Sunteți pe pagina 1din 2

Lefter Popescu(caracterizare)

Opera lui I. L. Caragiale acoperă trei mari genuri : publicistică, dramaturgie şi proză
(nuvele şi schiţe). Nuvela „Două Loturi” de Ion Luca Caragiale, a fost publicată mai întâi în
„Gazeta săteanului”, apoi inclusă în volumul „Momente şi schiţe”, apărut în 1901.
Tema nuvelei „Două loturi” de I. L. Caragiale o constituie drama omului obişnuit, al
cărui destin este situat la limita dintre comic şi tragic. Titlul nuvelei semnifică şansa pe
care omul obişnuit o poate avea la un moment dat în viaţa lui. Numele personajului
principal este format din : „Lefter”, termen argotic folosit pentru a arăta starea materială
nesatisfăcătoare a personajului principal şi „Popescu” , ce este un nume obişnuit, acesta
arătând că el este un om oarecare.
Lefter Popescu este personajul principal al nuvelei, deoarece participă la toate
momentele acţiunii, iar toate celelalte personaje acţionează în funcţie de comportamentul
şi de atitudinea lui, de relaţia pe care o stabilesc cu acesta, cu cele mai multe dintre ele
aflându-se într-un conflict temporar sau de durată .
Se hrăneşte cu iluzia că s-ar putea îmbogăţi pe neaşteptate, deşi iniţial se arată
neîncrezător în şansa de a câştiga, pesimist după propria mărturisire “Ţi-ai găsit! Eu şi
noroc!”(autocaracterizare).
El caută biletele de loterie rătăcite şi oboseşte, dar apoi se revigorează brusc, atunci
când crede că îşi aduce aminte unde a pus biletele. La vederea mormanelor de vechituri din
casa chivuţelor, Lefter simte o nerăbdare pe care şi-o stăpâneşte cu greu. Dezamăgirea
ccare îl cuprinde atunci când nu găseşte biletele în jachet, îl face să devină impulsiv şi
violent cu Ţâca „…te omor, mă înţelegi? Te omor!”
Are şi momente de generozitate, dar este o generozitate interesată căci oferă un
anumit procent din posibilul câştig comisarului pentru a face presiuni asupra ţigăncilor să
înapoieze biletele. Afectiv, Lefter Popescu evoluează între speranţă şi disperare şi apoi de la
deznădejde la explozii de furie: ţipă la soţie ,sparge farfuriile, o bate pe ţigancă, şi-l
apostrofează până şi pe comisarul Turtureanu.
Se întoarce la chivuţe, care dormeau. Aşteptând, îşi face un discurs prin care să le
îmbuneze să-i dea biletele spunându-le că le va da cincisprezece la sută dacă îi dau biletele.
Când se scoală ţigăncile, el bate la uşă şi iese fata care, imediat cum îl vede, strigă că iar a
venit „nebunul” şi domnul Lefter se pomeneşte „fleaşc drept în ochi, o strachină cu prune
sleite”, aceasta fiind o situaţie tragico-comică.
Găsirea neaşteptată a biletelor, după atâta zbucium inutil, îi dă o stare de extaz şi
fericire deplină „Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor ! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături
cu Vremea, nemuritoare ca şi el”. Aici el se autocaracterizează deoarece se crede cel mai
norocos om din lume.
Fericirea ţine însă destul de puţin, pentru că seriile biletelor erau inversate şi atunci
când constată că visul său de îmbogăţire s-a năruit, disperarea atinge cote maxime şi se
comportă ca un nebun: îl jigneşte pe bancher, îşi dă palme şi pumni, bate din picioare, se
jeleşte , face un tărăboi de nedescris.
Cu toate aceste manifestări ale sale, Lefter Popescu este un om obişnuit, însă
situaţia în care se află este neobişnuită şi de aceea comportamentul său nu este normal. El
este o victimă a hazardului.
Atitudinea scriitorului nu este batjocoritoare ci-l învăluie cu multă înţelegere şi
chiar compasiune. O altă situaţie tragi-comciă este şi aceea când, după ce se întorc la
berărie, căpitanul Pandele îl acuză pe Lefter de neglijenţă, indiferenţă şi imprudenţă.
Trăsăturile de caracter ale personajului sunt prezentate atât direct de către narator,
de alte personaje sau de personajul însuşi ori se desprind indirect din faptele,
comportamentul, gândurile şi frământările sale din limbajul folosit şi chiar din numele
purtat.
Principalul mod de expunere folosit este naraţiunea ce se îmbină cu dialogul şi
monologul. Naraţiunea este folosită la prezentarea faptelor iar monolgul şi dialogul sunt
folosite la caracterizarea indirectă a persoanjelor.
Deşi îşi învăluie personajul într-o aură de compansiune îi critică atitudinea, dorinţa
de a se îmbogăţi cu orice preţ care îl dezumanizează, de aceea „…ironia e principala
coordonată a umorului caragialian.” (Ş. Cioculescu)