantastice, este totuşi un Harap-Alb al lui Creangă, simbol al binelui, care parcurge un drum iniţiatic, devenind
„braţul” care „să lucreze” şi să protejeze familia şi să „rostuiască moştenirea paternă”.
,,Baltagul” rămâne o operă de referinţă pentru specia literară care se numeşte roman, pentru că este:
6
 - creaţie epică de mare întindere,
- acţiunea este amplă, desfăşurată pe mai multe planuri;
- conţine conflicte umane şi frământări sufleteşti puternice;
- un număr mare de personaje şi varietate de tipuri umane;
- acţiune densă, dinamică;
- personajele sunt principale, secundare şi episodice;
- sunt respectate momentele subiectului;
- modurile de expunere: naraţiunea, descrierea, dialogul şi monologul interior;
- modalităţile narative: consemnarea obiectivă a faptelor, relatare la persoana a III-a.
Referinţe critice:
 ,,Vitoria e un Hamlet feminin care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale
reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării... Obiecţia ce se poate face:
prea multă îndârjire din partea unei femei.
( G. Călinescu ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”)
 ,,aspru caracter, de o voinţă aproape sălbatecă, aproape neomenească.” (Perpessicius, ,,Opere”)

În mitologia românească baltagul este arma magică menită să împlinească dreptatea, este o unealtă
justiţiară.
În basmele populare, baltagul este furat de forţele răului şi redobândit de personajul pozitiv.
Cuvântul poate veni din gr. labrys, secure cu două tăişuri, dar şi labirint.
În roman simbolizează labirintul.
Labirintul poate fi: interior, cel al frământărilor sufleteşti şi exterior, al drumului şerpuit în munţi.
În mitologia universală, labirintul este casa securii duble, al dualităţii existenţiale, simbol al vieţii şi al
morţii.
Centrul labirintului în roman este râpa dintre Suha şi Sabasa, unde zac osemintele lui Lipan.
Al. Paleologu consideră că în roman este prezentă tema osiriană-mitul egiptean.
Osiris fusese ucis de Seth, care-i aruncase cadavrul în valea NILULUI. Sora lui, Isis, pleacă în căutarea
fratelui însoţită de fiul ei, Horus şi de Câinele Anubis. Isis îl caută şi-i aşază osemintele lui Osiris
aidoma Vitoriei.
,,Vitoria singură, suflecându-şi mânecile, a luat cu grijă bucăţile soţului său şi le-a potrivit una câte una
în cutia de brad, stropindu-le cu vin”.
Al. Paleologu consideră, în lucrarea Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, că
Baltagul este, în esenţă, „un roman de dragoste conceput ca o antiMioriţa”. El sesizează mai multe
deosebiri decît asemănări între cele două opere.

În Mioriţa nu se ştie dacă omorul a fost săvîrţit cu adevărat (şi de-o fi să mor); în cazul că a fost săvârșită,
victima rămîne cu trup şi suflet Încadrul ei natural; crima nu are nicio urmare judiciară; victima este un tînăr
aproape adolescent, neînsurat, sortit unei morţi timpurii; ciobănaşul îşi transfigurează propria moarte într-o
nuntă de proporţii cosmice.
Recitind Baltagul criticul observă că aici crima a fost efectiv săvîrşită, rămăşiţele victimei sunt risipite într-o
văgăună îndepărtată, iar sufletul îi este neîmpăcat, motiv pentru care Vitoria împlineşte ceremonialul funerar;
toată acţiunea romanului are caracter judiciar; victima este un om în plină maturitate, însurat, tată de familie.
Aşadar, datele esenţiale ale Baltagului se opun celor din Mioriţa.
Se poate stabili o paralelă între roman şi epopeea antică Odiseea scrisă de Homer. Cifra 20 exprimă anii de
cînd Nechifor călătoreşte de la munte la şes, dar şi zilele cîte-i sunt necesare pentru a parcurge acest traseu. Ştim
că Ulyse a revenit acasă după războiul troian şi după rătăcirile pe mare după 20 de ani. Vitoria aminteşte de
Penelopa, soţia lui Ulyse, care îşi aşteaptă soţul 20 de ani ţesînd şi destrămînd o pînză pentru a alunga peţitorii.
Aşteptându-şi bărbatul, Vitoria toarce lână. Tema dragostei şi a fidelităţii infinite, dar şi ocupaţiile înrudite le
apropie pe cele două eroine.

7
8