,,Baltagul”

de Mihail Sadoveanu
- particularotăți ale romanului -

În perioada interbelică, romanul românesc evoluează pe două direcții caracterizate de

formule estetice diferite: pe de o parte, romanul obiectiv realist, despre care George Călinescu
afirmă că nu și-a epuizat încă posibilitățile în literatura română și, pe de altă parte, romanul
subiectiv modern, al autenticității și al experienței, influențat de orientările romanului din
literatura occidentală.
Romanul ,,Baltagul” publicat de Mihail Sadoveanu în anul 1930, este un roman
interbelic, obiectiv, realist, tradițional, de factură mitică.
Dimensiunea tradițională a operei se leagă, în principal, de aspectele inspirate din
mitologia românească și din obiceiurile și tradițiile circumscrise spațiului arhaic autohton.
Critica literară recunoaște în această proză legătura directă cu mitul transhumanței din balada
populară ,,Miorița”, de asemenea și o continuare a intrigii din textul popular. Astfel,
Perpessicius vede în ,,Baltagul” „reconstituirea acelei crime păstorești despre care vorbește
balada Mioriței”, iar George Călinescu observă că scriitorul depășește cu mult această temă. Pe
lângă ilustrarea acestor elemente de mitologie românească, Alexandru Paleologu face legătura
dintre romanul ,,Baltagul” și mitul egiptean al lui Osiris, față de care găsește mai multe
asemănări: Vitoria – Isis, Gheorghiță – Horus, Lupu –Anubis, împrăștierea osemintelor celui
răpus și existența unui instrument care ajută în căutare. Tot de factură tradițională este
reprezentarea în roman a unei întregi serii de idei și credințe religioase, practici și ritualuri
specifice lumii satului și tradiții păstorești după care se organizează viața muntenilor.
Pe de altă parte, ,,Baltagul” este un roman realist, caracterizat prin reprezentarea veidică
a realității și prin obiectivitatea perspectivei narative. Realismul este un curent literar apărut în
literatura franceză, în prima jumătate a secolului al XIX-lea ca reacție la sensibilitatea
subiectivă și la imaginația promovate de romantism. Împotriva acestora, proza realistă își
propune o reflectare veridică și verosimilă a realității, bazată pe imitarea cât mai fidelă a datelor
acesteia, fără idealizarea ei. Analizând aspectele legate de mit, în paralel cu cele ce țin de
realismul formulei narative a operei, criticul literar Nicolae Manolescu observă că
predominante sunt în acest roman caracteristicile prozei realiste, deoarece „mitul s-a alterat prin
istorie” și romanul vorbește despre „o lume nouă, bazată pe acumularea capitalului”.
Verosimilitatea acțiunii operei este asigurată de tratarea unei problematici sociale,
romanul fiind o monografie a satului românesc de la munte, precum și de prezența unor tipuri
de personaje ușor de recunoscut în lumea rurală și în cea pastorală, cum ar fi: ciobanul înstărit,
femeia voluntară, iubitoare, păstrătoare de tradiții și dornică de dreptate, preotul sfătuitor,
tânărul care se inițiază în tainele vieții, criminalul care ucide din lăcomie etc. Elementele
veridice din roman contribuie la sporirea credibilității universului operei. Astfel, se observă că
acțiunea este plasată pe coordonate spațio-temporale reale; toponimele pot fi recunoscute pe o
hartă geografică (Tarcău, Măgura, Bistrița, Piatra-Neamț, Călugăreni, Farcașa, Dorna, Suha,
Sabasa etc.), în timp ce indicii temporali fixează în principal mari sărbători din calendarul
creștin, după care se orientează viața oamenilor în lumea veche românească: Sâmedru (Sfântul
Dimitrie în calendarul creștin ortodox), Sfântul Andrei, Postul Mare, Boboteaza, dar și date
obiective, cum sunt cele de joi, 9 martie - Sărbătoarea Tuturor Sfinților, și vineri, 10 martie,
ziua plecării Vitoriei Lipan în căutarea soțului ei.
Tema romanului ,,Baltagul” este de factură tradițională și vizează condiția țăranului de
la munte care învață să trăiască la întâlnirea dintre două lumi: una veche, cu tradiții și obiceiuri
care ordonează existența oamenilor și una nouă, „de devale”, cu elemente de civilizație mai
greu acceptate de țăranul conservator, dar care pătrunde în existența acestuia și se amestecă cu
ea, fiind asimilată în final. În călătoria pe care Vitoria o face în căutarea soțului, ea învață

1
elementele noii civilizații pe care o descoperă, legile ei, cărora trebuie să se supună; alături de
practici specifice lumii arhaice, cum sunt ritualurile religioase (botezul, nunta, înmormântarea)
sau „ghicitul” babei Maranda, Vitoria se supune și legilor stăpânirii lumești, administrative. De
exemplu, după descoperirea osemintelor lui Nechifor, ea îndeplinește cele necesare odihnei
veșnice a mortului și, deși realizează propria investigație și intuiește criminalii, înțelege să lase
în seama autorităților anchetarea crimei.
O altă temă a operei este maturizarea lui Gheorghiță, ceea ce face din această operă un
Bildungsroman. Călătorind alături de mama lui, băiatul se inițiază în tainele lumii, învață de la
ea și de la oameni, iar cel mai important este faptul că, în final, prin gestul lovirii criminalului,
își desăvârșește simbolic formarea, fiind pregătit să preia îndatoririle de bărbat ale tatălui.
Un episod semnificativ pentru tematica operei este cel al coborârii în râpa în care sunt
descoperite osemintele lui Nechifor Lipan. Momentul este fixat în finalul capitolului XIII și
începutul capitolului XIV, fiind reprezentativ pentru evoluția conflictului și pentru maturizarea
lui Gheorghiță. În ceea ce privește tema condiției țăranului, secvența ilustrează destinul lui
Nechifor care a căzut victimă complotului celorlalți ciobani, dar și reușita investigației Vitoriei.
Ajutați de câinele Lupu, Gheorghiță și Vitoria coboară într-o râpă situată pe versantul muntelui,
între Suha și Sabasa, în dreptul Crucii Talienilor, iar acolo descoperă trupul abandonat al lui
Nechifor. Vitoria dă dovadă de stăpânire de sine și prima rânduială pe care o face este să acopere
osemintele, apoi aprinde o făclie de ceară și îl însărcinează pe Gheorghiță să păzească locul și
lumina cât timp ea merge să cheme autoritățile. Pentru Gheorghiță, momentul este încărcat de
tensiune, băiatul coboară primul în râpă, iar când ajunge mama lui, îl găsește plângând. Rămas
singur, i se face o frică, dar trăirile sale sunt firești și specifice etapelor maturizării pe care le
parcurge.
O altă secvență reprezentativă pentru tema romanului, definitorie pentru ideea de
dreptate, dar și de tradiție și datorie morală împlinite este cea a praznicului, care încheie
romanul. După înmormântarea lui Nechifor, la praznic iau parte atât oamenii din localitatea Doi
Meri, oficialitățile, cât și criminalii Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, invitați de Vitoria ca buni
creștini. Ea se arată bine intenționată față de subprefectul Anastase Balmez, dar strategia ei este
să adune în același loc autoritățile și suspecții pentru ca „să-l împungă” pe criminal, forțându-l
să se autodenunțe. Inițial, punctul de plecare al discuției este baltagul lui Bogza, pe care Vitoria
îl studiază cu atenție, sugerându-i lui Gheorghiță să vadă dacă pe el nu scrie ,,sânge”. Tehnica
femeii îl neliniștește pe cel vizat, dar Vitoria continuă cu prezentarea unui scenariu al crimei
așa cum spune ea că i l-a povestit chiar Nechifor cât a stat cu el în râpa în care i-a descoperit
osemintele. Vitoria știe că nu are nicio dovadă a vinovăției criminalilor, dar tehnica ei
inteligentă are ca efect autodemascarea lui Bogza. Acesta reacționează violent, lovește, se
înfurie, astfel încât Gheorghiță este nevoit el însuși să îl lovească cu baltagul. Gestul băiatului
capătă semnificații simbolice pentru că arma cu două tăișuri care fusese instrument al crimei,
devine acum armă de apărare și mai ales de răzbunare ca gest de înfăptuire a dreptății. Lovitura
băiatului nu este mortală, ci doar simbolică; Bogza este ucis de câinele Lupu, iar în agonie își
mărturisește crima. Această secvență este foarte importantă pentru mai multe aspecte ale operei:
marchează deznodământul, subliniază descoperirea adevărului, maturizarea lui Gheorghiță și
mai ales respectul tradiției prin ceremonialul înmormântării, al integrării sufletului celui mort
în ordinea divină.
Acțiunea romanului ,,Baltagul” este structurată în șaisprezece capitole fără titluri și este
plasată în regiunea de munte a Moldovei, în zona Tarcăului, din județul Neamț și se desfășoară
pe parcursul câtorva luni (de la sosirea iernii până în primăvară), de-a lungul unui traseu care
cuprinde localități ce urcă spre zona nordică, a ținutului Sucevei, unde plecase Nechifor Lipan
după oi.
Evoluția conflictului este organizată de-a lungul acestor capitole în trei etape: capitolele
VII prezintă etapa premergătoare drumului făcut de Vitoria în căutarea soțului dispărut.

2
Îngrijorată de absența prelungită a lui Nechifor, femeia începe să interpreteze visele și semnele
naturii, ascultându-și cele mai negre presimțiri. Merge la preot pentru a cere sfaturi, dar și la
baba Maranda, pentru a-i ghici urma soțului dispărut. Când este convinsă că Nechifor nu se va
întoarce, începe să facă pregătiri pentru a pleca în căutarea lui. Îl cheamă pe Gheorghiță acasă
de pe Valea Jijiei, unde era plecat pentru a avea grijă de turma de oi, îi face un baltag, vinde din
produse pentru a avea bani și o duce pe Minodora la Mănăstirea Văratec pentru a o lăsa în grija
maicilor de acolo. Toate aceste întâmplări și pregătiri sunt cuprinse între sărbătoarea Sfântului
Andrei (30 noiembrie) și Sărbătoarea Tuturor Sfinților (9 martie). Capitolele VIII – XIII
urmăresc drumul făcut de Vitoria împreună cu Gheorghiță în căutarea lui Nechifor. Prima parte
a drumului, până la Călugăreni, o fac împreună cu negustorul David, care o învață pe femeie să
citească semnele și să se ferească de pericole. În continuare, cei doi trec prin diverse localități:
Farcașa, Borca, Cruci, Dorna. În aceste locuri și în cârciumi, Vitoria întreabă de prezența lui
Nechifor și urmărește semnele trecerii bărbatului până la Suha, unde este însoțit de ciobanii
Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. La Sabasa, urma lui Nechifor dispare, ceea ce o determină pe
femeie să creadă că el a fost ucis între Suha și Sabasa. În râpa adâncă din dreptul Crucii
Talienilor, ea descoperă osemintele soțului. Capitolele XIV – XVI conțin investigația făcută de
Vitoria pentru descoperirea criminalilor. La Doi Meri, ea pune întrebări nevestelor celor doi
ciobani, îi cheamă pe aceștia în fața autorităților, iar la praznicul de înmormântare îi determină
să își mărturisească crima, scoțând astfel la lumină adevărul.
Incipitul operei se constituie dintr-o legendă spusă de Nechifor Lipan la cumetrii și la
nunți. Subiect legendei e pretext pentru problematica operei: condiția țăranului de la munte al
cărui destin hărăzit de Dumnezeu este să îndure cu „o inimă ușoară” greutățile vieții. Conform
legendei, sosiți ultimii la împărțirea darurilor divine muntenilor, li se dă o inimă ușoară care să
îi bucure. Din punct de vedere al evoluției conflictului, acțiunea este plasată inițial în preajma
sărbătorii Sfântului Andrei, iar incipitul surprinde îngrijorarea Vitoriei Lipan cu privire la
absența soțului ei, plecat de-acasă după niște oi la Dorna încă de la Sfântul Dumitru.
Finalul romanului, din punct de vedere al evoluției conflictului, înregistrează
deznodământul cu descoperirea și pedepsirea criminalilor. Din punct de vedere al discursului
narativ, finalul conține un monolog al Vitoriei prin care sunt ordonate aspecte legate de
existența ei și a copiilor după înmormântarea lui Nechifor. Femeia plănuiește în mod foarte
pragmatic praznicele de pomenire a lui Nechifor, organizarea turmelor de oi și aducerea
Minodorei de la mănăstire, unde fusese lăsată în grija maicilor, pentru a vedea mormântul
tatălui.
Titlul romanului este un element compozițional care dă nume întregului univers al
operei, este marcă de identificare pentru acesta și deschide perspectiva de lectură. Este alcătuit
dintr-un substantiv comun articulat hotărât, care denumește unealta de muncă specifică lumii
oierilor, dar și arma de apărare împotriva animalelor sălbatice. Cele două tăișuri ale baltagului
sugerează dualitatea lumii: binele și răul, armă de apărare și instrument al crimei. Obiectul se
regăsește de câteva ori în roman: înainte de plecarea în călătorie, Vitoria îi dă fierarului să-i
facă un baltag nou lui Gheorghiță, pe care îl va sfinți părintele Daniil Milieș. Cu acesta, flăcăul
este îndemnat, pe drum, să-l lovească pe un bărbat care se apropie necuviincios de mama sa.
Când este descoperit trupul lui Nechifor, Vitoria observă în craniu urma unei lovituri de baltag,
iar în final, baltagul lui Bogza – arma crimei – devine armă de înfăptuire a dreptății și a
răzbunării cu care lovește Gheorghiță.
Așadar, romanul ,,Baltagul” surprinde într-un fir epic concentrat un conflict din lumea
pastorală a muntenilor, devenit pretext pentru o frumoasă monografie a satului moldovenesc
aflat între forța de manifestare a tradițiilor vechi și zona de influență a civilizației unei lumi noi,
monografie realizată cu mijloacele specifice prozei realiste, de factură mitică.