Baltagul – Mihail Sadoveanu

Perioada literara
Perioada interbelica schimba mentalitatea epocii datorita viziunii textelor poetice dezvoltate
pe tendinte moderniste, realiste si traditionaliste. Mihail Sadoveanu a fost unul dintre cei mai
importanti prozatori din prima jumatate a secolului al XX-lea si remarca in aceasta perioada
datorita povestirilor, nuvelelor si romanelor alaturi de alti scriitori precum Vasile Voiculescu,
Liviu Rebreanu, Camil Petrescu.

Ipoteza
Opera literara “Baltagul” scrisa de Mihail Sadoveanu apartine genului epic, fiind un roman
social, de tip traditional. In opinia lui George Calinescu, fiind si un roman mitic, al
transhumantei apartinand curentului literar traditionalism.

Teorie
Romanul este specia literara a genului epic in proza de mare intindere cu personaje
numeroase, complexe si amplu caracterizate, cu o intriga complicata si o actiune ampla.

Romanul social este roman ce dezbate ca tema viata citadina a unei comunitati.

Romanul obiectiv este specific doar realismului si se axeaza pe mai multe particularitati.

Realismul este curentul literar aparut in context european la mijlocul sec. al 19-lea a carui
estetica se baza pe reflectarea veridica a realitatii in arta. Operele surprind o realitate
neinfrumusetata, veridica, dar valorificata artistic. Se realizaza o fresca sociala prin ilustrarea
categoriilor sociale in evolutie.

Traditionalismul este atitudinea culturala care exprima un atasament excesiv pentru valorile
trecutului, ale traditiei, vazute intr-o pozitie de superioritate fata de cele noi. Curentul literar
se realizeaza ca ideologie in jurul revistei “Gandirea”, in special aparut la Cluj in 1921, sub
conducerea lui Cezar Petrescu, mutata la Bucuresti in 1922, sub conducerea lui Nechifor
Crainic, unde isi continua aparitia pana in 1944.

Tip de roman
“Baltagul” este un roman al transhumantei deoarece se bazeaza pe urcatul si coboratul oilor.
Oamenii isi sincronizeaza viata dupa mersul barbatului cu cu oile intre munti, in timp ce
femeia ramane acasa, avand grija de gospodarie si de copii, dar si de produsele rezultate de la
animale.

“Baltagul” este un roman social deoarece se realizeaza o fresca sociala prin ilustrarea
categoriilor sociale in evolutie. Oamenii (satenii) isi organizeaza viata la sat.

De asemenea, opera este un roman mitic deoarece apar elemente legendare cum ar fi
vrajitoria, magia sau farmecele, dar care nu se adeveresc, ele stand la baza genezei operei sau
la subiectul acesteia.
Geneza si surse de inspiratie
Publicata in anul 1930, opera a necesitat un numar de doar spate pana la zece zile de scriere
deoarece se afla in mintea scriitorului de foarte mult timp. La baza inspiratiei scriitorului au
stat trei tipuri de surse: autobiografice, folclorile si mitice.

Sursele biografice arata ca intr-un interviu oferit de scriitor, acesta povesteste cum in
calatoriile sale pe jos prin Moldova a facut popas la un han. Acolo a avut prilejul sa asculte
doi jandarmi care vorbeau despre uciderea unui cioban caruia i s-au furat oile.

Sursele folclorice sustin ca opera se inspira din teme, motive sau tipuri de personaje care apar
in trei balade populare. Din balada populara “Miorita” se preia motto-ul operei “Stapane,
stapane / Mai cheama s-un cine”., se preia motivul complotului si motivul transhumantei. Din
balada populara “Salga” se preia tipul femeii justitiare. Din balada populara “Dolca” se preia
imaginea cainelui credincios.

Sursele mitologice asociaza o parte a povestii familiei Lipan cu legenda lui Osiris, fost rege
al Egiptului zeificat ca zeu al fertilitatii. Dupa ce a fost ucis de fratele sau Seth pentru a-i urma
la tron, sotia lui Osiris, Isis, mare preoteasa da nastere unui fiu pe nume Horus. Dupa ce
copilul ei creste, impreuna cu mama sa si insotit de un caine, pleaca in cautarea ucigasului. In
toate picturile rupestre, baiatul poarta in mana o arma cu doua taisuri.

Titlul
Titul operei, din punct de vedere morfologic, este format dintr-un substantiv articulat cu
articolul hotarat “-ul” care, in sens denotativ, semnifica un topor cu doua taisuri. In sens
conotativ, se concretizeaza motivul labirintului la nivelul actiunii. Baltagul devine obiect
simbolic, ambivalent: arma a crimei si instrumentul actului justitiar, reparator.

Tema
Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoviene se regasesc aici: viata pastorala,
natura, miturile, iubirea, arta povestirii, intelepciunea. Tema textului este monografia satului
moldovenesc de la munte, lumea arhaica a pastorilor, avand in prim-plan cautarea si
pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.

Perspectiva narativa
Naratiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul moniprezent si omniscient reconstituie in
mod obiectiv, prin tehnica detaliului si observatiei, lumea satului de munteni si actiunile
Vitoriei. Desi naratorul omniscrient este unic, la parastasul sotului, Vitoria preia rolul
naratorului. Inteligenta si calculata ca “un Hamlet feminin”, ea reconstituie crima pe baza
propriilor deductii si o povesteste veridic celor prezenti, ceea ce ii determina pe criminali sa-si
recunoasca vina in fata satului si a autoritatilor.

Structura
Din punct de vedere compozitional, textul este structurat in saisprezece capitolate, urmarind
doua coordonate fundamentale, aspectul realist (reconstituirea monografica a lumii pastorale
si cautarea adevarului) si aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal).
Orizontul mitic include modul de intelegere a lumii de catre personaje, traditiile pastorale, dar
si comunicarea om-natura si mitul marii treceri.
Prima parte (capitolele I – al VI-lea)
Framantarile Vitoriei in asteptarea sotului si pregatirile de drum – include expozitiunea si
intriga.
In expozitiune se prezinta satul Magura Tarcaului si schita portretului fizic al Vitoriei, care
este surprinsa torcand pe prispa si gandindu-se la intarzierea sotului sau plecat la Dorna sa
cumpere oi.Intriga cuprinde framantarile ei, dar si actiunile intreprinse inainte de plecarea ei
in cautarea sotului: tine post negru douasprezece vineri, se inchina la icoana Sfintei Ana de la
manastirea Bistrita, anunta autoritatile de disparitia sotului, vinde unele lucruri pentru a face
rost de bani de drum, pe Minodora o lasa la Manastirea Varatesc, iar lui Gheorghita ii
incredinteaza un baltag sfintit.

Partea a doua (capitolele al VII-lea – al XIII-lea)

Contine desfasurarea actiunii si releva drumul parcurs de Vitoria si fiul ei, Gheorghita, in
cautarea lui Nechifor Lipan. Ei reconstituie traseul lui Nechifor, facand o serie de popasuri: la
hanul lui Donea de la gura Bicazului, la crasma domnului David de la Calugareni, la mos
Pricop si bab Dochia din Farcasa, la Vatra Dornei (la han si la cantelarie,unde afla de actul de
vanzare a oilor), apoi spre Paltinis, Brosteni, Borca, de unde drumul paraseste apa
Bistritei, “intro tara cu totul necunoscuta”. De asemene, intalnesc o cumetrie, la Borca si la o
nunta, la Cruci. Succesiunea acestor mari momente din viata omului, da de gandit Vitoriei si
anticipeaza inmormantarea din final.
Intrebat din sat in sat, ea isi da seama ca sotul sau a disprut intre Suha si Sabasa. Cu ajutorul
cainelui regasit, Lupu, munteanca descopera intr-o rapa ramasitele lui Lipan, in dreptul Crucii
Talienilor.

Partea a treia (capitolele al XIV-lea – al XVI-lea)

Prezinta sfarsitul drumului: ancheta politiei, inmormantarea, parastasul lui Nechifor Lipan si
pedepsirea ucigasului. Coborarea in rapa si veghea noctura a mortului marcheaza maturizarea
lui Gheorghita, dovedita in infaptuirea actului de dreptate la parastas. Punctul culminant este
moment in care Vitoria reconstituie cu fidelitate scena crimei, surprinzadu-i chiar si pe
ucigasii Ilie Cutui si Calistrat Bogza. Primul isi recunoaste vina, insa al doilea devine agresit.
Este lovit de Gheorghita cu baltagul lui Nechifor si sfasit de cainele Lupu, facandu-se astfel
dreptate. Deznodamantul il surprinde pe Bogza, care-i cere iertare “femeii mortului” si-si
recunoaste fapta.

Personaje
Personajul principal, femeia voluntara, este “un exponent al spetei” in relatie cu lumea
arhaica, dar si o individualitate, prin insusirile sale. Vitoria este o femeie puternica, horatara,
curajoasa, lucida. Inteligenta nativa si stapanirea de sine sunt evidentiate pe drum, dar mai
ales la parastas, cand demasca ucigasii. Sotie iubitoare, porneste hotarata in cautarea
barbatului: “era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani. Asa-i fusese drag in tinereta
Lipan, asa-i era drag si acuma, cand aveau copii mari cat dansii”. Tipatul dinaintea coborarii
cosciugului si gesturile concentreaza iubirea si durerea pierderii sotului: “Cu asa glas a
strigat, incat prin toti cei de fata a trecut un cutremur. S-a daramat in genunchi, si-a rezemat
fruntea de marginea sicriului.” Portretul fizic releva frumusetea personajului prin tehnica
detaliului semnificativ “Nu mai era tanara, dar avea o frumuseta neobisnuita in privire”.

Personajul secundar, Gheorghita, reprezinta generatia tanara, care trebuie sa ia locul tatalui
disparut. Romanul poate fi considerat initiatic, deoarece prezinta drumul spre maturizarea lui
Gheorghita.
Nechifor Lipan este caracterizat in absenta, prin retrospectiva si remorare si simbolizeaza
destinul muritor al oamenilor. Numele sau “cel adevarat si tainic”, de botez, este tot
Gheorghita, dar primise numele Nechifor.

Personaje episodice sunt Minodora, fiica receptiva la noutatile civilizatiei este trimisa la
manastire pentru purificarel mos Pricop (ospitalitatea), parintele Danila (autoritatea spirituala
in satul arhaic), baba Maranda (superstitiile) – personaje reprezentative lumea satului arhaic.

Trasaturile personajului colectiv, muntenii, sunt surprinse inca de la inceput, in legenda pe

care obisnuia sa o spuna Lipan, rememorata de Vitoria. “Viata muntenilor e greal mai ales
viata femeilor. Uneori stau vaduve inainte de vreme, ca dansa. Munteanului i-i dat sa-si
castige painea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata.”

Concluzie
Avand in vedere aceste caracteristici, opera “Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un roman
mitic al transhumantei apartinand curentului literar realism.

Ion – Liviu Rebreanu

Perioada literară

Perioada literara interbelica schimba mentalitatea epocii datorita viziunii textelor poetice si in
proza dezvoltate pe tendinte moderniste, realiste si traditionaliste. Scriitori precum: Vasile
Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu se remarca in aceasta
perioada datorita povestirilor, nuvelelor si romanelor care au vazut lumina tiparului sub
incidenta acestor tendinte literare.

Autor

Liviu Rebreanu ramane in literatura ca un nuvelist si romancier a carui opera se afla la granita
dintre realism si modernism.

Marile evenimente sociale viata rurala sau citadina, iubire sau razboiul sunt doar cateva teme
ale operelor sale. Din sirul romanelor se desprind Ion, Rascoala, Padurea Spanzuratilor,
romane care creeaza adevarate mentalitati sociale si tipuri umane.

In anul 1920 este publicat romanul “Ion”, roman ce a fost prefigurat de o nuvela si un alt
schelet de roman.

Ipoteza

Opera literara Ion de Liviu Rebreanu apartine genului epic, ca specie literara este un roman
social, obiectiv, apartinand realismului.
Definirea romanului

Romanul este specia literara a genului epic in proza de mare intindere cu personaje
numeroase, complexe si amplu caracterizare cu o intriga complicata si actiune ampla.

Definirea romanului social

Romanul social este roman ce dezbate ca tema viata citadina a unei comunitati.

Citat reprezentativ

“Ion este cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane si cum procesul firesc al
epicei este spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultima a scarii evolutive”.

Definirea realismului

Realismul este curentul literar aparut in context european la mijlocul sec. al 19-lea a carui
estetica se baza pe reflectarea veridica a realitatii in arta.

Caracteristici ale realismului

Operele surprind o realitate neinfrumusetata, veridica, dar valorificata artistic. Se realizaza o

fresca sociala prin ilustrarea categoriilor sociale in evolutie. personajul este reflectat cristic, in
mediul existential care isi pune emprenta asupra evolutiei lui. Tipologiile umane reflecta in
special apartenenta la o clasa sociala, distingandu-se astfel intelectul sau taranul. Tema de
inspiratie este surprinsa prin viata sociala fie in mediul citadin, al orasului, fie al saturlui
traditional. Se realizeaza o succinta analiza psihologica prin intermediul monologului interior
sau reflectarea framantarii personajului de catre narator. Printre alte teme si motive literare se
reflecta mostenirea si banul, in avutirea sau confruntarea intre grupuri sociale. Limbajul este
artistic deoarece imbina mai multe registre stilistice cu scopul reflectarii veridice a spatiului si
timpului plasarii actiunilor. Reperele sp-temporale sunt bine ilustrate.

Opera, dupa marturisirile scriitorului se bazeaza pe evenimente reale. In satul de bastina,

Liviu Rebreanu a intalnit un taran pe nume Ion Pop al Glanetasului care i-a vorbit de pamant
cu patima, s-a plans de faptul ca nu are pamant, pentru el fiind echivalent cu statutul social. In
opera, il surprinde oe Ion, personaj principal al romanului si pe Titu Herdelea stand de forma
despre pamant.

In acelasi sat intr-o duminica de sarbatoare, scriitorul a observat un taran iesit de la biserica,
mergand peste hotare si aplecandu-se asupra pamantului si-a apropiat fata de pamant ca o
sarutare, dar vazand ca cineva il priveste a fugit. La randul ei, scena se regaseste in roman
atunci cand Ion saruta pamanturile lui Vasile Baciu. Avand o mentalitate rigida, lumea satului
s-a confruntat cu o povste aparte o fata din sat pe nume Rodovica ramane insarcinata cu “cel
mai becisnic flacau din sat”. Scriitorul o identifica pe aceasta cu Ana, personaj al romanului.
Intre alte personaje regasite in lumea reala, se afla si Titu Herdelea si Zaharia Herdelea,
realizati dupa prototipul sriitorului si al tatalui acestuia.
Romanul este realizat pe baza tehnicii circulare a sferoidului, viziunea de inceput si finala
asupra drumului fiind panoramica.

Explicarea titlului

Titlul operei constituit morfologic dintr-un substantiv propriu, indica denotativ un nume
inspirat din sfintii ortodocsi. Conotativ, titlul ilustreaza numele persoanjului principal, tipul
taranului saraca pentru care pamantul inseamna demnitate, dar incapabil de a dobandi
aceststatul moral indiferent ce ar face.

Geneza titlului

Surprinzand cele 3 scene din care se inspira in opera literara, scriitorul concepe o nuvela
intitulata in final “Rusinea”, dupa care scrie un roman schemat intitulat “Zestrea”. In forma
aproape finala, acesta se transforma in “Ion”, roman in doua parti intitulat “Blestemul
pamantului” si “Blestemul iubirii”. Considerand insa ca personajul nu este blestemat in soarta
sa, ci cade prada propriului glas, numele final al celor doua parti este glasul pamantului si
glasul iubirii.

Tema operei

Tema operei este blestemul banului care urmareste personajul principal pe care il schimba si il
distruge, facandu-l sa renunte la dragostea vietii pentru pamant.

Tipul de narator si perspectiva narativa

Tipul de narator omniscient si omniprezent, iar perspectiva narativa este obiectiva. Naratorul
este detasat si nu se implica in faptele prezentate.

Comentarea incipitului

Incipitul prezinta locul in care se desfasoara actiunea si introduce cititorul in viata satului
ardelean. Descrierea caselor ilustreaza prin aspect si asezare, conditia sociala a locuitorilor si
anticipeaza rolul unor personaje (Herdealea, Glanetasu) in desfasurarea actiunii. Crucea
stramba de la marginea satului anticipeaza destinul tragic al personajelor.

Prezentarea scenei horei

Actiunea romanului incepe intr-o zi de duminica in care locuitorii satului Pripas se afla la
hora, in curtea lui Maxim Oprea. Aserea privitorilor reflecta relatiile sociale. Cele doua
grupuri ale barbatilor sunt determinate de partea economica. Fruntasii satului si primarul
discuta separat de tarani. Fetele neinvitate la dans privesc hora, iar mamele si babele vorbesc
despre gospodarie. Copiii se amesteca in joaca printre adulti, iar intelectualii satului, preotul
Belciug si familia invatatorului Herdelea vin sa priveasca fara sa se amestece in joc.
Surprinderea evolutiei personajului literar Ion

Personajul Ion este surprins in evolutie datorita ascultarii glasului pamantului si al iubirii. La
inceput, Ion incearca sa obtina pamanturile lui Vasile Baciu, astfel Ana devina singura cale.
Relatia om-pamant arata ca dincolo de aceste aspecte se poate vorbi si de conflictul tragic
dintre om (nu intamplator taran) si o forta mai presus de calitatile individului. In fond,
destinul personajului principal nu este marcat numai de confruntarile cu semeni de-ai lui, pe
care ii domnina, cat si de relatia sa cu pamantul. Dorinta obsesiva a personajului de a avea
pamant, il face sa-si bata joc de Ana si de copilul lor. Ana ajunge sa se sinucida, iar copilul
moare de boala, dar viata lui Ion se incheie omeneste, prin intoarcerea in aceasta matrice
universala. Astfel, Ion asculta glasul pamantului, ii face curte Anei, o seduce si il forteaza pe
Vasile Baciu sa accepte casatoria. Dupa ce ii distruge viata Anei prin comportamentul lui,
sinuciderea ei nu-i trezeste regrete pentru ca in Ana sauin fiul lor nu vede decat garantia
proprietatii asupra pamanturilor. Glasul iubirii il determina ca dupa ce ana moare sa inceapa
sa-i dea tarcoale Floricai, maritata cu George atunci. Astfel ca glasul iubirii ii aduce moartea,
fiind lovit de George. Fpatul ca este lovit nu este decat un instrument al destinului, George
este arestat, Florica ramane singura, iar averea lui Ion devine a bisericii.

Asadar, evolutia personajului literar Ion este surprinsa in doua etape. Prima etapa este glasul
pamantului, cand obtine averea lui Vasile Baciu prin Ana, iar a doua etapa este glasul iubirii
cand incearca sa o recupereze pe Florica, gasindu-si moartea. Astfel, personajul decade
datorita obsesiei pentru pamant, renuntand la unica lui dragoste, care in final, ii aduce
moartea.

Evidentierea destinului personajului Titu Herdelea

Titu Herdelea este fiul sotilor Herdelea (Maria si Zaharia) mai avand inca doua surori Ghighi
si Laura. Titu este un personaj complex, ii place sa studieze oamenii pentru a vedea reactiile
lor, insa fara a face rau cuiva. A avut pentru o vreme o aventura cu Roza Lang, sotia unui
invatator. El scrie poezii si citeste foarte multe carti si ziare de la preotul Belciug. Mai tarziu,
lucreaza la un notar indemnat de parintii lui ca sa nu stea degeaba. Notarul si familia acestuia
il trateaza cu respect pentru faptul ca scrie versuri. In aceasta perioada, afectiunea pentru Roza
Lang scade, ajungand sa o uite. Sta un timp acsa, facand niste afaceri. Dupa ce nu mai suporta
sa stea acasa in urma faptelor tatalui sau de a vota pe Bela Beck, pleaca din nou sa lucreze la
notar, unde fiica acestuia se indragosteste de el, in timp ce el incepe sa simta ceva pentru
Virginia Gherman. De la inceputul romanului, pana la sfarsitul acestuia cand pleaca din
Romania, el socheaza prin complexitatea comportmenului sau.

Comentarea finalului

Finalul este reluarea incipitului “parca nimic nu s-ar fi schimbat” cu execeptia catorva oameni
sinsi. Astfel, finalul devine o concluzie pentru obsesia lui Ion. Toate suferintele se pierd intr-
un mod misterior. Totul se incheie cu imaginea raului Somes, exact cum a si inceput.

Clasificarea si tipologizarea personajelor

Personajul “Ion” este personaj principal si este tipul taranului obsedat de pamant, dar care
evolueaza intre doua atitudini extreme in prima parte a romanului este convins ca dragostea
nu ajunge in viata, in timp ce spre final isi da seama ca degeaba ai pamant daca persoana
draga nu iti este alaturi. Astfel, personajul devine memorabil prin imaginea sa dura si plina de
forta.

Personajul “Ana” este un personaj secundar, dinamic, realist si este tipul femeii nascute sub
semnul nefericirii, fiind predesitnata unei existenta tragice, dar si tipul de femeie blanda,
harnica, supusa, rusinoasa si fara personalitate care devine victima flacaului interesat numai
de averea ei.

Personajul “Florica” este un personaj secundat, plat, pozitiv si este tipul femeii adolescentine.

Personajul “Titu Herdelea” este un personaj secundar, rotund, pozitiv, autobiografic si este
tipul omului inteligent care sta departe de necazuri, dar in sinea lui stie tot ce se intampla.

Evidentierea modurilor de expunere si rolul lor

Modurile de expunere indeplinesc o serie de functii epice in discursul narativ. Descrierea

initiala are, pe langa rolul obisnuit de fixare a coordonatelor spatiale si temporale, functie
simbolica si de anticipare. Naratiunea obiectiva isi realizeaza functia de reprezentare a
realitatii prin absenta marcilor subiectivitatii, prin “stilul cenusiu” (Tudor Vianu). Dialogul
sustine veridicitatea si concentrarea epica.

Registre stilistice

In roman este constata autenticitatea limbajului regional si diferenta limbajului in functie de

conditia sociala. In roman se gasesc idverse procedee artistice precum personificari, epitete,
comparatii sau hiperbole.

Concluzie

In concluzie, “Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, avand toate
trasaturile acestuia

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - Camil Petrescu

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu a apărut
în perioada interbelică (1930) marcând un moment novator în contextul prozei româneşti prin
sincronizare cu literatura universală.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv,
de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al experienţei.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de
tip subiectiv, de analiză psihologică deoarece deplasează interesul spre estetica autenticităţii,
naraţiunea concentrându-se asupra evenimentelor vieţii interioare, autenticitatea fiind redată
prin exprimarea “exactă”, cu sinceritate, a trăirii unor experienţe de viaţă “adevărate”. Este un
roman al experienţei şi al autenticităţii pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, în plan
interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii.
În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu surprinde drama
intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, „povestea studentului în
filozofie Ştefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui”
(Tudor Vianu).
Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe fundamentale de cunoaştere
trăite de protagonist.
Titlul romanului sugerează două experiente extreme, alternative ale vieţii. Simetria titlului
corespunde celor două părţi ale romanului. Persistenţa cuvântului „noapte” în ambele părţi ale
titlului este o sugestie a tenebrelor interioare ce marchează cele două experienţe în care se
consumă frământările personajului: iubirea si razboiul.
Sunt prezente toate modurile de expunere. Naraţiunea este principalul mod de expunere, prin
descriere sunt conturate personajele, atât în mod direct cât şi indirect, prin fapte, gânduri,
gesturi, sentimente iar dialogul susţine veridicitatea.
Caracterul subiectiv al romanului este redat de (prin) naraţiunea la persoana I, sub forma unei
confesiuni a naratorului – personaj, cu focalizare exclusiv internă, subiectivă, naratorul
utilizând pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul interior cât şi flashback-ul
(memoria involuntară).
Conflictele romanului sunt interioare şi au in vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine (în
relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în razboi).
Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică temele romanului: cele
două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.
Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi exprimă aspiraţia către
sentimentul de iubire absolută.
Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia,
ca proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, în timpul unei concentrări pe
Valea Prahovei.
Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt
divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această
discuţie îi declanşează lui Gheorghidiu amintiri legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu
Ela.
Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest dar par fericiţi. Ulterior,
moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbă radical viaţa tânărului cuplu.
Noul statut social şi material o transformă pe Ela, îidezvăluie adevăratul caracter, ceea ce duce
la destrămarea iubirii dintre cei doi tineri..
Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji.
În casa acestei verişoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar Ştefan observă că Ela pare foarte
fericită în preajma acestuia. Stefan începe să fie din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar putea
înşela.
Odată cu această situaţie, începe calvarul protagonistului: gelozia. Gheorghidiu, narator-
personaj, se autoanalizază în toate etapele acestui sentiment. Nevoia de certitudini îl
determină să pună la cale o întragă activitate detectivistică, demarând o adevărată anchetă pe
cont propriu. Din toată această situaţie rezultă o tensiune dramatică, frămantări sufleteşti şi de
conştiinţă.
După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă şi îi aranjează Elei petrecerea verii la
Câmpulung. Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., are certitudinea că acesta este în oraş
pentru a se vedea cu Ela şi prin urmare îi este, cu siguranţă, amant. Plănuieşte să-i omoare pe
amândoi, dar planul îi este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment.
Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă reală a autorului,
valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum şi articole şi documente din perioada
Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului.
Autorul transcrie experienţa realităţii atroce, devastatoare a războiului, imaginea acestuia fiind
demitizată. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului – narator faţă
de celelalte aspecte ale existenţei sale.
Pe front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în convalescenţă, el se întoarce în
Bucureşti. Pentru prima dată o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu luciditate, că
oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul: „absolut tot
ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot
trecutul”, rămânând singur.
Construcţia personajelor este realizată într-o manieră modernă. Naraţiunea se concentrează
asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace moderne de analiză psihologică
(introspecţia, monologul interior), demitizari (iubirea, războiul, statul).
Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi personajul –
narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind un alter-ego al
autorului. El trăieşte în două realităţi temporale: cea a timpului cronologic (obiectiv), în care
povesteşte întâmplările de pe front şi cea a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează
drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în
care Gheoghidiu investighează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe cea
obiectivă a razboiului.
Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu încăpăţânare
adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.
Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi introspecţie:
„mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi naiv”.
Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele lui cât şi din
relaţia protagonistului cu celelalte personaje protagonistului.
Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte
drama îndrăgostitului de absolut.
Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii. Fire pasională,
puternic reflexivă şi hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii,
ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le analizează minuţios, cu luciditate. Personalitatea sa
se defineşte în funcţie de acest ideal – dragostea, Ştefan sperând să găsească în Ela idealul său
de iubire şi feminitate către care aspira cu toată fiinţa.
Iniţial, el a crezut că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar
unic”, iubirea lui fiind născută din admiraţie şi duioşie: „Iubeşti întâi din milă, din admiraţie,
din duioşie”, dar mai ales din orgoliu. Tot din orgoliu, Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe
Ela după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează eşecul. Primirea moştenirii generează
criza matrimonială. Ela cedează tentaţiilor mondene spre deosebire de Ştefan, care refuză să
adopte comportamentul superficial al celorlalţi.
Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului: ruptura,
împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului.
A doua experienţă a cunoaşterii, războiul, este o experienţă trăită direct şi care lasă definitiv în
umbră experienţa iubirii. Demistificat - războiul e tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig,
foame, păduchi, murdărie şi mai ales frică – descris într-o viziune realistă, în numele
autenticităţii şi al adevărului.
Confruntat cu situaţii-limită, protagonistul se autoanalizează lucid: „Ştiu că voi muri, dar mă
întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul”. Drama colectivă a războiului
anulează drama personală, a iubirii. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea
personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale.
În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de
idei şi pasiuni, un om inteligent”.
Limbajul. În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi povestirea sunt înlocuite cu
analiza şi interpretarea. Stilul anticalofil, folosit de autor, susţine autenticitatea limbajului,
care se caracterizează prin claritate, sobrietate, fraza scurtă şi nervoasă, fiind analitic şi
intelectualizat.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un
roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al
experienţei prin temele abordate (iubirea şi războiul), prin complexitatea personajelor, prin
concentrarea naraţiunii asupra evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea interesului spre
estetica autenticităţi şi prin valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior, de către
personaje, a unor experienţe definitorii, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor
literaturii române.
Maitreyi - Mircea Eliade

Mircea Eliade a fost istoric al religiilor, scriitor de ficţiune, filosof şi profesor român la
Universitatea din Chicago.

Romanul Maitreyi, publicat în 1933, face parte din prima tendinţă, fiind un roman modern
subiectiv, de analiză psihologică, un roman al autenticităţii şi al experienţei şi un roman
exotic.
Romanul este o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe
mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje.

Tema romanului este iubirea incompatibila, povestea nefericită trăită de Allan şi Maitreyi
amintind de Romeo şi Julieta sau Tristan si Isolda.

Titlul este sugestiv în ceea ce priveşte conţinutul discursului narativ. Acesta coincide cu
numele personajului principal feminin, Maitreyi, considerată de critică drept cel mai exotic
personaj feminin din literatura română.

Conflictul dintre europeanul Allan şi bengalezul Narendra Sen redă opoziţia dintre libertatea
dragostei şi constrângerile tradiţionale, iar la nivel general, incompatibilitatea sau lipsa de
comunicare dintre civilizaţii şi mentalităţi: cea europeană şi cea asiatică. De asemenea
romanul prezintă şi un conflict interior. Fire autoreflexiva, Allan trăieşte conflictul dintre
trăirea internă a iubirii, ca experienţă definitorie, şi luciditatea autoanalizei.

Incipitul romanului surprinde prin tonalitatea confesiunii, prin sinceritatea povestirii,

luciditatea analizei, autenticitatea întâmplărilor trăite şi consemnate cât şi prin misterul femeii
iubite, Maitreyi.

Maitreyi rămâne pentru europeanul raţional o eternă obsesie şi enigmă. Frământările lui Allan
pentru a o înţelege pe Maitreyi fac ca romanul să aibă un final deschis.

O primă secventă narativă semnificativă este “cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele
cărnoase, cu sânii puternici de fecioară bengaleză, crescută prea plin, ca un fruct trecut în
copt” din care putem deduce faptul că la început lui Allan nu i se părea frumoasă Maitreyi, dar
o dată cu timpul care trecea, acesta a început să observe frumuseţea exotică a fetei şi să fie
atras de misterul acesteia.

O a doua secventă narativă face referire la misterul ascuns în Maitreyi şi anume “suflet
nepătruns şi neînţeles, tot mai himeric”, pe care europeanul o cucereşte, dar nu poate să îi
desluşească taina, misterul care o înconjoară. Astfel, iubind-o pe Maitreyi, Allan descoperă
atât lumea tainică a Indiei, cât şi iubirea adevărată.

O altă scenă semnificativă face referire la logodna mistică de la lacuri. Maitreyi oficiază un
legământ al dragostei, în faţa pământului, a apei, a pădurii şi a cerului, dăruindu-i lui Allan un
inel “lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene”.

Din punct de vedere compoziţional, romanul are cincisprezece capitole, iar întâmplările sunt
relatate la persoana I, din perspectiva personajului – narator Allan. Construcţia discursului
narativ constă în dubla perspectivă temporală pe care personajul – narator o are asupra
evenimentelor: contemporană şi ulterioară.

În concluzie, având în vedere aspectele prezenate precedent, putem spune că Mircea Eliade
creează prin Maitreyi, unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura
română. Fiind totodată un roman al experienţei şi al autenticităţii, al trăirii intense a
sentimentului erotic ca experienţă definitorie.

Moara cu noroc – Ioan Slavici

Relația dintre două persoanele: Ghiță – Lică
Capodoperă a literaturii noastre nuvelistice, Moara cu noroc este din punct de vedere tematic
o nuvelă psihologică, iar, ca formulă estetică, aparține realismului, inaugurând etapa cu
accente tragice a operei lui Ioan Slavici .
Tema principală a nuvelei o constituie consecințele nefaste ale arghirofiliei, care conduc la
dezumanizarea sufletului.
Ghiță și Lică sunt cele două personaje principale ale nuvelei, aflate în conflict, personaje
care ilustrează categoriile protagonistului și antagonistului, între care relațiile sunt
ireconciliabile.
Ghiță este un cizmar sărac, dintr-un sat din câmpia arădeană. Harnic și cinstit, el trăiește
modest alături de soția sa, Ana, de bătrâna mamă a Anei și de copil. Nemulțumit de condiția
sa socială și dorind să ofere familiei sale o existență mai bună, Ghiță arendează cârciuma de la
Moara cu noroc, aflată într-un loc pustiu și blestemat.
Lică Sămădăul, personaj la fel de complex ca și Ghiță, este un traficant de turme de porci,
tâlhar și ucigaș.
Instalat la Moara cu noroc, Ghiță constată că afacerile prosperă. În lumea în care dorește să fie
stăpân, și nu slugă, Ghiță are însă ghinionul să-l întâlnească pe Lică Sămădăul, stăpânul de
temut al acestor locuri.
Apariția la han a Sămădăului, într-o zi de luni, declanșează conflictul și întreaga desfășurare a
acțiunii. Când apare la han, intră pe ușa din dos, sugerând, astfel, că el este adevăratul stăpân.
Chiar de la prima discuție, Lică îi pune în vedere lui Ghiță să colaboreze cu el, în caz contrar,
intenționând să-l alunge de la han. Ana intuiește că este un om râu și primejdios și aceeași
bănuială o are si Ghiță El înțelege însă, că, pentru a rămâne la Moara cu noroc, trebuie să
devină omul sămădăului.
Bun psiholog, Lică intuiește slăbiciunea cârciumarului pentru bani. Pentru a înlătura orice
tentativă de nesupunere, Lică îi ia toți banii cârciumarului, sub pretextul unui împrumut.
Conflictul dintre cei doi bărbați se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiță devine complice în
afacerile necurate ale sămădăului. Lică jefuiește un arendaș și ucide o femeie și pe copilul ei.
Ghiță nu participă la tâlhărie și nici la crimă, dar are cunoștință de aceste fapte.
La proces depune mărturie falsă, contribuind la condamnarea unor nevinovați și salvându-l
momentan pe Lică. Acest episod declanșează un conflict interior. Prăbușirea lui morală
devine inevitabilă, mai ales că se înstrăinează din ce în ce mai mult de Ana, cu care nu mai
comunică.
Lică este un personaj malefic, un factor distructiv, un scelerat. În relațiile cu Ghiță, el își
calculează abil fiecare mișcare, lovind în autoritatea sa de soț și părinte, în mândria, în
demnitatea lui și în imaginea de om cinstit.
Dezamăgită de slăbiciunile bărbatului ei, Ana se simte sedusă de Lică, în care vede un bărbat
adevărat. Cuprins de o gelozie oarbă, Ghiță este hotărât să se răzbune. În Duminica Paștelui, îi
întinde o cursă lui Lică, pentru a putea fi arestat de jandarmul Pintea. Pleacă după jandarm,
dar, la întoarcere, înțelege că și-a distrus iremediabil căsnicia. O găsește pe Ana singură
(deoarece Lică simțise primejdia și fugise) și o ucide, justificându-și crima odioasă prin
iubire. În timp ce hanul este incendiat, Ghiță este împușcat de oamenii lui Lică.
Orgolios până la capăt, sămădăul nu se lasă prins și alege sinuciderea, izbindu-se cu capul de
un stejar.
Ghiță și Lică sunt două personaje tragice, al căror destin atrage atenția asupra faptului că
nimeni nu este mai presus de legea morală și că încălcarea ei se plătește cu viața.