Baltagul

de Mihail Sadoveanu

I. Încadrare în perioadă/ curent/ orientare tematică

Scris în doar 17 zile, publicat în 1930, „Baltagul” este un roman interbelic, realist-
mitic și tradițional.
Caracterul realist este susținut de faptul că prezintă aspecte ale vieții în mod veridic,
real, perspectiva narativă abordată este una obiectivă, iar toponimele identificabile conturează
un spațiu moldovenesc - satul Măgura Tarcăului, din zona Dornelor. Temele identificate, în
special cea a familiei, susțin - de asemenea - caracterul realist al romanului.
Caracterul mitic al romanului este evident încă de la prima pagină, deschisă cu
mottoul „Stăpâne, stăpâne/Mai cheamă și-un câne”, aparținând baladei populare „Miorița”,
considerată unul dintre miturile fundamentale ale poporului român. Critica literară leagă
drumul căutării lui Nechifor Lipan de către soția sa, Victoria, de un alt mit cunoscut literaturii
universale, respectiv cel al lui Isis și Osiris. Este valorificat și mitul marii treceri, regăsit sub
forme variate la toate popoarele lumii. Balada „Miorița” reprezintă totodată și o importantă
sursă de inspirație, ce sugerează și viziunea autorului despre lume, acesta considerând că
viața oamenilor nu poate fi separată de sensurile ei ritualice, ancestrale.
Un prim argument pentru încadrarea romanului „Baltagul” în paradigma tradițională
este construcția epică specifică romanului tradițional - narator omniscient, perspectivă
narativă omniscientă, compoziție închisă. Arhitectura compozițională este caracterizată prin
echilibru perfect, principiile compoziționale și tehnicile narative fiind clasice: cronologia
acțiunii, tehnica înlănțuirii cu inserția unor episoade retrospective.
Caracterul monografic al romanului este impus de prezentarea zonei Dornelor cu tot
ceea ce are ea specific, cu ritmurile vieții muntenilor care bat în același timp cu ritmul naturii.
Sunt surprinse obiceiuri legate de nuntă, de înmormântare sau de munca zilnică.

II. Tema

Sinteză a prozei sadoveniene, „Baltagul” este un roman complex, cu caracter mitic,

simbolic, baladesc, un roman al transhumanței, în care se zugrăvește o civilizație pastorală
arhaică, un roman filozofic relevând o concepție despre lume și om - bazată pe credințe și
rânduieli ancestrale - , un roman inițiatic, roman de dragoste, roman al familiei și chiar un
roman cu intrigă polițistă.
În acest roman de maturitate, se regăsesc toate marile teme sadoveniene: natura,
călătoria, viața pastorală, familia, iubirea, tema rurală a romanului tradițional fiind dublată de
tema călătoriei inițiatice, dar și justițiare totodată. Însoțită de fiul său Gheorghiță, Vitoria
reconstituie drumul parcurs de soțul său, pentru descoperirea adevărului și realizarea
dreptății. Așadar, romanul are nu doar caracter monografic, ci și unul de bildungsroman,
datorat personajului Gheorghiță care, alături de mama sa, parcurge un drum al maturizării.
Drumul înfățișat în roman are semne și minuni pe care Vitoria, acest „detectiv în opinci”, știe
să le descifreze, să le înțeleagă, fiul său devenind astfel un inițiat.
III.Titlul

Titlul este unul sugestiv și pune întregul univers al cărții sub semnul dualității.
Baltagul este un topor cu ascuțișul curb, cu două tăișuri, în același timp unealtă, dar și armă a
crimei și a răzbunării, figurând simbolic viața și moartea. Acesta ajunge - în final - în posesia
lui Gheorghiță, marcând transferul de putere de la tată la fiu.

IV. Perspectiva narativă

Perspectiva narativă este una obiectivă, relatarea făcându-se la persoana a treia, de

către un narator obiectiv, omniprezent și omniscient. Omnisciența este însă redusă în
capitolul în care este prezentat parastasul soțului, deoarece aici Vitoria prezintă întregul film
al crimei, preluând rolul naratorului.

V. Repere spațio-temporale

Reperele temporale sunt desprinse din calendarul religios al satului tradițional:

aproape de Sfântul Andrei, în Postul Mare, 10 martie, urmărindu-se crearea atmosferei de
atemporalitate, specifică scrierilor sadoveniene. Prezența trenului plasează acțiunea la
început de secol XX.
Spațiul este plasat în satul de munte Măgura Tarcăului, în zona Dornelor și a Bistriței,
dar și în satul de câmpie Cristești, în Balta Jijiei. Traseul parcurs de Vitoria și Gheorghiță, pe
urmele lui Nechifor, este transcris pe hartă și susține realismul romanului.
Spațiul real și timpul obiectiv sunt dublate de spațiul simbolic, labirint-itinerariul, de
spațiul interior al visului, de timpul mitic impus prin legenda care deschide romanul, dar și de
durata interioară-timpul subiectiv al rememorării, al amintirilor Vitoriei.

VI. Relația incipit-final

Relația incipit-final este simetrică, susținută de tonalitatea religioasă cu care se

deschide și se închide romanul, precum și de imaginea personajului construit în absență,
Nechifor Lipan. În incipitul romanului, acestea nu ajunge acasă la vremea potrivită, ceea ce
trezește suspiciunile soției care înțelege după un timp că el nu va mai veni, fiindcă i s-a
întâmplat o nenorocire. În final, Nechifor este găsit și înmormântat creștinește, criminalul e
prins și pedepsit, astfel că familia sa își poate continua viața.

VII. Structura

Romanul este structurat pe 16 capitole, cu acțiune prezentată cronologic, prin

înlănțuirea secvențelor, respectând momentele subiectului. Prima parte cuprinde capitolele I-
VI și prezintă frământările Vitoriei în așteptarea soțului, precum și pregătirile ei de drum.
Partea a doua, capitolele VII-XIII,conține desfășurarea acțiunii și înfățișează drumul parcurs
de Vitoria împreună cu Gheorghiță, pentru căutarea lui Nechifor Lipan. Din spusele celorlalți,
ei reconstituie traseul acestuia și Vitoria își dă seama că soțul ei a dispărut între Suha și
Sabasa. Cu ajutorul câinelui său regăsit, Lupu, munteanca descoperă în râpă rămășițele lui
Nechifor. Și în acest episod, Vitoria se dovedește a fi maestrul inițierii fiului ei,proba
coborârii în râpă amintind de mitul coborârii în infern. Vitoria îi repetă lui Gheorghiță
„coboară în râpă, îți spun!”. Partea a treia, capitolele XIV-XVI, prezintă sfârșitul drumului,
cu ancheta poliției, înmormântarea, parastasul lui Nechifor și pedepsirea ucigașului. Bogza,
vinovat de crimă, își cere iertare și își recunoaște fapta. Cea mai importantă secvență este
parastasul lui Lipan. Inteligentă și calculată, Vitoria reconstituie crima, pe baza propriilor
deducții și o povestește veridic celor prezenți, ceea ce îi determină pe criminali să își
recunoască vina în fața satului și a autorităților. Munteanca îi cere baltagul lui Calistrat Bogza
și îl acuză indirect. Bogza își pierde cumpătul, se repede la flăcău ca să își ia arma și este
lovit cu propriul baltag. Astfel, tânărul răzbună moartea tatălui său și restabilește dreptatea.
Inițierea flăcăului este desăvârșită acum. El este pregătit să își asume rolul de cap al familiei
în locul lui Nechifor. Când muribundul își cer iertare de la Victoria, ea îi răspunde:
„Dumnezeu să te ierte!”.

VIII. Personajele

Personajele sadoveniene din acest roman sunt construite pe o trăsătură dominantă de

caracter, ilustrând o tipologie general umană, fiind niște caractere. În construcția lor se
accentuează ceea ce este tipic, definitoriu. Vitoria Lipan și soțul ei sunt reprezentativi pentru
profilul moral și modelul comportamental al personajului colectiv. Ca eroi tradiționali, ei sunt
orientați spre lume, văzuți în relațiile cu ceilalți, cu comunitatea. Evoluția lor epică este
previzibilă și bine motivată prin logica interioară a romanului.
Vitoria Lipan este un personaj memorabil, un adevărat „detectiv în opinci”, personaj
feminin complex, aparținând unei lumi arhaice, patriarhale. Vitoria este capabilă „de a bănui
cu metodă și a cerceta cu disimulație”(George Călinescu). Ea poate fi privită din ipostaza de
munteancă, mamă și soție, fiind un personaj conturat prin caracterizare directă și indirectă,
individualizat prin tehnica basoreliefului.
Munteanca, trăind în locuri în care viața nu e ușoară, pare că a împrumutat ceva din
tăria locurilor în care trăiește. Este măritată cu Nechifor de mai bine de 20 de ani și au doar
doi copii, pe Gheorghiță și pe Minodora. Trăiește în spiritul tradițiilor și știe să citească
semne și avertismente pe care natura i le trimite. Deși a ajuns la vârsta deplinei maturități,
este încă o femeie frumoasă, fapt subliniat direct de narator, prin tehnica detaliului
semnificativ „nu mai era tânără, dar avea o frumusețe neobișnuită în privire”.
Ca mamă, se dovedește mai autoritară cu fiica sa și mai blândă cu Gheorghiță, însă pe
amândoi îi crește în spiritul tradițiilor specifice familiei. Refractară la noutăți, îi interzice
Minodorei să poarte coc și să valseze și nu este de acord cu faptul că fata este curtată de fiul
învățătorului. Cât timp este plecată de acasă în căutarea lui Nechifor, o lasă pe Minodora la
mănăstire, pentru că acolo o știe în siguranță, dar și pentru că este deosebit de credincioasă,
trăsătură regăsită de-a lungul întregii acțiuni: ține post, se închină la icoane, îl înmormântează
creștinește pe Nechifor. Pentru Gheorghiță, ea reprezintă un mentor și un model în călătoria
inițiatică a acestuia.
Ca soție, Vitoria este caracterizată de iubirea pentru soțul ei „Nu putea să îi vadă
chipul, dar îi auzise glasul”. Visul premonitoriu stârnește o liniște care se amplifică până la
teamă devastatoare „Nu am să mai am hodină cum n-are Tarcăul, până ce l-oi găsi pe
Nechifor. „Din iubire adevărată, e gata să își sacrifice chiar viața „dacă a intrat el pe celălalt
tărâm, oi intra și eu după dânsul”. Pornește în căutarea lui Nechifor conștientă de faptul că nu
mai are cum să îl găsească în viață, dar simte că viața nu poate continua fără aflarea
adevărului. O scenă impresionantă este înmormântarea. Țipătul dinaintea coborârii sicriului
în groapă concentrează iubirea și durerea pierderii soțului „cu așa glas a strigat, încât pentru
toți cei de față a trecut un cutremur”.
Ca femeie, se confruntă cu o lume necunoscută și dă dovadă de calități surprinzătoare,
precum inteligența nativă, abilitatea de a intui psihologia celor din jur, „cunoaște gândul
omului”, harul de a vorbi, „iscusită la vorbă”, capacitatea de a se adapta împrejurărilor și
modului de a gândi a celui cu care vorbește.
Acțiunile și comportamentul ei, mijloace de caracterizare indirectă, relevă
tenacitatea, diplomația, abilitatea și capacitatea de disimulare, care contribuie la aflarea
adevărului. Alte modalități indirecte de construire a portretului eroinei sunt: limbajul - naiv,
ironic, aluziv, aspru sau mieros, notarea gestului semnificativ, observarea relațiilor cu
celelalte personaje, numele. Sonoritatea arhaică a numelui Vitoria, moștenit din latină, și
semantica lui care se referă la cel victorios, sunt în perfect acord cu imaginea femeii justițiare
întâlnite și în balade populare precum „Dolca”.

IX. Concluzii

Scriere reprezentativă a literaturii române interbelice, „Baltagul” de Mihail

Sadoveanu aparține realismului mitic, după cum constată criticul Nicolae Manolescu, prin
caracterul monografic, prin sursele de inspirație, prin tipologia personajelor și întreaga
arhitectură epică.