BALTAGUL

Tema si viziunea despre lume

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist si academician roman a carui

activitate literara a marcat o importanta etapa in dezvoltarea literaturii romane. Astfel, prin
operele sale, sunt aduse la lumina aspecte istorice, lumea satului, dar si peisagistica plaiurilor
mioritice.
Romanul „Baltagul”, aparut in anul 1930, este un roman tradiționalist, intrucat ilustreaza
lumea arhaica a satului romanesc, sufletul taranului moldovean ca pastrator al traditiilor si al
specificului national, cu un mod propriu de a gandi, a simti si a reactiona in fata problemelor
cruciale ale vietii. Sadoveanu valorifica, in cel mai celebru dintre romanele sale, balada
populara „Miorita” urmarind conflictul dintre cei trei ciobani si tenacitatea femeii care porneste
in cautarea unui „moldovan” ucis. Acesta creeaza o noua viziune asupra locuitorului din satul
de munte relevand dinamismul, inteligenta si spiritul interprinzator ce sunt puse in antiteza cu
pasivitatea si fatalismul personajului din balada. Asadar, desi este traditional prin tema abordata
si prin elemente compozitionale, romanul are si elemente de modernitate prin creearea unui
personaj feminin inzestrat cu trasaturi neobisnuite pentru o femeie in acea vreme. De asemenea
contextul economic ce inlocuieste transhumanta, din balada, este un element modern al timpului
in care se desfasoara actiunea.
Pe parcursul romanului sunt prezente doua conflicte: unul exterior si unul interior. Cel
exterior este determinat de incalcarea unei randuieli morale si crestine prin savarsirea unei
crime, iar cel interior, care creste in sufletul Vitoriei pe masura ce intelege ca sotul ei a murit.
Datorita acestei „randuieli”, Vitoria porneste pe un drum al destinului, impreuna cu fiul sau
Gheoghita, pentru a savarsi ceremonialul funerar fara de care sufletul raposatului nu-si va gasi
linistea.
Titlul romanului– “Baltagul” –este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este
arma menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Astfel, atunci când este folosit
pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. De asemenea, în roman, baltagul se
constitue ca un simbol al labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan
în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al
drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese Nechifor Lipan.

O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului este cea
care deschide ”una din cele mai bune scrieri” sadoveniene (George Călinescu). Incipitul
romanului Baltagul, îl constituie legenda privind rânduielile pe care Dumnezeu le-a stabilit
pentru toate neamurile omeneşti, după facerea lumii. Legenda o spunea Nechifor Lipan „la
cumătrii şi nunţi”, de la care era nelipsit în vreme de iarnă şi această poveste îi vine în minte
nevestei lui, Vitoria, din memorie afectivă, ea având aici rolul de narator-mesager. Legenda este
o prezentare a locuitorilor din „munţii ţărilor de sus”, a trăsăturilor aspre de caracter generate de
traiul în locuri stâncoase, a vieţii dure a muntenilor, cărora Dumnezeu le hărăzise să stăpânească
ce au şi în plus le dăruise „o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru”. Într-un portret
colectiv, muntenii trăiesc într-un univers închis, cu legi proprii, majoritatea nescrise, într-un
spaţiu plasat la o distanţă considerabilă de lumea civilizată a oraşului. Bărbaţii sunt plecaţi cu
oile cea mai mare parte din an, iar grija gospodăriei şi a copiilor o are nevasta, care trebuie să
aibă pricepere, curaj, vigoare şi autoritate, astfel încât să facă faţă singură greutăţilor. Muntenii
sunt iuţi şi nestatornici, răbdători în suferinţă, firi deschise şi prietenoase, având însă rădăcini la
locul lor, „ca şi bradul”. Existenţa lor este guvernată de datină şi de natură, nimic nu iese din
tradiţie. Cine încalcă obiceiul e împotriva firii, aşa cum îi explică Vitoria Minodorei, certând-o
că este preocupată de „coc, valţ şi bluză”.
În mitologia universală, labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea existenţială,
adică un simbol al vieţii şi al morţii. În romanul Baltagul, centrul acestui labirint este râpa dintre
Suha şi Sabasa, unde zac osemintele lui Nechifor Lipan. Drumul labirintic al mortii strabatut de
Vitoria si Gheorghita atinge punctul central in momentul cand cei doi ajung in rapa unde se afla
ramasitele pamantesti ale lui Nechifor. Coborarea in rapa este de fapt o patrundere in infern, o
calatorie dincolo de mormant, avand ca scop comuniunea cu cel mort. Gheorghita se
maturizeaza in trecerea sa prin intunericul rapei; act ce este o moarte initiatica, destinata unei a
doua nasteri. Vegherea in rapa a osemintelor tatalui este un act ce se configureaza intr-o
renastere simbolica si asigura continuitatea intre parinte si urmas, insemnand si dobandirea unei
personalitati. Astfel, autorul reuseste sa transforme romanul intr-o complexa compozitie care nu
prezinta doar monografia satului si existenta pastorala, ci si maturizarea personajului
Gheorghita, oferindu-i caracter de bildungsroman.
Romanul "Baltagul" ilustreaza perspectiva romaneasca traditionalista, conturand fiinta
arhaica a satului romanesc, sufletul taranului moldovean ca pastor al lumii vechi, al traditiilor si
al sepecificului national. Opera dezvăluie o viziune tradițională asupra lumii prin valorificarea
miturilor, prin relația oamenilor cu ordinea cosmică și prin caracterul monografic al acesteia.