1

Drept penal – parte generală (rezumat)

I. Dreptul penal ca ramură de drept și ca știință juridică

1.0 Dreptul penal ca ramură de drept

Dreptul penal este o ramură de drept și reprezintă ansamblul normelor juridice
edictate de stat, prin care se stabilesc:
- faptele care constituie infracțiuni (crime și delicate);
- pedepsele ce se aplică;
- dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc
infracțiuni, pentru apărarea ordinii de drept.

Infracționalitatea sau criminalitatea reprezintă în dreptul penal un fenomen

antisocial și periculos. Ocrotirea valorilor sociale împotriva infracțiunilor s-a constituit
dintotdeauna și pretutindeni, la începuturi reacția față de aceste fapte fiind concretizate
în răzbunări private sub diferite forme. Treptat însă, acestui tip de răspuns împotriva
violenței i s-a subrogat represiunea publică, legiunile Greciei antice și Legea celor 12
table, consacrând dreptul exclusive al statului de a sancționa unele fapte antisociale.

Faptele periculoase pentru valorile fundamentale ale societății au determinat

apariția și consolidarea funcției de apărare a statului, iar exercitarea acesteia are loc cu
ajutorul dreptului penal prin arătarea în legi a faptelor încărcate de pericol și a
sancțiunilor cărora li se expun persoanele care le vor săvârși.
Faptele antisociale reprezintă unul din factorii de condiționare a dreptului penal,
sau cu alte cuvinte, însăși premisa acestuia.

Denumirea de drept penal provine de la cuvântul de origine latină poena ce

înseamnă pedeapsă. Astfel, în definirea dreptului penal trebuie respectate în principal
următoarele coordonate:
- obiectul de reglementare;
- metoda folosită de legiuitor în reglementare:
- scopul de reglementare;
- modul specific de atingere a scopului propus;
- caracterul normelor juridice;
- calitatea subiecților raportului juridic;
- principiile proprii.

De aici rezultă că dreptul penal reprezintă acea ramură a dreptului alcătuită din:
- toate normele juridice cu privire la condițiile în care o faptă este considerată
infracțiune;
- condițiile răspunderii penale;
- faptele care constituie infracțiuni;
- sancțiunile aplicabile celor care le-au săvârșit în scopul apărării ordinii de
drept.
 2

Temelia dreptului penal este alcătuită din instituțiile sale majore, respectiv:
a) infracțiunea;
b) răspunderea penală;
c) sancțiunile penale.

1.1 Obiectul dreptului penal

I. Domeniul de reglementare al dreptului penal îl constituie raporturile privitoare
la apărarea socială. Sfera de cuprindere a acestor raporturi este însă, controversată.
Potrivit unui punct de vedere, există 2 categorii de relații sociale reglementate de
dreptul penal:

1) relații sociale de conformare sau cooperare – acestea se nasc în

momentul apariției legii penale:
a. între stat pe de-o parte, care impune un anumit comportament
membrilor societății;
b. și destinatarii normelor juridice pe de altă parte, care reprezintă și
respectă dispozițiile aflate în aceste norme.

Conținutul juridic al acestor norme constă în dreptul statului de a pretinde o

anumită conduită membrilor societății și în obligația corespunzătoare de a se supune
normelor penale.

2) raporturile de conflict sau contradicție – care iau naștere atunci când

destinatarii normelor penale nu le respectă ci le încalcă prin săvârșirea
de infracțiuni.

Conținutul acestor raporturi este format din dreptul statului de tragere la

răspundere penală și de aplicare a pedepsei și din obligația corelativă a infractorului de a
răspunde penal și de a executa pedeapsa.

II. Conform altei opinii, dreptul penal reglementează numai un singur fel de
relații sociale care se nasc între stat și infractor abia după săvârșirea infracțiunii.

Deosebirea dintre cele 2 puncte de vedere este dată de momentul în care se naște
raportul social, penal. Astfel, susținătorii primei opinii apreciază că raportul penal se
ivește odată cu intrarea în vigoare a legii penale în timp ce adepții celei de-a doua soluții
consideră că nașterea raportului penal are loc abia atunci când se săvârșește infracțiunea.

Suntem de părere astfel că a 2-a soluție este mai viabilă date fiind următoarele
argumente:
- raportul juridic presupune o legătură între subiecții determinați care sunt
titularii de drepturi și obligații determinate sau cel puțin determinabile.
Suspendarea voluntară a întregii colectivități, chiar dacă reprezintă o formă de
realizare a dreptului, nu presupune în mod necesar existența unui raport penal;
 3

- raportul penal implică dreptul statului de a contrânge. În timpul supunerii liber

consimțite, coerciția (măsură de constrângere aplicată cuiva) lipsește, existând
doar convingere;
- introducerea destinatarilor normelor penale în raporturi penale de conformare
apare ca fiind nepotrivită, determinând situarea persoanei în cadrul unei
imense și istovitoare contabilități juridice;
- raportul penal este o relație socială concretă, ai cărei subiecți sunt titularii de
drepturi și obligații precis determinați;

Realizarea dreptului are loc pe 2 căi principale:

a) prin respectarea normelor juridice de către destinatarii acestuia;
b) prin organizarea aplicării normelor juridice de către organele de stat
competente (aplicare a dreptului – nașterea și desfășurarea raporturilor
juridice).

1.2 Scopul dreptului penal

Conform art. 1 CP, legea penală apără împotriva infracțiunilor:
- România;
- suveranitatea;
- independența;
- unitatea;
- indivizibilitatea statului;
- persoana, drepturile și libertățile acesteia;
- proprietatea;
- precum și întreaga ordine de drept.

Din reglementarea de mai sus putem deduce următoarele aspecte:

a) scopul dreptului penal este determinat de imperativul protecției valorilor
sociale și a ordinii de drept împotriva infracționalității;
b) scopul dreptului penal prezintă caracter social politic;
c) dreptul penal exercită un rol major în apărarea, consolidarea și progresul
societății;
d) valorile sociale enumerate se completează cu altele consfințite prin CR;
e) valorile sociale sunt ocrotite nu numai prin mijloacele dreptului penal, ci și de
reglementări care aparțin altor ramuri de drept (de ex: dreptul de
proprietate este apărat de reglementările CC (cele referitoare la acțiunea în
revendicare); la fel, căsătoria și rudenia urmează regimul consacrat de NCC;
apoi, codurile juridice civile de muncă sunt apărate de prevederile codului
muncii etc. Prin urmare, apărarea nevoilor sociale nu se realizează exclusiv
prin mijloace juridice penale sau extrapenale, ci și prin utilizarea altor
modalități cum sunt cele economice, sociale sau educative);
f) dreptul penal se află într-o legătură strânsă cu politica penală, constituindu-se
în principala pârghie de înfăptuire a acesteia (politica penală (un segment
al politicii generale ce luptă împotriva infracționalității) este în egală măsură
o știință și o artă ce constă în a descoperi și organiza în mod național cele
 4

mai bune soluții posibile pentru diferitele probleme de fond și de formă pe

care le ridică fenomenul criminalității);
g) necesitatea dreptului penal este determinată de:
o necesitatea ocrotirii valorilor sociale;
o existența fenomenului infracțional;
o necesitatea prevenirii reprimării sale;
o necesitatea reglementării prin legea penală a valorilor sociale.

1.3 Trăsăturile dreptului penal

a) Caracterul autonom – derivă din faptul că dreptul penal are un obiect
propriu de reglementare, un sistem propriu de principii și de instituții
precum și reguli de sine stătătoare privitoare la aplicarea și interpretarea
legii.
Represiunea penală reprezintă astfel o activitate socială exercitată de organele
statului împotriva infractorilor, între stat și aceste persoane închegându-se relații sociale
distincte de cele reglementate de alte ramuri de drept însă, corelate de aceste (de
exemplu: dreptul penal intervine cu sancțiunile sale în cazul infracțiunilor contra
patrimoniului prevăzute în art. 208-228 CP).
Cu toate acestea, dreptul penal reglementează raporturi sociale proprii,
respectiv pe cele de represiune penală și nicidecum pe cele patrimoniale protejate de
dreptul civil.

b) Caracterul normativ – sancționator prin natura obiectului său, dreptul penal

este în același timp normativ prin conținutul său.
Prin normele penale, statul pretinde o anumită conduită destinatarilor lor, cel mai
adesea prin abținerea de la săvârșirea unor fapte ilicite și uneori prin obligația de a
îndeplini o anumită activitate (de exemplu: în cazul infracțiunilor privitoare la asistența
celor în primejdie, prev. la art. 314-316 CP).
Dreptul penal stabilește infracțiunile și prevede sancțiunile aplicabile,
consacrând dreptul statului de a pedepsi “jus puniendi” și obligația corespunzătoare a
infractorului de a răspunde penal și de a executa pedeapsa (jus – drept; punio – a
pedepsi).

c) Caracterul unitar – se desprinde din unitatea dispozițiilor referitoare la

infracțiune, răspundere penală și sancțiunile penale.
(1) În partea generală a CP (art. 1-154) sunt cuprinse norme penale generale,
care privesc printre altele aplicarea legii penale în timp și spațiu, tentativă, participație,
pluralitatea de infracțiuni, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, pedepse,
măsurile de siguranță, cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele
condamnării.
În partea specială a CP (art. 155-361) sunt cuprinse norme speciale sistematizate
în funcție de obiectul lor juridic (valorile sociale pe care le apără). Sunt astfel
reglementate infracțiunile contra persoanei, contra patrimoniului de serviciu sau în
legătură cu serviciul.
Codul penal reprezintă legea penală generală. În afara CP, pe calea unor legi
penale speciale și a unor legi extrapenale cu dispoziții penale, sunt reglementate și alte
 5

infracțiuni care constituie un fond distinct cu un volum comparabil celui inclus în partea
specială a CP. Constituie legi extrapenale cu dispoziții penale printre altele codul rutier,
vamal, silvic, legea 31/1990 privind legi comerciale etc.

(2) În al doilea rând, unitatea dreptului penal se desprinde din dreptul

fundamental și specific al statului de a pedepsi, drept pe care se sprijină orice normă
penală.

(3) În al treilea rând, caracterul unitar al dreptului penal este determinat de

împrejurarea că raporturile sociale care formează obiectul său de reglementare sunt
călăuzite atât de normele generale, cât și de cele speciale, într-o acțiune sinergică
(unitară).

(4) În al patrulea rând, normele penale se regăsesc într-un întreg datorită forței
unificatoare a principiilor care sunt unele și aceleași pentru toate cele 3 mari instituții
ale dreptului penal (infracțiune, răspundere penală și sancțiune penală). Normele penale
nu pot fi aplicate de sine stătător, ci numai prin raportare și corelare cu normele speciale,
acestea la rândul lor, întregindu-se cu cele dintâi.

d) Caracterul de drept public – dreptul public este format din acele ramuri
juridice care privesc includerea dreptului penal în dreptul public și se
explică prin aceea că de apărarea valorilor sociale este interesată întreaga
societate reprezentată de stat.
În fiecare raport penal, statul apare ca subiect dominant, titular de drepturi,
capabil de a impune conduite și de a trage la răspundere penală.

1.4 Locul dreptului penal în sistemul juridic

În cadrul sistemului nostru juridic, dreptul penal se corelează cu aproape toate
celelalte ramuri de drept. Aceste interferențe se explică în primul rând prin aceea că
valorile sociale protejate de dreptul penal sunt ocrotite concomitent și de norme juridice
ce aparțin altor ramuri.
De exemplu, ilicitul juridic care lezează ordinea de drept se înfățișează sub
diferite forme. În raport cu gravitatea faptelor distingem ilicitul civil, disciplinar,
administrativ, ierarhia încheindu-se cu ilicitul penal care se particularizează prin acel “cel
mai mare pericol social”.
Astfel, dintre ramurile de drept cu care se corelează dreptul penal amintim
doar câteva:
a) dreptul constituțional – această ramură de drept este formată din
normele juridice prin care se cârmuiesc raporturile sociale apărute în
procesul exercitării puterii de stat, consacrându-se reguli de bază,
instituții juridice, drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor.
În CR sunt prevăzute printre altele, aspecte privitoare la: incriminarea
infractorilor numai prin lege organică, acordarea amnistiției și grațierii la fel numai prin
lege organică, interzicerea pedepsei cu moartea, garantarea dreptului la viață, integritate
fizică și psihică a persoanei etc.
 6

b) dreptul procesual-penal – dreptul penal substanțial sau material nu este

de imediată aplicare, ci el se înfățișează ca drept potențial care își
îndeplinește funcția socială prin intermediul dreptului procesual-
penal.
Existența și conținutul raportului juridic penal se stabilesc numai prin intermediul
raportului procesual-penal.
c) dreptul civil – raporturile sociale reglementate de dreptul civil,
respectiv cele patrimoniale între părțile egale în drept, precum și cele
personale nepatrimoniale legate de individualitatea persoanei fizice și
juridice în calitatea lor la raporturile juridice civile sunt apărate și de
legea penală prin incriminarea infracțiunilor contra persoanei și
patrimoniului.
d) dreptul administrativ – raporturile sociale din domeniul administrației
de stat sunt ocrotite prin incriminarea infracțiunilor contra
autorității și infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Din categoria infracțiunilor contra autorității amintim: ultrajul și uzurparea de
calități oficiale, iar din categoria infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul
amintim: infracțiunile de trafic de mită sau trafic de influență.

2.0 Dreptul penal ca știință juridică

Definiția științei dreptului penal – prin geneza și întreaga lor existență, normele
penale sunt legate de cunoștiința juridică. În legătură cu dreptul penal se exprimă diferite
teorii, concepții, principii, idei și explicații care formează știința dreptului penal ca
ramură a sistemului științelor juridice.
Fiecărei ramuri a dreptului îi corespunde o ramură a științei (de exemplu:
dreptului civil i se asociază știința dreptului civil etc.).

Știința dreptului penal – interferează cu celelalte ramuri ale științelor juridice

după modelul interacțiunii dreptului penal cu celelalte ramuri ale dreptului (de exemplu:
știința dreptului penal operează cu concepte elaborate de știința dreptului civil, cum sunt
cele de deținere sau posesie, ori cu noțiuni explicate și elaborate de știința dreptului
procesual penal, ca de pildă cel de participanți la procesul penal sau hotărâre
judecătorească).

2.1 Obiectul științei dreptului penal

Orice știință își constituie propriul obiect de studiu. Științei dreptului penal îi
revin normele științelor penale, ceea ce înseamnă că obiectul științei dreptului penal îl
constituie dreptul penal însuși.
Dreptul penal este format dintr-un ansamblu de norme juridice, în vreme ce știința
dreptului penal reprezintă un sistem de cunoștiințe despre aceste norme juridice.
Dreptul penal formează o ramură a sistemului nostru legislativ, pe când știința
dreptului penal reprezintă o ramură a științelor juridice.

2.2 Izvoarele dreptului penal

Izvorul dreptului penal îl reprezintă legea, iar sursa științei dreptului penal o
constituie literatura juridică penală, respectiv cursurile universitare, notele de curs,
 7

manualele, articolele, studiile, notele aprobative sau critice asupra soluțiilor de speță
scrise de teoreticieni și practicieni.
Astfel, știința dreptului penal se preocupă de studiul:
1) genezei și evoluției dreptului penal sub acțiunea sinergică a
factorilor economici, sociali, ideologici, politici și juridici;
2) acțiunii și impactului legii penale asupra raporturilor sociale
pe care este destinată a le cârmui;
3) naturii proprii și structurii dreptului penal.
În domeniile sale, cognitive – cunoaștere, știința dreptului penal îndeplinește
numeroase funcții, dintre care amintim exemplificativ următoarele:
- identifică formele de explicare (izvoarele materiale și formale) ale dreptului
penal;
- individualizează principiile (regulile de bază) ale dreptului penal;
- analizează structura normei penale;
- definește noțiunea de raport penal, stabilind conținutul și durata raportului
penal;
- lămurește noțiunea de conținut al infracțiunii;
- identifică particularitățile infracțiunilor continue și progresive;
- urmărește tendințele practicii judecătorești și propune eventuale corecții,
reprezentând astfel un instrument de lucru eficient pentru practicieni;
- urmărește din perspectiva istorică evoluția diferitelor instituții juridice;
- compară legea internă cu reglementările altor state;
- reperează diferite soluții posibile ce pot fi propuse legiuitorului nostru;
- recomandă intervenții legislative.

2.3 Științele penale sau criminale

În afara științelor juridice care se ocupă cu studiul dreptului penal și dreptului
procesual-penal, prin intermediul căruia se aplică dreptul penal, au apărut și s-au
consolidat alături de acestea și alte științe cu caracter nejuridic care se ocupă din diferite
perspective de fenomenul amplu și complex al infracționalității, contribuind cu
rezultatele propriilor cercetări la profilarea și reprimarea acestuia.

a) Criminologia – este o știință care se ocupă de etiologia infracțiunilor (cauzele

care determină fenomenul criminal).
Criminologia reprezintă știința genezei (etiologiei exogene și endogene) a
criminalității și a prevenirii infracționalității:
- exogene (externe);
- endogene (persoana infractorului – de ex: labilitatea psihică).

Criminologia oferă dreptului penal rezultatele cercetărilor ei fundamentale și

aplicative, evaluând eficiența normelor penale pe tărâmul prevenției generale și a
prevenției speciale ale infracțiunilor.
Dreptul penal pune la dispoziția criminologiei noțiuni și concepte ce determină
configurarea și delimitarea unei părți semnificative ale criminologiei, respectiv
infracționalitatea. Aceste noțiuni și concepte sunt:
- infracțiunea;
 8

- răspunderea penală;
- sancțiunile penale.

b) Statistica penală – această știință pune la dispoziția dreptului penal date

referitoare la:
- numărul infracțiunilor săvârșite și descoperite;
- dinamica și structura infracționalității;
- persoana infractorilor;
- operativitatea organelor judiciare;
- repatrierea infracțiunilor în teritoriu.

c) Penologia și știința penitenciară – domeniul de studiu al penologiei l-a

constituit mai întâi pedeapsa, el extinzându-se mai târziu și asupra măsurilor de siguranță
(obligarea la tratament medical, internarea medicală care constituie și ele sancțiuni penale
etc.).
Știința penitenciară s-a preocupat la început de problematica pedepselor,
restrângându-și ulterior aria de interes doar la organizarea și funcționarea locurilor de
executare a pedepselor privative de libertate.

d) Criminalistica – aceasta reprezintă știința de elaborare a metodelor tactice și a

mijloacelor științifice de cercetare, descoperire și prevenire a infracțiunilor.
Criminalistica se întâlnește cu știința dreptului penal pe diverse planuri; astfel,
știința dreptului penal arată în ce constă infracțiunea, explicând elementele fiecărui act în
parte, criminalistica sprijinind prin mijloacele sale specifice stabilirea conținutului
concret al infracțiunilor.

e) Medicina legală – această știință situată la intersecția științelor medicale cu

cele penale, studiază unele probleme ale patologiei umane legate de viața, sănătatea și
activitatea omului ca fapte incriminate sau relații ocrotite de lege în scopul de a oferi
justiției probe cu caracter științific și măsuri cu caracter medico-social utile efortului de
asaltare a delincvenței.

2.4 Evoluția științei dreptului penal

(1) Gândirea juridică penală în antichitate – aceasta a fost o perioadă a
răzbunării pentru răul provocat prin comiterea infracțiunii. S-au succedat astfel
următoarele epoci:
a) epoca răzbunării private (Vendetta  Vindicta);
b) epoca răzbunării sociale (linșajul, bătaia cu pietre sau lapidarea, expulzarea);
c) epoca răzbunării sângelui (solidaritatea dintre victime și rudele sale).

Printre cele mai renumite forme ale răzbunării s-au aflat talionul sau torbat și
sistemul compozițional. Codul lui Hamurabi și Legea Iudaică (Mozaică) au consfințit
regula talionului (ochi pentru ochi și dinte pentru dinte). De regulă, regula talionului a
fost cunoscută în legiunile grecești și de Legea celor 12 table (la romani).
Talionul a reprezentat un evident progres:
- mai întâi prin limitarea răzbunării private;
 9

- și apoi prin restituirea (înlocuirea) ei cu pedeapsa judiciară, precum și prin

recunoașterea statului ca unic garant al dreptului.
Compoziția (Wehygeld) a constat în răscumpărarea răzbunării printr-o tranzacție
încheiată între agresor și victima sa.

(2) Gândirea juridică penală în Evul Mediu – în această epocă, răzbunarea

încetează a mai fi temeiul represiunii (violenței), locul ei fiind luat de expiațiune
(săvârșire, ispășire), care are menirea de a despovăra atât pe făptuitor, cât și societatea
căreia îi aparținea.
În epoca despotică (etatică sau politică), etapă care marchează începutul perioadei
pedepselor cu caracter politic, conceptului de reparație materială i se subrogă cel al
pedepsei corporale.
Legile barbare sunt considerate a fi scrise cu sânge. Nici faptele și nici pedepsele
nu erau prevăzute în lege, aprecierea lor fiind lăsată la liberul arbitru al magistraților.
Pedepsele înțelese atât ca răsplată pentru fapta săvârșită, cât și ca mijloc de recuperare a
infractorului, trebuiau să fie aspre, crude și înspăimântătoare.
Principiile sistemului pedepselor au fost cultivate de către:
- Iulius Clarus și de Farinacus (Italia, sec. al 16-lea);
- Ayrault (Franța, sec. al 16-lea);
- Schwargenberg (Germania, sec. al 17-lea).

Epocii despotice i-a urmat epoca umanitară, începând cu a doua jumătate a sec al
18-lea, ea fiind cunoscută sub denumirea de Renaștere a dreptului penal.
În gândirea socială și juridică a vremii s-au cristalizat 2 mari tendințe:
a) teoria dreptului natural (ius nature) – reprezentată de Hugo Gratius în
opera sa Despre dreptul războiului și al păcii (1625) și de Samuel
Pufendorf în lucrarea sa Despre dreptul naturii și al ginților (1672).
Din aceste concepte, rezultă că dreptul derivă din însăși firea umană, represiunea
dovedindu-se indispensabilă conservării și progresului societății (de ex: elemente ale
teoriei ius naturaliste sunt folosite și astăzi în explicarea legitimei apărări).
b) sistemul contractual – reprezentat de Rousseau în Franța, în lucrarea sa
Contractul social publicată în anul 1672 și Zocke în lucrarea sa Eseu
privind puterea civilă.
Potrivit teoriei contractualiste, atunci când oamenii au decis să trăiască împreună
în societate, au cedat puterii prerogativa de a sancționa dreptul lor, de a se apăra și de a
pedepsi.

(3) Școala clasică – principiile fundamentale ale școlii clasice se desprind din
principiile lui Montesquieu și Beccaria, Despre delicte și pedepse, Despre spiritul legilor
și cele ale lui Benthan, Tratat de legislație civilă și penală și ele constau în:
- egalitate în fața legii;
- legalitatea infracțiunilor și a pedepselor;
- răspunderea penală și personală subiectivă (bazată pe vinovăție) și întemeiată
pe infracțiune (în sensul că infracțiunea reprezintă singurul temei al răspunderii
penale);
- umanizarea pedepselor și a regimurilor de executare;
 10

- instituirea garanțiilor procesuale (de ex: dreptul la apărare, dreptul la un proces

echitabil etc.).
În concepția școlii clasice, individul este considerat ființă rațională, capabilă de a
alege între bine și rău și liberă să-și determine comportamentul, precum și liber
responsabilă pentru atitudinile deviante.
Pedeapsa care i se aplică infractorului trebuie să fie însă proporțională cu
gravitatea infracțiunii.
Acestui tip de școală i s-au adus și unele reproșuri, cum ar fi:
- nu a luat în considerare prevenirea infracțiunilor;
- a stârnit asupra faptelor penale, dezinteresându-se de persoana infractorului;
- a păstrat funcția retributivă a pedepsei, executarea acesteia fiind percepută ca
o plată a datoriei condamnatului față de societate.

(4) Școala pozitivistă – aceasta se consideră ca un răspuns la școala clasică, care

și-a propus reducerea infracțiunilor, temelia doctrinii pozitiviste fiind alcătuită din
următoarele opere:
- Cesare Longroso (considerat primul criminalist) cu opera sa Omul criminal;
- Enrico Ferri cu opera Sociologia criminală (1881);
- Garofalo cu opera Criminologia (1985).
Odată cu această școală, încep să apară deosebiri între infractorul înnăscut,
infractorul de ocazie (criminoloidul) și infractorul de obicei (cerșetorul, vagabondul etc.).
De asemenea, aceasta se bazează pe diferite idei noi, cum ar fi:
- răspunderea infractorului nu se întemeiază pe vinovăție, ci pe necesitatea
apărării sociale;
- reacția socială împotriva infractorului nu se întemeiază și nu trebuie să se
materializeze în pedeapsă, ci în măsuri de apărare socială. Astfel, împotriva
infracționalității pot fi și trebuie luate măsuri de prevenire (reducerea
numărului de infracțiuni prin reducerea sărăciei, combaterea șomajului,
restricții în fabricarea băuturilor spirtoase etc.);
- individualizarea pedepsei trebuie să aibă în vedere criterii referitoare la
cauzele infracțiunii și persoanei infractorului și fără să se limiteze la fapta
reprobabilă (condamnabilă, ilicită).

(5) Curentele ecletice (a concepțiilor opuse) - apariția acestora este legată de

aspirația firească a armonizării dintre școala clasică și școala pozitivistă.
a) Terza scuola sau Școala critică – denumită și școala critică sau filozofică, ea
având ca reprezentanți pe Carnevale și Alimena. Această doctrină mergea pe ideea că
pedeapsa trebuie să-și păstreze caracterul aflictiv (care lovește direct pe criminal) și
inhibitor (de împiedicare a acestuia);
b) Școala pragmatică – a fost fondată de Saldana, autorul lucrării Noua
Criminologie (1929), în viziunea căruia, justiția penală clasică lua imaginea unui teatru
grotesc redus la convenție și farsă, iar antropologia criminală (legată) de om, fondată de
Lonbrozo, se descompunea jalnic, începând să semene cu un sinistru muzeu al crimei.
c) Doctrina politico-penală – a fost inițiată în cadrul uniunii internaționale de
drept penal înființată la 1989 de către Liszt și Van Hammel și a fost preocupată printre
altele de:
 11

- asigurarea echilibrului între libera voință și determinismul criminal;

- luarea în considerare în cadrul politicii penale a stării periculoase a
infractorului;
- înlăturarea pedepselor nedeterminate;
- înlăturarea cauzelor determinate și a condițiilor favorizate ale infracțiunii.

(6) Doctrinele apărării sociale

a) Apărarea socială originală – această doctrină își are izvorul în opera lui
Francesco, Principii de apărare socială (1934).
Autorul substituie dreptul penal cu sistemul apărării sociale, pe care îl consideră o
ramură distinctă a dreptului. Sunt respinse noțiunile de infractor și infracțiune, reprimarea
și preîntâmpinarea manifestărilor antisociale urmând să aibe loc pe calea unor măsuri de
siguranță.
b) Noua apărare socială – îl are ca fondator pe Ancel, autorul lucrării Noua
apărare socială (1954).
Întemeietorul teoriei și susținătorii săi afirmă următoarele:
- politica penală trebuie orientată spre prevenirea infracțiunilor și recuperarea
socială a infractorului;
- importantă nu este sancționarea încălcării culpabile a legii, ci apărarea
societății împotriva criminalității;
- dreptul penal trebuie să se îngemăneze cu criminologia și să slujească
împreună în lupta antiinfracțională.

2.5 Evoluția dreptului penal românesc

(1) Codul penal din 1865 – acest cod a urmat modelul Codului Penal Francez din
anul 1810, dar a fost influențat și de Codul Prusian de la 1851 și a realizat funcția
unificatoare a legislaților penale.
Acest act normativ reflectă cu generozitate principiile fundamentale ale școlii
clasice. Acest cod penal a fost considerat ca una dintre cele mai blânde legi, grație
neincriminării pedepselor corporale, a pedepsei cu moartea și a confiscării averii.

(2) Codul penal din 1937 – cunoscut și sub denumirea de Codul lui Carol al II-
lea, această lege a fost destinată să realizeze o unitate legislativă după marea unire de la
1918 și s-a numărat printre cele mai progresiste ale vremii, cultivând cele mai valoroase
principii ale școlilor clasică, pozitivistă și neoclasică.
Acest cod penal s-a destins prin:
a) introducerea noilor măsuri de siguranță și a măsurilor educative pentru
delincvenții minori;
b) diminuarea caracterului de expiațiune (de ispășire) al pedepsei și
așezarea acesteia în slujba reclasării (recuperării) condamnaților;
c) reglementarea sistemului progresiv în executarea pedepsei și a
reabilitării (acest cod a fost reabilitate până în 1969 cu modificările
impuse de realitățile regimului totalitar).

(3) Codul penal actual intrat în vigoare în 1969 – actualul Cod Penal se
integrează și în prezent în cele mai puternice și valoroase curente ale dreptului penal.
 12

Dovada acestei constatări o fac printre altele:

- consfințirea principiului legalității și incriminării a pedepsei (art. 2 CP);
- reglementarea măsurilor de siguranță (art. 111-118 CP) (provenind de la
școala pozitivistă);
- posibilitatea înlocuirii răspunderii penale cu răspunderea care atrage o
sancțiune cu caracter administrativ (art. 90-91 și 98 CP) (care își are originea
sau izvorul în doctrina noii apărări sociale);
- definirea infracțiunii (art. 17 CP) (cerută de modelul noii apărări sociale);
- luarea în seamă a personalității infractorului la individualizarea judiciară a
pedepsei (art. 72 CP) (exprimat de aceeași doctrină a apărării sociale).

Codul Penal a fost supus astfel unor modificări succesive prin legi, decrete și
Constituție:
a) Legea 6 / 1973 prin care, printre altele:
o s-a redefinit pericolul social al faptei (art. 18 CP);
o s-a reglementat instituția faptei care nu prezintă pericolul social al unei
infracțiuni;
o s-a stabilit că nu se iau în seamă la stabilirea stării de recidivă,
hotărârile condamnatoare la infracțiunile săvârșite din culpă (art. 38
CP);
o s-a introdus instituția executării pedepsei închisorii prin muncă
corecțională;

b) Legea 218 / 1977 devenită Legea 147 / 1977 prin care:

o s-au lărgit considerabil posibilitățile de aplicare a pedepsei cu
închisoarea, executabilă prin muncă corecțională;
o s-au introdus măsurile educative ale încredințării minorului în
colectivul în care muncește sau învață și trimiterii într-o școală
specială de muncă, reeducare, abrogându-se implicit dispozițiile art.
101-110 CP, privitoare la regimul sancționator al minorilor, mai puțin
cele referitoare la internarea într-un institut medical educativ.

c) Decretul lege 6 / 1990 – în temeiul căruia s-a abrogat pedeapsa cu moartea

prevăzută de art. 54 CP.

d) Constituția României din 1991 – prin care, printre altele s-a prevăzut că:
o incriminarea infracțiunilor și stabilirea pedepselor nu se poate face
decât prin lege organică;
o amnistiția și grațierea colectivă se acordă de asemenea numai prin
lege;
o averea dobândită ilicit nu poate fi confiscată.

e) Legea 104 / 1992 – în temeiul căreia:

o executarea pedepsei închisorii într-o unitate militară disciplinară a fost
înlocuită cu justiția executării pedepsei într-o închisoare militară (art.
62 CP);
 13

o s-au majorat limitele generale ale amenzii (art. 53 și 63 CP);

o s-au extins condițiile de aplicare a suspendării condiționale, a
suspendării pedepsei (art. 81 CP) și s-a introdus instituția suspendării
executării sub supraveghere (art. 86 CP);
o prevederile referitoare la munca condițională au fost constituite cu cele
privind executarea pedepsei închisorii la locul de muncă (art. 86-87
CP), abrogându-se Decretul 218 / 1977.

f) Legea 1940 / 1996 – prin care s-a modificat și completat Codul Penal în
sensul următor:
o majorarea maximului general al pedepsei închisorii de la 25-30 de ani
(art. 53 CP);
o remodelarea reglementărilor referitoare la concursul de infracțiuni și
recidivă în raport cu noua instituție a detențiunii pe viață (art. 34, 37-
39 CP);
o înăsprirea regimului liberării condiționate (art. 59-60 CP);
o mărirea substanțială a limitelor speciale ale pedepselor prevăzute de
lege pentru numeroase infracțiuni incriminate în partea specială a
Codului Penal (limitele pedepsei pentru furt calificat au fost
modificate de la pedepse de 1-5 ani la pedeapsa de 3-15 ani de
închisoare).

II. Principiile fundamentale ale dreptului penal român și legea penală

1.0 Conceptul de principii și identificarea/clasificarea principiilor

Principiile fundamentale sau reprezentative, de bază ale dreptului penal constau
în ideile, concepțiile și orientările care îl cârmuiesc, ele regăsindu-se atât în elaborarea
dreptului, cât și în realizarea acestuia.
Stabilirea principiilor dreptului penal nu reprezintă un scop în sine, ci este cerută
de considerente practice, cum sunt:
- acelea privitoare la cercetarea modului și a limitelor în care trebuie
desfășurată acțiunea de apărare a fenomenului infracțional;
- sau cele legate de interpretarea corectă a unei anumite norme penale.

Principiile fundamentale ale dreptului penal român se clasifică după cum

urmează:

(1) Principiul legalității incriminării și a pedepsei

În art. 2 CP, legea prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică
infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte.
Acest principiu reprezintă consacrarea vechiului adagiu “nullum crimen sine
lege” (nu există crimă fără lege) “nulla poena sine lege” (nu există pedeapsă fără lege).
În materia dreptului penal, nu este permisă analogia, în sensul că legea penală este
de strict interpretare.
 14

Consecințele acestui principiu

Din dispozițiile menționate în art. 2 CP (cele de mai sus) derivă următoarele
consecințe:
a) numai legea reprezintă izvor de drept penal;
b) instanțele de judecată pot pronunța numai pedepsele prevăzute de lege;
c) posibilitatea legală de a pedepsi subzistă numai în măsura în care nu se
constată cauze de înlăturare a răspunderii penale (de ex: prescripția sau lipsa
plângerii prealabile) ori cazuri de nepedepsire (de ex: nepedepsirea tăinuirii
sau favorizării infractorului de către soț sau de către o rudă apropiată).
Măsurile la care se referă art. 2 CP constau în măsurile educative aplicabile
infractorilor minori (de ex: internarea într-un centru de reeducare) și măsurile de
siguranță (de ex: confiscarea specială).

(2) Principiul personalității răspunderii penale

Subiecții raportului penal născuți din săvârșirea infracțiunii sunt:
- statul, ca titular al dreptului de a trage la răspundere penală;
- infractorul obligat să suporte efectele juridice ale infracțiunii.
Prin urmare, în dreptul penal nu operează răspunderea pentru fapta altuia, care
rămâne astfel specifică dreptului civil.
Principiul personalității răspunderii penale derivă din dispozițiile art. 52 CP, cf.
căruia pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare al
condamnatului.
Scopul pedepsei este de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni.

(3) Principiul individualizării răspunderii penale

În dreptul penal modern, individualizarea are loc în cascadă (treptat):
a) legală – prin stabilirea limitelor pedepsei;
b) judiciară – constând în aplicarea pedepsei concrete în raport cu criteriile de
individualizare prevăzute de legea penală (art. 72 CP), precum și a regimului
de executare (de ex: executarea efectivă a pedepsei ori suspendarea
condiționată a executării);
c) administrativă – efectuată în timpul executării pedepsei (de ex: liberarea
condiționată (art. 59 CP)).

(4) Principiul umanismului

Acest principiu se întemeiază pe ideea că legea penală este inspirată din interesele
omului și se întoarce la ele pentru a le proteja.
Acest principiu se degajă, printre altele și în primul rând, din reglementările
constituționale privitoare la drepturile și libertățile fundamentale (garantarea dreptului la
viață, precum și a dreptului la integritate fizică și psihică, inviolabilitatea libertăților
individuale, interzicerea torturii, a pedepselor sau a tratamentelor inumane ori degradante
etc.).
 15

2.0 Legea penală. Formele de exprimare (izvoarele jurid.) ale dreptului penal
Normele penale îmbracă anumite haine juridice, fiind cuprinse în anumite acte
juridice, împrumută forme precise.
Mijlocul prin care ele dobândesc caracter general și obligatoriu îl reprezintă
cuprinderea lor, numai și numai în lege. Incriminarea infracțiunilor și stabilirea
pedepselor se face exclusiv prin lege organica. În materia dreptului penal sunt excluse
actele normative cu forță juridică inferioară legii organice. În mod excepțional este
posibilă incriminarea prin O.U.G.-uri, însă, acestea sunt supuse aprobării prin lege
organică.
Marea majoritate a normelor penale generale și a celor speciale este cuprinsă în
CP. Așadar, izvorul juridic principal al dreptului penal îl reprezintă CP. În acest edificiu
juridic, Codul Penal, sunt cuprinse normele penale caracterizate printr-o stabilitate
sporită, fiind lăsate în afara reglementării sale o serie de norme cu caracter special,
destinate unui număr mai restrâns de destinatari și privește domenii riguros delimiate (de
ex: Legea 8/1996 privind problemele intelectuale sau Legea 5/1995 pentru exercitarea
profesiei de avocat).
Tocmai de aceea, legiuitorul a agreat soluția includerii în CP a normelor penale
care cuprind constantele dreptului și a lăsării în afara acestuia a domeniilor de interes mai
restrâns sau care prezintă o mai mare mobilitate.
Codul Penal oferă posibilitatea cunoașterii legii penale de către toți cei cărora li
se adresează și reprezintă un suport stabil al prezumției “nimănui nu-i este permisă
necunoașterea legii” (nemo censetur ignorare legem).
Domeniile la care ne-am referit și care presupun modificări mai frecvente datorită
dinamismului raporturilor siciale pe care le reglementează, fac obiectul unor legi penale
speciale (de ex: Legea privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sau a unor legi
extra-penale cu dispoziții penale  Codul Rutier).

2.1 Enumerarea formelor de exprimare ale dreptului penal român

(1) Constituția României

Prin chiar esența și scopurile sale, legea fundamentală se situează la confluența
politicii cu dreptul, constituind fundamentul politic și juridic al statului. Ea
instituționalizează și limitează puterea.
Dintre normele constituționale aflate în legătură nemijlocită cu execițiul puterii și
cu dreptul penal, amintim următoarele:
a) neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale mai favorabile;
b) interzicerea extrădării și expulzării cetățeanului român din România;
c) restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți prin lege;
d) reglementarea infracțiunilor, pedepselor și regimului executării acestora,
numai prin lege organică;
e) acordarea amistiției și grațierii colective, numai prin lege organică (lege
specială).
 16

(2) Codul Penal

Codul Penal este alcătuit din 2 părți, respectiv:
a) partea generală – reunind 8 titluri privitoare, printre altele la marile instituții
ale infracțiunii, răspunderii penale și pedepsei;
b) partea specială – cuprinzând 10 titluri, în care sunt reglementate cele mai
semnificative infracțiuni, dintre care redau, exemplificativ, pe cele contra
siguranței statului, persoanei și patrimoniului.

(3) Legile penale complementare

Acestea au o sferă au o sferă de incidenţă sau aplicare mai restrânsă, întrucât
privesc o anumită instituţie sau câteva instituţii de drept penal, fiind menite să completeze
reglementările penale cu norme de drept penal.
Aceste legi complimentare cuprind numai norme de drept penal, specific fiind
faptul că nu conţin incriminări. In acest sens menţionăm Legea nr. 275/2006 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, publicată în Monitorul Oficial, precum şi actele prin care se acordă amnistia şi
graţierea.

(5) Legile speciale și legile extrapenale care conțin dispoziții penale

a) legile speciale – conțin în principal norme penale incriminatoare (de ex: Legea
privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale);
b) legile extrapenale cu dispoziții penale – această categorie de acte normative
reglementează diverse relații speciale, ocrotindu-le printre altele și prin
incriminarea unor infracțiuni (de ex: Codul Rutier).

2.2 Clasificarea legilor penale

Sistematizarea legii penale este supusă scopului cunoașterii aprofundate,
interpretării corecte și aplicărilor juste. Legile penale se clasifică în raport cu următoarele
criterii:
1) Domeniul de aplicare – în funcție de această împrejurare, deosebim:
a) legea penală – susceptibilă la rândul ei de 2 înțelesuri desemnând atât normele
penale generale, cuprinse în partea generală a CP, deosebite de normele penale
incriminatorii, cât și Codul Penal în ansamblul său, înțeles ca drept comun;
b) legea specială – noțiune de asemenea cu dublă semnificație, în sensul că ea se
referă în primul rând la partea specială a Codului Penal și la legile care conțin,
în principal, dispoziții cu caracter penal.

2) Durata de aplcare – acest criteriu ne permite să împărțim legile penale în:

a) legi penale cu durată nedeterminată – marea majoritate a legilor penale se
include în această categorie;
b) legi penale cu durată determinată sau temporară – aceste acte normative
cuprind dispoziții care limitează perioada de timp în care ele se vor afla în
vigoare, ele aplicându-se infracțiunilor săvârșite în acea perioadă.
 17

3) Caracterul legilor – este determinat de izvoarele materiale ale legilor. Avem

astfel:
a) legi ordinare – își află originea în condiții sociale, economice, politice
obișnuite;
b) legi excepționale – sunt adoptate în împrejurări deosebite, cum ar fi
cataclismele sau războaiele. Ele derogă de la legile ordinare și cel mai adesea
înăspresc regimul sancționator al acestora.

2.3 Normele penale

Normele penale reprezintă o specie de norme juridice, așadar reguli de conduită,
impuse și sancționate de stat, înscrise în legile penale. Prin stabilirea faptelor interzise, se
instituie modele de comportament, iar prin arătarea sancțiunilor se exprimă caracterul lor
obligatoriu.

Norma juridică penală are în mod obișnuit o structură compusă din 3 elemente
foarte importante:
- ipoteza – care cuprinde descrierea faptei interzise de lege și se realizează prin
săvârșirea acesteia;
- dispoziția – care constă într-o regulă de comportament care nu este prevăzută
expres, ci se deduce din ipoteză, din asocierea celor 2 componente (ipoteză +
dispoziție);
- sancțiunea – care constă în consecința nerespectării ipotezei și a dispoziției.

Aceste elemente sunt specifice normei penale speciale. Caracteristica normelor

penale generale constă însă în importanța majoră pe care o are dispoziția.

2.4 Clasificarea normelor penale în raport cu conduita pretinsă în precept

(normă)
Avem astfel 2 tipuri de norme:
a) norme prohibitive – ce impun abținerea de la săvârșirea unei fapte.
Majoritatea normelor penale se includ în această categorie.
b) norme onerative – ce din contră, prescriu conduita care trebuie urmată. Din
categoria acestor norme rare, amintim infracțiunile privitoare la asistența celor
aflați în primejdie prevăzută de art. 314-316 CP (de ex: omisiunea de a da
ajutorul necesar de către cel care a găsit o persoană a cărei viață este în
primejdie și care este lipsită de putința de a se salva).

Cele două categorii de norme se așează la baza distincției dintre:

- infracțiunile comisive săvârșite prin încălcarea obligației de abținere și
- infracțiunile omisive săvârșite prin neîndeplinirea obligației de a acționa.

2.5 Aplicarea legii penale în timp și în spațiu

(1) Aplicarea legii penale în timp - este determinată de transformările care
intervin în reglementările legii penale.
 18

Ca și caractere ale aplicării legii penale în timp enumerăm:

- caracterul retrospectiv (se referă la fapte ce au avut loc în trecut);
- caracterul prospectiv (ce se referă la viitor, menite să consacre realitățile
existente).

Aplicarea legii penale în timp este foarte importantă deoarece unele fapte penale
se săvârşesc într-un anumit moment şi se judecă sub imperiul aceleaşi legi penale aflată
în vigoare, în timp ce alte fapte penale se săvârşesc în timp ce o lege penală este în
vigoare dar se judecă sub o altă lege penală.

Ca și principii ale aplicării legii penale în timp enumerăm:

1) Principiul activității legii penale
Așa cum principiul teritorialității legii penale reglementează aplicarea legii penale
în spațiu, tot astfel, principiul activității legii penale se înalță asupra tuturor celorlalte
reglementări, referitoare la conflictul de lege în timp.
Conform art. 10 CP, legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul în
care ea se afla în vigoare. Principiul activității legii înseamnă aplicarea ei imediată,
obligatorie, integrală și continuă.
Temeiurile activității principiului constau în:
a) principiul legalității:
o incriminării;
o legalității pedepsei.
b) caracterul subiectiv al răspunderii penale derivat din săvârșirea faptei numai
cu vinovăție;
c) scopul legii penale poate fi mai bine atins utilizând legea penală aflată în
vigoare, care are aptitudinea de a evidenția conștiința juridică a întregii
colectivități;
d) prezumția că noua lege marchează un progres față de cea precedentă din
perspectiva politicii penale.
Înțelegerea deplină a acestui principiu presupune lămurirea următoarelor soluții:
- existența legii;
- durata legii;
- data săvârșirii infracțiunii.

Existența și durata legii

În principiu, legea penală intră în vigoare odată cu publicarea ei în Monitorul
Oficial, însă ea poate să fie şi ulterioară publicării ei. Perioada de timp care separă data
publicării de data intrării în vigoare a legii este considerată repausul legii sau vacantio
legis. Această întârziere se justifică în cazul actelor normative complexe, a căror
cunoaștere de către destinatarii lor presupune un timp mai îndelungat.
Ieşirea din vigoare a legii are loc prin abrogare. Abrogarea poate fi:
- totală, când întreaga lege este scoasă din vigoare;
- parţială, când doar o parte din lege este scoasă din vigoare;
- expresă, atunci când se prevede în legea de abrogare ce anume se scoate din
vigoare;
- tacită sau implicită este aceea, care se desprinde din economia legii.
 19

Data săvârșirii infracțiunii

În raport cu aceasta, se va stabili dacă era sau nu în vigoare o anumită lege penală.
Cu privire la stabilirea momentului săvârșirii infracțiunii, s-au elaborat
următoarele teorii:
1) Teoria conduitei infracționale – conform căreia infracțiunea se consideră
comisă în momentul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii.
2) Teoria rezultatului – care identifică momentul săvârșirii infracțiunii cu acela al
producerii rezultatului.
3) Teoria mixtă – care încearcă să le concilieze pe cele două menționate mai sus.

Legiuitorul român a preferat teoria conduitei infracționale, cu atenuările pe care

le vom arăta:
a) infracțiunile materiale sau de rezultat – ce se consumă în momentul rezultatului
prevăzut de lege și care trebuie dovedit. Dacă rezultatul nu s-a produs încă, va exista doar
tentația (de ex: infracțiunea de omor se consumă în momentul decesului victimei);
b) infracțiuni formale sau de pericol – au ca urmare o stare de primejdie prevăzută
de lege, ele consumându-se odata cu săvârșirea acțiunii sau inacțiunii prevăzută de lege
(de ex: conducerea unui autovehicul în stare de ebrietate (art. 87 Cod Rutier);
c) infracțiunile continue – se disting prin prelungirea în timp a activității
infractorului, data săvârșirii infracțiunii coincizând cu aceea a încetării acestei activități
(de ex: furtul de energie electrică (art. 208 CP) ce se consumă în momentul în care
făptuitorul prin el însuși își încheie activitatea sau în momentul în care infracțiunea e
constatată de autorități);
d) infracțiunea continuată – conform art. 41 CP, aceasta constă în săvârșirea la
diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași hotărâri infracționale, de acțiuni sau
inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni. În cazul aceleiași
infracțiuni, există 2 momente diferite:
- cel al consumării, marcat de începerea acțiunii sau inacțiunii și
- cel al epuizării, indicat de încetarea acțiunii sau inacțiunii.
În consecință, actele de executare săvârșite sub legea veche, care nu incrimina
fapta, nu au relevanță penală, iar pentru a reține infracțiunea continuată sub noua lege,
este necesară săvârșirea a cel puțin 2 acte materiale, în ipoteza contrară, infracțiunea
rămânând în forma ei simplă.
Dacă prin noua lege s-au reglementat alte modalități de comitere, s-a schimbat
calificarea faptei sau sancțiunea, indiferent că este mai aspră sau mai blândă, se va aplica
noua lege, cu privire la întreaga activitate infracțională.
O situaţie specială ce apare în cazul infracţiunilor continuate, de obicei,
progresive este cea unde infracţiunea începe să fie săvârşită sub incidenţa unei legi şi
se epuizează sub incidenţa altei legi, caz în care se va aplica legea penală în vigoare
din momentul epuizării infracţiunii.
e) infracțiunea de obicei – asemeni infracțiunii continue și continuate și
infracțiunea de obicei cunoaște o desfășurare mai îndelungată în timp. Este necesară
repretarea unui comportament, în suficienta măsură să releve o desprindere, îndeletnicire
sau obișnuință, ea consumându-se în momentul în care sunt evidențiate aceste trăsături
(de ex: constituie infracțiune de obicei, prostituția).
 20

f) infracțiunea progresivă – în cazul acestor infracțiuni, rezultatul cunoaște o

agravare treptată care se răsfrânge asupra încadrării juridice a faptei. Ele cunosc 2
momente:
- un prim moment când se desăvârșesc ca fapte penale, cu o anumită încadrare
juridică;
- un al doilea moment în care, prin agravarea rezultatului, sunt reîncadrate juridic
într-o infracțiune mai gravă.
Fapta se consideră săvârșită la data actului de executare, însă va fi încadrată
juridic în raport cu rezultatul pe care l-a determinat (de ex: lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte (art. 183 CP)).

2) Principiul subsidiarității
Acesta se împarte în 3:
a) principiul neretroactivității legii penale - îşi găseşte reglementarea în art. 11
C.p- „Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite nu
erau prevăzute ca infracţiuni”.
Acest principiu consacră principiul fundamental al legalităţii în sensul că legea
penală dispune numai pentru viitor nu şi pentru trecut când ne referim la incriminarea
faptelor. Adagiul latin nullum crimen sine lege praevia îşi găseşte oglindirea în art. 11 din
C.p. unde se consacră regula că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă de o faptă care la
data săvârşirii ei nu era prevăzută ca infracţiune garantând astfel ca libertatea indivizilor.

b) principiul retroactivității legii penale - la un moment dat o faptă care a fost

socialmente periculoasă, datorită modificărilor condiţiilor socio - economice,
se poate întâmpla să îşi modifice gradul de pericol social în sensul micşorării
lui, ceea ce face necesară, înlăturarea ei din sfera ilicitului penal.
Scoaterea unor infracţiuni din sfera ilicitului penal, se face printr-o lege de
dezincriminare.
Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută de în art . 12 alin (1) cod
penal actual. Potrivit acestei dispoziţii „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub
legea veche dacă numai sunt prevăzute de legea nouă”. Acest principiu prevede situaţia
când la data când fapta este săvârşită aceasta este prevăzută în legea penală în vigoare ca
şi infracţiune dar ulterior este adoptată o lege nouă ce scoate fapta în afara ilicitului penal.
Legea care prevede măsuri de siguranță (de ex: internarea medicală sau
confiscarea specială) sau măsuri educative (de ex: cele aplicabile infractorilor minori), ce
se aplică și infracțiunilor care nu au fost definitive, judecate până la data intrării în
vigoare a legii noi.
În afara legilor de dezincriminare, mai sunt retroactive și legile penale
interpretative, întrucât ele fac corp comun cu legile pe care le lămuresc.

c) principiul ultraactivității legii penale - are în vedere numai legile penale

temporare fiind consacrat prin dispoziţiile art. 16 Cod penal (Noul Cod Penal
consacră acest principiu în art. 9).
Legea penală temporară are aplicaţii asupra faptelor prevăzute ca şi infracţiuni
săvârşite în timp cât legea penală era în vigoare chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau
judecate în acelaşi interval de timp.
 21

Necesităţiile de apărare socială care determină adoptarea legii penale temporare

justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar numai
faptelor săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru făptuitorii care
săvârşesc infracţiuni aproape de ieşirea din vigoare a legii penale temporare, pentru a
rămâne nesancţionaţi , ori de a fi sancţionaţi potrivit legii penale mai favorabile.

Concursul legilor penale

În afara succesiunii legilor penale, care determină conflictul lor în timp, întâlnim
ipoteza în care, aceeași materie sau același domeniu este supus reglementării
concomitente a 2 sau mai multor legi penale, situație care atrage concursul lor, conflictul
aparent sau fictiv de legi.
Spre deosebire de conflictul de legi în timp, caracterizat prin aceea că numai o
singură lege este activă, în cazul concursului de legi, toate se află în vigoare.
Situațiile în care se pot întâlni sunt numeroase. Avem astfel:
a) Legea generală – ce se află în conflict cu cea specială, ipoteză în
care se aplică legea specială în defavoarea celei generale.
b) Legea specială – ce se află în concurs cu legea excepțională,
ipoteză în care se va aplica cea din urmă.

3) Extraactivitatea legii penale (principiul aplicării legii penale mai

favorabile)
Reprezintă posibilitatea acțiunii penale în trecut, respectiv pentru viitor fiind
vorba de aplicarea legii penale mai favorabile. Conflictul legilor penale este reglementat
în principal de normele penale cuprinse în art. 10-16 CP.
În mod obișnuit, un raport penal se naște și se stinge sub una și aceeași lege
penală, însă există situații (ele fiind frecvente în viitor, după intrarea în vigoare a noului
cod penal), când raportul penal este supus unor legi succesive denumite situații
tranzitorii.
În aceste împrejurări, legea penală nu se aplică doar înăuntrul limitelor activității
sale (de la data intrării ei în vigoare și până la data abrogării ei), ci peste aceste limite sau
în afara lor.
În situația în care legea nouă se va aplica unui raport penal născut înaintea intrării
ei în vigoare, ea va retroactiva și invers, când legea veche va fi incidentă unui raport
penal după ieșirea ei din vigoare, aceasta va ultraactiva.
Extinderea în ambele sensuri a aplicabilității în timp a legii penale este cunoscută
sub denumirea de extraactivitate a acesteia și reprezintă o excepție de la principiul
fundamental al activității legii penale.
Sunt astfel eminamente (la cel mai înalt grad) retroactive legile penale de
dezincriminare și la fel, prin excelență ultraactive, legile penale temporare.

Aplicarea legii penale mai favorabile

Principiile subsidiare ale retroactivității legii penale și ultraactivității legii penale
sunt determinate de momentele de discontinuitate în sistemul legislativ, marcate:
- fie de dezincriminare a unor fapte (în cazul retroactivității);
- fie de abrogare a unor legi temporare (în cazul ultraactivității).
 22

Extraactivitatea legii penale mai favorabile – are caracter bidimensional, în

sensul că:
- legea veche ultraactivează;
- legea nouă retroactivează.
În acest caz, se aplică doar una dintre acestea, respectiv aceea care determină
regimul juridic mai favorabil.
Identificarea legii penale mai favorabile se face în raport cu fiecare caz în parte.
Această situație e determinată prin împrejurarea că legile succesive pot cuprinde
deopotrivă dispoziții favorabile și dispoziții nefavorabile, ceea ce poate să complice într-
o oarecare măsură identificarea legii mai favorabile.
Legiuitorul recunoaște astfel libertatea instanțelor de a hotărî cu fiecare caz în
parte care lege este mai favorabilă.
Din jurisprudența și din literatura juridică putem desprinde câteva criterii
generale de determinare a legii mai favorabile. Aplicarea legii mai favorabile se face din
oficiu sau la cerere, fiecare infracțiune și fiecare infractor, analizându-se în mod separat.
Legea penală mai favorabilă nu se stabilește doar prin criteriul unic al pedepsei, ci
trebuie utilizate și celelalte, așa cum sunt criteriul conținutului infracțiunii și criteriul
condițiilor răspunderii penale.
a) criteriul conținutului legal (abstract) al infracțiunilor sau a condițiilor
de incriminare a faptei – conținutul legal al faptei este format din
ansamblul elementelor care sunt prevăzute în norma incriminatoare și
care privesc aspectele obiective și subiective ale infracțiunilor (de ex:
dispozițiile art. 209 CP privind furtul calificat, au fost modificate prin
O.U.G. 207/2000, introducându-se noi circumstanțe agravante, printre
care și săvârșirea faptei de către o persoană mascată sau deghizată):
 latura obiectivă – este formată din acțiune sau inacțiune și
urmarea faptei;
 latura subiectivă – este formată, printre altele, de vinovăție.
b) criteriul condițiilor de tragere la răspundere penală – va fi mai
favorabilă legea care impune condiții mai restrictive inițierii acțiunii
penale (de ex: plângerea prealabilă, autorizarea organului competent,
de pildă, în cazul unor infracțiuni la regimul circulației pe calea ferată
sau sesizarea comandantului, la regimul infracțiunilor privitoare la
disciplina militară etc.).

(2) Aplicarea legii penale în spațiu – este reprezentată de unele principii ce vin să
dea un răspuns problemelor legate de aplicarea legii penale atunci când:
a) fapta este săvârşită în întregime pe teritoriul ţării iar făptuitorul se află
în ţară;
b) fapta s-a săvârşit în parte pe teritoriul ţării, ori numai rezultatul s-a
produs pe teritoriul ţării;
c) fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este
cetăţean român sau apatrid cu domiciliu în România;
d) când fapta este săvârşită în străinătate de un cetăţean străin sau apatrid
care nu are domiciliu în România însă fapta a fost săvârşită împotriva
statului Român ori cetăţenilor români;
 23

e) când fapta este săvârşită de un cetăţean străin în afara teritoriului

României, dar după săvârşirea faptei s-a refugiat pe teritoriul
României.
Aceste principii de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul se regăsesc
consacrate în cuprinsul actualului Cod penal la articolele 3-9, respectiv articolele 8-14 din
viitoarea reglementare.
Ceea ce conferă legii penale o eficienţă activă este faptul că exigenţele legii
penale sunt respectate de marea majoritate a destinatarilor ei în comparaţie cu eficienţa
reactivă care se datorează săvârşirii faptelor interzise (infracţiuni).

Avem astfel următoarele principii ale aplicării legii penale în spațiu:

Aplicarea legii penale române infracțiunilor săvârșite pe teritoriul țării
Principiul teritorialității – conform căruia legea penală se aplică în exclusivitate
şi necondiţionat pe întreg teritoriul ţării pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul
României fără a face distincţie între calităţile diferite pe care le pot avea făptuitorii
(cetăţean român, cetăţean străin, apatrid cu domiciliu în ţară sau în străinătate).
Calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii, aplicarea sancţiunilor,
executarea acestora, toate acestea au loc pe baza legii penale române, fără ca făptuitorul
să poată pretinde aplicarea dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în legea penală a ţării
sale.
Actualul Cod penal la art. 142 defineşte noţiunea de teritoriu : prin termenul
“teritoriu” din expresiile “teritoriul României” şi “teritoriul ţării” se înţelege întinderea de
pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea
teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”. In viitoarea reglementare
întâlnim noţiunea de teritoriu la art 8 alin (2) Prin „teritoriul României” se înţelege
întinderea de pământ şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele
de stat.
Noţiunea de teritoriu cuprinde:
- suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului,
această suprafaţă este stabilită prin convenţii cu statele vecine;
- apele interioare , adică apele cuprinse între frontiere;
- Marea teritorială a României, care cuprinde fâşia de mare adiacentă, după caz
a apelor maritime pe o lăţime de 12 mile marine (22224 m) măsurată de la
liniile de bază;
- Subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără limite de
adâncime;
- Spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului.

Aplicarea legii penale române infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului

țării
1) Principiul personalității legii penale – în cadrul căruia este introdusă, ca şi o
cerinţă nouă, cerinţa dublei incriminări. Aceasta este limitată la cazul infracţiunilor de
gravitate mică şi medie.
Condiţiile necesare pentru aplicarea acestui principiu sunt:
- infracţiunea să fie săvârşită în străinătate;
- fapta să fie considerată infracţiune de legea penală română;
 24

- infractorul trebuie să fie cetăţean român sau persoană fără cetăţenie,

dar cu domiciliul în România.
Actualul Cod Penal, spre deosebire de cel din 1937 nu prevede condiţia prezenţei
în ţară a infractorului, el putând fi judecat şi în lipsă.
Legea penală română se va aplica chiar dacă făptuitorul a fost judecat, condamnat
sau achitat în străinătate, urmând ca din pedeapsa aplicată de instanţa română să se
deducă pedeapsa sau partea din pedeapsă aplicată şi executată în străinătate pentru
aceeaşi infracţiune, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive care au fost dispuse
în străinătate în legătură cu aceeaşi infracţiune.
Principiul personalităţii este cel care stabileşte competenţa exclusivă a legii
penale, aceasta aplicându-se chiar dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.

2) Principiul realității (sau principiul protecției reale sau al naționalității

pasive) – conform noului cod orice infracţiune comisă împotriva statului român, a unui
cetăţean român sau a unei persoane juridice române este încadrată în sfera de incidenţă a
acestui principiu, în scopul evitării situaţiilor în care este necesară intervenţia legii penale
române, fapt imposibil din cauza neîncadrării infracţiunii în categoriile restrictive.
Acest principiu prevede faptul că legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării, de către cetăţeni străini ori apatrizi care nu domiciliază
în România, infracţiune săvârşită împotriva statului român sau contra vieţii, integrităţii
corporale ori sănătăţii unui cetăţean român.
Principiul realităţii legii penale vine să consacre ideea necesităţii apărării
împotriva unor infracţiuni săvârşite în străinătate a valorilor sociale de maximă
importanţă, reprezentând de fapt dreptul fiecărui stat „de a-şi apăra pe baza propriei sale
legi penale, siguranţa fiinţei proprii şi a cetăţenilor săi.

3) Principiul universalității legii penale – în viziunea noului cod, competenţa

universală a legii penale române poate interveni în două cazuri:
a) în cazul infracţiunilor pe care România s-a angajat să le reprime în
temeiul unei convenţii internaţionale;
b) în cazul în care s-a refuzat extrădarea, în momentul în care s-a cerut
extrădarea sau predarea infractorului.

Trebuiesc însă îndeplinite anumite condiţii:

- să existe o dublă incriminare în sensul ca fapta să fie
prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost
săvârşită;
- infractorul să fie cetăţean străin sau dacă nu are cetăţenie să
nu aibă domiciliul în România;
- făptuitorul să se afle în ţară.

În ceea ce priveşte urmărirea şi judecata se cere ca acestea să fie posibile şi

potrivit ţării unde s-a săvârşit infracţiunea în sensul să nu existe o cauză care împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale ori executarea pedepsei.
 25

Extrădarea - este un act bilateral între două state în baza căruia un stat pe al cărui
teriroriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat îl predă la cerere, altui stat pentru a fi
judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat.
Din definiţie rezultă faptul că extrădarea se realizează întotdeauna între două
state, pe de-o parte statul pe al cărui teriroriu se găseşte infractorul sau condamnatul
(statul solicitat) şi statul care cere extrădarea (statul solicitant) pe de-altă parte.
Calitatea de stat solicitant o poate avea statul pe teriroriul căruia a fost săvârşită
infracţiunea, statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea sau ai cărui
cetăţeni au fost victime ale infracţiunii, statul al cărui cetăţean este infractorul.
În ansamblu extrădarea poate fi privită ca un act de asistenţă judiciară prin care
statele cooperează în vederea combaterii criminalităţii.