ROMANUL TRADITIONAL REALIST OBIECTIV INTERBELIC

„Baltagul”(1930)
..de Mihail Sadoveanu

Romanul romanesc, manifestat sporadic(=putin) in a doua jumatate a secolului al

XIX-lea prin creatii pe teme sociale, se impune major in perioada interbelica, in
contextul sincronizarii cu modernismul european.
Romanul este o specie epica majora, structurata in mai multe planuri narative, ce
dezvolta o actiune ampla, sustinuta de personaje numeroasa, oferind o imagine
complexa asupra realitatii. Diegeza romanului este structurata in capitole.
Specia este clasificata dupa criterii diverse precum curentul literar reprezentat,
tema, perspectiva narativa, sau modernitatea procedeelor literare.

Romanul traditional dezvolta un singur plan narativ, perspectiva narativa este

obiectiva, naratiunea este cronologica, iar naratorul este omniscient. Personajele
prozei traditionale sunt reprezentative pentru lumea din care fac parte, de obicei o
lume patriarhala, prezentata in manifestarile ei tipice. Accentul cade asupra
faptelor, criticul Nicolae Manolescu numindu-l „roman doric”.
Romanul „Baltagul”, aparut in 1930, este capodopera prozatorului interbelic
Mihail Sadoveanu, scriitor roman cu vocatia naratiunii.
Criticul George Calinescu identifica doua mari curente literare in opera sa,
Sadoveanu fiind un scriitor romantic prin fascinatia fata de mituri si simboluri,
atitudinea paseista (nostalgia trecutului, considerat superior prezentului) si
cultivarea temei naturii, a istoriei si a iubirii. Pe de alta parte, Sadoveanu este un
scriitor realist prin prezentarea verosimila a targului provincial si a satului
traditional moldovenesc.

Romanul „Baltagul” a fost caracterizat diferit in critica literara, fiind considerat

un roman social, deoarece prezinta realist lumea pastorala(Nicolae Manolescu);
este un roman realist, traditional, precum si un roman de
formare(bildungsroman) prin tema initierii(maturizarea personajului
Gheorghita); Calinescu identifica in aceasta opera particularitatile unui roman
politist; in tesatura narativa au fost identificate numeroase mituri ale Trecerii,
precum mitul lui Isis si Osiris, mitul pastoral, mitul comuniunii dintre om si
natura, de aceea romanul a fost apreciat drept „mitic si baladesc”.

TITLUL SINTETIC(un singur cuvant) se considera intr-un simbol al vietii

pastorale, iar cele doua taisuri semnifica omorul si pedeapsa. Romanul are un
motto preluat din balada populara „Miorita” ce anticipeaza tragismul actiunii
„Stapane, stapane,/ Mai cheama s-un cane.” Aceasta opera sadoveniana a fost
considerata o continuare a baladei populare „Miorita”, in sensul ca ipoteza
omorului ciobanasului „mai ortoman”(mai bogat) devine o tragica certitudine.

NARATIUNEA este cronologica, naratorul este omniscient, extradiegetic, firul

actiunii se dezvolta intr-un singur fir narativ, fiind structurat in 16 capitole.
Romanul se deschide cu o legenda biblica pe tema cosmogonica, ce contureaza
portretul moral al muntenilor, oameni aspri, caliti de greutatile vietii, in lupta cu
natura ostila, si totusi, avand „o inima usoara si blajina”. Personajele impartasesc
aceste trasaturi, fiind reprezentative pentru lumea din care fac parte.

ACTIUNEA este structurata in 3 parti logice:

1.iarna asteptarii (primele 7 capitole)
2.calatoria labirintica (cap. 8-13)
3.randuiala datinii si a legii (cap. 14-16)

Actiunea se petrece in Moldova de la inceputul secolului al XX-lea,

debutand toamna, in apropierea sarbatorii Sf.Andrei, in satul moldovenesc de
munte Magura Tarcaului si incheindu-se primavara, in postul Pastelui, in satul
Sabasa.
Romanul are o „intriga antropologica”(G.Calinescu), un cioban si negustor
vrednic, plecat la Dorna sa neguteze oi, intarzie peste masura, iar nevasta sa este
tot mai ingrijorata, caci intuieste tragedia si simte fiorii nenorocirii, pe masura ce
vremea isi arata coltii, anuntand venirea iernii.
Expozitiunea si intriga se impletesc, iar desfasurarea actiunii prezinta
eforturile muntencei Vitoria Lipan de a reface „randuiala” lumii traditionale,
conform „semnelor” pe care le primeste. Dupa o iarna de asteptare indurerata, de
post, rugaciune si ganduri negre, munteanca hotaraste sa plece in cautarea
barbatului, impreuna cu fiul lor, Gheorghita, dupa ce infaptuieste mai intai o
calatorie pregatitoare la Piatra Neamt pentru a cere sfat autoritatilor pamantesti si
la Manastirea Bistrita pentru a se ruga la icoana Sfintei Ana.

Calatoria labirintica in care pleaca pe 10 martie indeplineste mai multe functii,

precum aflarea adevarului, pedepsirea faptasilor, indeplinirea ritualului de
inmormantare, maturizarea feciorului si verificarea armoniei lumii.
In decursul drumului, Vitoria intalneste o cumetrie si o nunta, ceea ce
anticipeaza inmormantarea din final, intrucat lumea traditionala crede ca omul
parcurge obligatoriu trei experiente de viata, sacralizate prin ritual: nasterea prin
botez, unirea prin cununie si moartea prin ritualul funerar.
TOPONIMELE sunt reale: Bicaz, Vatra Dornei, oferind romanului un caracter
verosimil.
Tensiunea narativa sporeste in scena gasirii ramasitelor lui Nechifor intr-o rapa,
loc intunecat si ascuns, ce simbolizeaza lumea de dincolo. Coborarea in rapa si
veghea nocturna a mortului marcheaza maturizarea flacaului.

Scena punctului culminant este praznicul, la care Vitoria reconstituie in detaliu

scena crimei, povestind cu voce linistita cele intamplate. Prin cuvinte, ea da
coerenta misterului si reuseste sa-i provoace faptasului o izbucnire de manie, prin
care acesta se tradeaza. In absenta oricaror dovezi, reactia lui este esentiala.
Feciorul il paleste cu baltagul, iar cainele celui mort ii sfasie beregata, facandu-se
astfel dreptate.

In deznodamant, muribundul isi recunoaste fapta si ii cere iertare vaduvei.

Conflictul se solutioneaza la fel ca in basme, raul fiind pedepsit. Victoria binelui
este obligatorie si reface echilibrul lumii traditionale. Vitoria isi asuma curajoasa
zilele „cu nour” care i-au mai ramas, deoarece viata este un dar divin care trebuie
pretuit cu bune si cu rele. Echilibrul acestei lumi, afectat printr-olovitura de
baltag este refacut simbolic printr-o alta lovitura de baltag.

CARACTERIZAREA VITORIEI LIPAN

Omul traditional traieste in stransa legatura cu natura, este credincios, respecta

datinile si legile nescrise ale comunitatii.
Protagonista romanului „Baltagul” este un personaj generic, reunind calitati
tipice acestei lumi arhaice. Din acest motiv, criticul George Calinescu o
considera „un exponent al spetei”. Existenta acestor oameni se calauzeste dupa
semne si se desfasoara in randuiala.

Portretul fizic al muntencei, trecute de prima tinerete, se contureaza sumar in

primele pagini ale romanului, prin caracterizare directa realizata de narator,
detalii precum „ochi aprigi”, „lumina castanie a parului” sugereaza frumusetea ei
morala „nu mai era tanara, dar avea o frumusete neobisnuita in privire”.
Un semn de tinerete sufleteasca este si iubirea inca vie pentru barbatul ei,
sentiment de care Vitoria se rusineaza „era dragostea ei, de douazeci si mai bine
de ani”. In virtutea acestei legi afective, ea este convinsa ca Nechifor ar fi
raspuns chemarii ei sufletesti daca ar mai fi fost in viata.
Portretul moral complex, specific eroului de roman, se alcatuieste treptat, prin
caracterizare indirecta, dedusa din faptele, vorbele si gandurile personajului, din
nume si din relatiile cu alte personaje.
Munteanca este caracterizata prin tehnica basoreliefului, deoarece portretul ei
este mult mai bine conturat decat al celorlalte personaje. Vitoria respecta
traditiile si le impune copiilor sai acelasi cult al legilor arhaice, invatandu-i sa
traiasca asemenea parintilor si amenintandu-si fiica in cazul neascultarii „Iti arat
eu coc, valt si bluza, nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am stiut de acestea
si-n legea noastra trebuie sa traiesti si tu! Altfel, iti leg o piatra de gat site dau in
Tarcau!”. Vitoria este ostila fata de civilizatia moderna „in tren esti olog, mut
si chior”. Vitoria cinsteste ritualurile intalnite in cale, este o femeie
credincioasa, fiind convinsa de ajutorul lui Dumnezeu, posteste si se roaga.
Superstitiile fac si ele parte din spiritualitatea omului traditional: Vitoria crede
in semne naturale precum zborul nelinistit al pasarilor, sau norii negri dinspre
Ceahlau, vestind pentru ea nu numai venirea iernii, ci si adierea nenorocirii „privi
in juru-i cu obrazul deodata impietrit si vazu totul rece si umed sub zloata”.
Crede si in semne supranaturale precum visul in care Nechifor trece calare o
apa neagra, ceea ce ii da muntencei convingerea ca barbatul ei a plecat in lumea
de dincolo. Tot din superstitie, Vitoria se furiseaza la vrajitoarea satului, careia ii
cere sfat.

In iarna asteptarii lui Nechifor, munteanca devine tot mai ursuza, din cauza
ingrijorarii care ii cuprinde sufletul. Gheorghita o compara in sinea lui cu o
„aricioaica”.
Femeia se inchide in sine „plina de ganuri, de patima si durere”, iar banuiala
mortii lui Nechifor isi face loc in sufletul ei „ca un vierme nedormit”. In absenta
lui, femeia se socoteste moarta, timpul incremeneste pentru ea si sarbatorile iernii
isi pierd farmecul.
O CALITATE importanta a personajului este vointa, exprimata la nivelul
vorbelor si al faptelor; ea face legamant cu sine „N-am sa mai am hodina, cum
n-are paraul Tarcaului, pan’ ce l-oi gasi pe Nechifor Lipan.”. E hotarata sa nu se
lase oprita de niciun obstacol „daca a intrat el pe celalalt taram, oi intra si eu
dupa dansul.”
Vitoria este nevoita sa calatoreasca intr-o lume necunoscuta, „o lume a
barbatilor”(N.Manolescu).
Munteanca va dovedi darzenie, putere si viclenie. Forma ei de cunoastere este
intuitia(=cunoasterea adevarului fara dovezi).
E precauta, rabdatoare si cunoaste firea oamenilor, privind dincolo de
aparenta. „Toate le observa munteanca si le cantarea in capul ei.”
Ea se preface a fi „o muiere proasta si nestiutoare”, isi ascunde intentiile,
cerceteaza cu privirea si uneori impunge cu vorba, indruma ancheta cu
discretie, sugerandu-le autoritatilor punctul slab al marturiei celor doi faptasi.

Tragica intamplare pune in evidenta puterea morala neobisnuita a femeii, de

care ea insasi se mira si pe care o socoteste un ajutor de la Dumnezeu. Astfel, ea
isi stapaneste durerea pentru ca randuielile nu ii dau ragaz de jelit.

George Calinescu observa „aplicatia de detectiv a Vitoriei”, dar si „spiritul de

VENDETTA”(razbunare). El o compara cu personajul Hamlet al dramaturgului
William Shakespeare. La fel ca acesta, Vitoria il cunoaste pe ucigasul unei fiinte
dragi, dar in lipsa dovezilor, reuseste sa provoace marturia faptasului.
Razbunarea este obligatorie pentru a restabili echilibrul justitiar. Criticul afirma
„Vitoria e un hamlet feminin, care banuieste cu metoda, cerceteaza cu
disimulatie, pune la cale reprezentatiuni tradatoare si cand dovada s-a facut, da
drumul razbunarii.”
Vitoria dramatizeaza intamplarea, folosindu-se de nuantele vocii ei „vorbi cu
un alt glas”, „vorbi cu mirare”, „intreba cu voce dura”. Ea se retrage tactic si se
preface nestiutoare atunci cand Bogza se arata iritat de insinuari, iar apoi, ea
„acuza curajoasa” Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i
omul care a lovit pe tatu-tau.”
Vitoria este razbunatoare, Calinescu o socoteste neverosimil de indarjita pentru
o femeie. Ea are asprimea unei crestine din Vechiul Testament, nu iarta, ci
asteapta pedeapsa vinovatului „Daca as putea sa il lovesc si eu cu acelasi baltag,
in locul unde l-a palit el pe Nechifor Lipan, m-as simti mai usurata.” Vitoria
ramane neinduplecata „cu buzele stranse si cu ochii straini”, atunci cand
muribundul ii cere iertarea crestineasca: „Dumnezeu sa te ierte!”

Personajul este caracterizat indirect si prin nume, acesta semnificand victoria

aspura neadevarului si a mortii.
Finalul romanului evidentiaza atitudinea omului traditional fata de viata, ca dar
divin. Ea planuieste randuielile viitoare, alaturi de familie, chiar daca zilele de
vaduvie sunt zile „cu nour”.

RELATIA GHEORGHITA-VITORIA

Din punctul de vedere al personajului secundar Gheorghita, feciorul mortului,

nenorocirea care se abate asupra familiei inseamna sfarsitul copilariei si
asumarea grabnica a maturitatii, caci el trebuie sa preia functia de cap al familiei
in absenta tatalui sau. Din acest motiv, „Baltagul” a fost interpretat si ca un
roman de formare(bildungsroman), dezvoltand TEMA initierii si a maturizarii.
Gheorghita este intaiul nascut al Vitoriei si poarta numele de botez al tatalui sau.
Acest nume din mitologia biblica sugereaza rolul personajului in conflict, caci
Gheorghita are datoria sa isi razbune tatal. Sf. Gheorghe este omoratorul
balaurului, iar faptasul Bogza, poreclit Buza de iepure, poarta semnul raului.

Vitoria este mentorul lui Gheorghita, desi initial ea intentioneaza sa-l trimita
singur la drum, isi da apoi seama ca puterea trupeasca a flacaului, nu este
suficienta, ci trebuie sa fie calauzita de spiritul ei ascutit.
Flacaul, se prezinta crud la minte ca sa inteleaga gravitatea celor intamplate,
regretand ca nu poate sa ia parte la sarbatorile iernii. Mama ii ghiceste gandurile,
de aceea Gheorghita o crede „farmacatoare”. Ea il indeamna sa ia lucrurile in
serios si sa se maturizeze.

Femeia ii da lectii si invataturi pretuite in lumea traditionala. Ea se bucura cand

il vede luptand cu zapada, interpretand aceasta scena drept un semn al
maturizarii.
Coborarea in rapa intunecata este o experienta initiatica si o proba a curajului pe
care flacaul o rateaza inspaimantat.
Acum, fiul preia simbolic rolul tatalui „Sangele si carnea lui Nechifor se
intorceau asupra lui, in pasi,in zboruri,in chemari.”

In concluzie, Gheorghita isi traieste propria epopee de maturizare, in contextul

tragediei familiei, sub indrumarea mamei.