Baltagul

de Mihail Sadoveanu

-Roman traditional, monografic-

1. Introducere

Mihail Sadoveanu este un reprezentant al epocii interbelice, perioadă ce va sta la

confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în revistele „Viaţa românească" a lui
Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea" lui Nechifor Crainic şi a modernismului promovat de revista
„Sburătorul" şi de cenaclul omonim conduse de E. Lovinescu. Sub semnul acestor direcţii, se
vor remarca în această perioadă Camil Petrescu, G.Călinescu, Liviu Rebreanu, Mihail
Sadoveanu. Supranumit pe drept cuvânt de G.Călinescu „Ştefan cel Mare” al literaturii române şi
de Geo Bogza „Ceahlăul prozei româneşti”, Mihail Sadoveanu este creatorul cu o
propensiune/aplecare deosebită pentru valorile autentice ale poporului român, fiind un scriitor
interbelic, dar şi postbelic, opera sa incluzând peste o sută douăzeci de volume şi întinzându-se
pe aproape o jumătate de secol.

Alături de Zodia Cancerului, Frații Jderi, Venea o moară pe Siret, romanul Baltagul se
constituie drept una dintre operele maturității scriitorului, întrucât sintetizează temele universului
sadovenian – natura, miturile, iubirea, viața pastorală, înțelepciunea specific românești. Deși
scris în doar zece zile, în 1929, și publicat în 1930, romanul vădește cunoașterea profundă a
sufletului țărănesc, care nu este elementar, ci complex și complicat, cu ascunzișuri aproape de
nepătruns și cu energii pasionale nemărginite.

2. Incadrarea in roman traditional

Traditionalismul este un curent literar care a aparut in perioada interbelica drept reactie
impotriva modernismului, din nevoia de a conserva elementele specificului national considerate
in pericolul de a-si pierde importanta, intr-o perioada in care tehnologia inregistra un elan
considerabil, conducand societatea catre modernizare. Teoreticianul acestui curent este Nechifor
Crainic, scriitor si publicist, care in articolul ,,Sensul traditiei” sintetizeaza conceptia
traditionalistilor: ,,Occidentalizarea inseamna negarea orientalismului nostru. Nihilismul
europenizat inseamna negarea posibilitatilor noastre creatoare si acceptarea unui destin de popor,
nascut mort”.

In spirit traditional, credința și superstițiile își au fiecare locul în viața muntenilor.

Credința e mai nouă, în schimb superstițiile vin dintr-un timp mitic, fac parte din substratul
transmis fără explicarea sensului, cele două direcții combinându-se fără tulburare, așa cum baba
Maranda și preotul conviețuiesc în sat, tolerându-se reciproc. Vitoria apelează, totuși, la
vrăjitoare, deși nu pune temei pe spusele ei, dar crede cu tărie că Sfânta Ana o ajută: „Sfânta
Ana are să puie cuvânt la scaunul Împărăției celei mari“. „De-aceea tot la Sfânta Ana de la
mănăstirea Bistrița cată să-i rămâie nădejdea. Voința sfintei a fost ca astăzi să-i vie o înțelegere.
După această înțelegere sfânta îi va hotărî într-un chip oarecare pe unde trebuie să meargă și cum
trebuie să caute“.

Aflat la confluența dintre mit și realitate, Baltagul zugrăvește o societate rurală cu

obiceiurile și mentalitățile ei, fiind, cu alte cuvinte, o monografie a lumii pastorale din prima
jumătate a secolului al XX-lea care păstrează cu fidelitate o conduită existențială ancestrală,
pazită cu strășnicie: „N-ai mai învățat rânduiala? o întreba supărată Vitoria pe Minodora. Nu
mai știi ce-i curat, ce-i sfânt și ce-i bun de când îți umblă gărgăuni prin cap și te cheamă
domnișoară!“. Mama refuză categoric valsul, cocul și bluza (semne ale modernității ), dar mai
ales nu acceptă că fata ei s-ar putea mărita cu cineva din afara clanului, ei fiindu-i neapărat
necesar „un român așezat, cu casă nouă în sat și cu oi în munte“.

3. Semnificatia titlului
Titlul, element paratextual cu valoare simbolică și anticipativă, este relevant, ca
element de compoziție, întrucât reflectă tema, anunțând mesajul ascuns: lexemul vine de la
etimonul grecesc „labrys”-locul celor două topoare-, care a generat, prin traducere ideatică,
termenul de „baltag”, armă cu două tăişuri, simbol al vieţii (totem al lumii păstorilor) şi al morţii
(arma cu care s-a înfăptuit crima) şi care în concepţia populară rămâne pătată de sânge dacă nu a
fost folosită justiţiar, dar prin traducere formală a dat termenul de „labirint”, anticipându-se
tehnica dominantă, dar şi drumul iniţiatic ce va fi parcurs de eroi. Titlul romanului ilustrează
principiul coincidentia oppositorum și este în directă legătură cu mitul labirintului . În roman
există două baltage: unul făurit de Vitoria în vederea călătoriei, sfințit de preot, și cel al
ucigașului, cu care, finalmente, Gheorghiță va răzbuna moartea tatălui. Primul rămâne deci pur,
nepătat de sânge, având valoare sacră. Baltagul este deopotrivă armă a crimei și a dreptății, a
vieții și a morții. Este un obiect cu virtuți magice, asemenea celor din basme.

4. Tema

Această viziune tradiţionalistă asupra vieţii este livrată în primul rând prin tema
romanului, temă care vizează o problematică arhaico-rurală. Evenimentele se petrec la
începutul celui de-al XX-lea într-o societate patriahală, arhaică, însă străpunsă de zorii unei noi
civilizaţii, de noile relaţii sociale capitaliste. Opera zugrăveşte o societate rurală, cu obiceiurile şi
mentalităţile ei, fiind o monografie a lumii pastorale. Romanul are la bază valorificarea mitului
transhumanţei şi al marii treceri, fapt conturat încă din motto-ul romanului: „Stăpâne, stăpâne, /
Mai cheamă şi-un câne”. Firul narativ al romanului îl urmează până la un punct pe cel al baladei
„Mioriţa”, dar acţiunea romanului se complică, „Baltagul” dovedindu-se atât o creionare a vieţii
pastorale, cât şi o demonstraţie veridică a reechilibrării unei lumi, căci deznodământul vine să
evidenţieze o veche învăţătură populară: „După faptă şi răsplată”. Tema fundamentală este
reprezentată de călătoria inițiatică și justițiară: Vitoria Lipan pleacă, însoțită de fiul
Gheorghiță, pentru a descoperi adevărul în legătură cu dispariția soțului ei, Nechifor. Acestei
teme centrale i se suprapun altele ca: iubirea, familia, natura, viața pastorală.

5. Scene semnificative

Semnificațiile romanului pot fi urmărite la mai multe niveluri – social, moral, afectiv,
inițiatic – aflate în interdependență. Axa simbolică a romanului o reprezintă călătoria Vitoriei
Lipan, ale cărei resorturi motivaționale sunt iubirea și datoria. Deși nu are nicio dovadă, eroina
știe cu siguranță că soțul ei a murit și că îi va găsi trupul. Scena descoperirii lui Nechifor Lipan
este minuțios pregătită de autor. Printr-o pauză descriptivă sunt conturate, mai întâi, vibrațiile
naturii în timpul primăverii („Pădurea fâșâia lin din cetini și răsufla aburi. În poienile sorite,
pământul se ochise bine și înverzeau pajiști. În frunzele moarte din marginile unei râpi, Vitoria
găsi clopoței albi.”), puse în relație cu starea eroinei: „Trupul ei ar fi vrut să cânte și să
înmugurească; simțea intrând în el soare și bucurie; dar în același timp se ofilea în ea totul,
grabnic, ca clopoțeii pe care-i ținea între degete și care pieriseră”. Pentru că îl simte agitat pe
Lupu („Nu știu ce va fi având astăzi Lupu...”), Gheorghiță urmează îndemnul mamei – care
înțelege că animalul „a dat aicea semn” – și îl sloboade în râpă, coborând apoi și el. Ritmul
narativ se precipită pe măsură ce Vitoria se apropie de fundul prăpastiei. Propozițiile devin
scurte, cu multe verbe la perfectul simplu, care punctează acțiuni derulate rapid, pe când cele la
imperfect redau stări interioare profunde („Flăcăul părea cu totul zăpăcit. Abia acum înțelegea
că acolo zace tatăl lui.”). Liniștea morții este străpunsă și potențată auditiv de strigătul-bocet al
Vitoriei, care își cheamă soțul cu numele lui de taină: „-Gheorghiță!”.

Finalul romanului pune în valoare intuiția, inteligența, pragmatismul și curajul Vitoriei.

Memorabilă este, din acest punct de vedere, secvența de la praznicul de înmormântare, în care
știe să exploateze momentele de tensiune psihologică ale vinovaților și să adâncească fisura
siguranței de sine ostentativ afişate. Apelând la resursele dramatice ale dialogului, autorul urmărește,
în crescendo, starea de nervozitate a lui Calistrat Bogza, ce-și arată vulnerabilitatea sub asaltul
insinuărilor Vitoriei, pe fondul paharelor băute ,,pe nerăsuflate” și al tensiunii instaurate între toți cei
prezenți. Totodată, prin intermediul stilului indirect liber, scena este potențată de gândurile
ucigașului: ,,Prost și tâmp ar fi să-și închipuie că ea a fost de față. Mai prost și mai tâmp să creadă
că mortul a putut vorbi. Şi totuşi, muierea aceasta care-l urmărește a arătat întocmai lucrurile,
punct cu punct, pas cu pas”. După ce îi biruie pe cei doi, munteanca se simte ca ,,trezită din nou de
griji multe”， de această dată îndreptate către viitorul apropiat. Își cheamă feciorul și face planuri de
pomenire a celui dispårut, de recuperare a turmelor și de reluare a vieții în firescul ei: ,,ne-om
întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat”. Astfel, ,,descoperind adevărul,
Vitoria verifică, implicit,armonia lumii: află ceva mai mult decât pe făptuitorii omorului, și anume
că lumea are o coerență pe care moartea lui Lipan n-a distrus-o.” (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe,
vol. I).

6. Structura
Alcătuit din 16 capitole, romanul este structurat în trei mari părți: capitolele I-VII – în
care se evidențiază gospodăria Lipanilor, dispariția lui Nechifor și pregătirile necesare pentru
plecarea în căutarea lui (expozițiunea și intriga); capitolele VIII-XIII – prezintă călătoria Vitoriei
cu Gheorghiță și găsirea rămășițelor lui Nechifor într-o râpă (desfășurarea acțiunii și punctul
culminant); capitolele XIV-XVI – înfățișează praznicul ritual și pedepsirea făptașilor
(deznodământul).
 Cronotopul este bine delimitat pentru a susține caracterul realist al operei, astfel că
zona geografică și spirituală folosită drept cadru este spațiul munților Moldovei, cuprinzând
toponime ale geografiei reale: Piatra Neamț, Călugăreni, Fărcașa, Borca, Sabasa, Suha, singura
așezare care există doar pe tărâmul romanesc fiind Măgura, satul Lipanilor. Se poate aproxima
timpul acțiunii datorită referirii la introducerea calendarului nou (1924), la călătoria cu trenul și
la utilizarea telegrafului.

6. Incheiere
Prin Baltagul, Sadoveanu impune în literatură forța vie a trecutului, puterea tradiției de
a-și păstra esențele indiferent de epocă, dar și vigoarea oamenilor de pe plaiurile mioritice,
pentru care existența se desfășoară lin, în ritmurile eterne ale naturii și ale timpului, Ov. S.
Crohmălniceanu afirmand ca ,, O adevărată etnografie a poporului roman s-ar putea reconstitui
din mii și mii de amănunte, care nu sunt colecționate anume, ci răsar firesc la tot pasul în opera
scriitorului“.