ROMANUL „Baltagul”– Mihail Sadoveanu

- relația dintre două personaje

Teodor Vârcolici consideră că Sadoveanu este un „rapsod al vremurilor de

odinioară, reconstituind o epocă îndepărtată, nu prin rigoarea documentului, ci prin
invocarea atmosferei trecutului, într-o tonalitate de baladă și legendă”, iar Paul
Georgescu îl numește „un scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic și tragic”, într-o perioadă în
care romanul este unul analitic, psihologic, experimental și intelectualist.
Romanul „Baltagul” de Mihail Sdoveanu, publicat în 1930, este „probabil singurul
roman obiectiv” al scriitorului, așa cum afirmă Nicolae Manolescu și aduce o formulă
românească inedită în peisajul epicii interbelice.
„Baltagul” este un roman al transhumantei deoarece se bazează pe urcatul și
coborâtul oilor. Oamenii își sincronizează viața după mersul bărbatului cu oile între
munți, în timp ce femeia rămâne acasă, având grijă de gospodărie și de copii, dar și de
produsele rezultate de la animale.
Conform semnificațiilor, „Baltagul” poate fi încadrat în categoria romanelor sociale,
morale, afective, inițiatice, tradiționale sau mitice, toate aflate în interdependență. Este
un roman social deoarece se prezintă societatea oamenilor simpli de la munte; este un
roman moral întrucât în final are loc pedepsirea ucigașilor și aplicarea dreptății; este un
roman afectiv deoarece Vitoria pleacă în căutare soțului din iubire; caracterul inițiatic
este conferit de formarea lui Ghiță care va deveni capul familiei, iar caracterul tradițional
este dat de faptul că romanul construiește o lume a tradițiilor obiceiurilor străvechi;
opera este un roman mitic deoarece apar elemente legendare cum ar fi vrăjitoria, magia
sau farmecele, dar care nu se adeveresc, ele stând la baza genezei operei sau la subiectul
acesteia;
Paul Georgescu, vorbind despre geneza romanului „Baltagul”, observă felul în care
mitul poate fi deplasat în timp, „mutând concretizarea social-istorică,adaptându-l la
realități noi”. Astfel, explică valorificarea baladei populare „Miorița” în romanul
„Baltagul”. Se observă metamorfoza superioară a baladei în roman, textul lui Sadoveanu
rezolvând epic conflictul din baladă. De asemenea, valorificarea baladei este sugerată și
de motto-ul romanului : „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ș-un câne...”.
Pe schema epică a baladei, un cioban este ucis de alți doi pentru a i se lua oile,
romanul dezvoltă la nivel tematic o filozofie profundă asupra vieții și a morții, a iubirii și a
datoriei, a devotamentului și a onoarei.
Un alt mit valorificat în roman, conform lui Alexandru Paleologul, este cel al lui
Osiris și Isis, care afirmă că „povestea Vitoriei Lipan în căutarea rămășițelor lui Nechifor,
risipite într-o văgăună, este povestea lui Isis în căutarea trupului dezmembrat al soțului
ei, Osiris”.
Romanul „Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea
arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe
Nechifor Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul
său, pentru elucidarea adevărului și săvârșirea dreptății.
 Roman al perioadei de maturitate, se regăsesc aici marile teme sadoveniene : viața
pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.
Axa simbolică a romanului o reprezință călătoria Vitoriei Lipan ale cărei resorturi
motivaționale sunt iubirea și datoria. Din acest punct de vedere, romanul construiește
imaginea unei iubiri impresionante prin discreția și dăruirea cu care este trăit
sentimentul. Căutarea soțului se încadrează într-un proces de ritualizare a vieții în care
autoritatea mitului suspendă orice altă lege socială. Prin mit, omul simplu se conectează
la marile mituri cosmice.
Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniscient și omniprezent
reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și prin observație, umea satului de
munteni și acțiunile Vitoriei. Deși naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului,
Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă și calculată, ca „un Hamlet feminin”, ea
reconstituie crima pe baza propriilor deducții și o povestește veridic celor prezenți, ceea
ce îi determină pe criminali să-și recunoască vina în fața satului și a autorităților.
Secvențele narative sunt legate prin înlănțuire și alternanță. Narațiunea este
preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau
elemente de portret fizic, individual și colectiv. Narațiunea este nuanțată de secvențele
dialogate sau de replicile Vitoriei, cum este laitmotivul rostit de femeie în căutarea
soțului, la fiecare popas : „Nu s-a oprit cumva ... astă-toamnă un om cu un cal negru
țintat în frunte ... și-n cap cu căciulă brumărie?”.
Timpul derulării acțiunii este bine precizat, printr-o multitudine de repere
temporale - „aproape de Sfântul Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie”. Cadrul acțiunii
este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și cel de câmpie, Cristești, în
Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria Lipan
împreună cu Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor, conține toponime existente pe hartă.
Fiind totuși o scriere ficțională cu valențe mitice, romancierul imaginează satul Lipanilor,
Măgura Tarcăului, și utilizează toponime simbolice (satul Doi Meri, râul Neagra).
Din punct de vedere compozițional, textul este structurat în șaisprezece capitole,
urmărind două coordonate fundamentale : aspectul realist - reconstituirea monografică a
lumii pastorale și căutarea adevărului - și aspectul mitic - sensul ritual al gesturilor
personajului principal. Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii de către
personaje, tradițiile pastorale, dar și comunicarea om-natură și mitul marii treceri.
Personajul, purtător al anumitor valori, reflectă o anumită viziune despre lume și
viață a autorilor. Este o instanță ficțională, construită după modelul realului sau
plăsmuită de fantezia scriitorului, fiind rotița care pune în mișcare universul ficțional.
Specific romanului sunt personajele puternic individualizate, ilustrând anumite tipologii
umane.
Personajul principal, femeia voluntară, este un „exponent al speței” – așa cum
afirmă George Călinescu - în relație cu lumea arhaică, dar și o individualitate, prin
însușirile sale. Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă - „n-am să mai am hodină pân’ce
l-oi găsi pe Nechifor Lipan” -, curajoasă și lucidă. Inteligența nativă și stăpânirea de sine
sunt evidențiate pe drum, dar mai ales la parastas, când demască ucigașii.
Aparținând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul tradițiilor
și este refractară la noutățile civilizației - „în tren esti mut, olog și chior”. Ca mamă, îi
interzice Minodorei să se îndepărteze de tradiție - „îți arăt eu coc, valț și bluză...! Nici eu,
nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de acestea și-n legea noastră trebuie să trăiești
și tu!” - și contribuie prin călătorie la maturizarea lui Gheorghiță. Respectă obiceiurile de
cumetrie și de nuntă - „a primit plosca și a făcut frumoasă urare miresei” - și veghează la
îndeplinirea rânduielilor din ritualul înmormântării : priveghiul, drumul la cimitir, bocitul,
slujba religioasă, pomana, praznicul.
Soție iubitoare, pornește hotărâtă în căutarea bărbatului : „era dragostea ei de
douăzeci și mai bine de ani. Așa-i fusese drag în tinereță Lipan, așa-i era drag și acuma,
când aveau copii mari cât dânșii”. Țipătul dinaintea coborârii coșciugului și gesturile
concentrează iubirea și durerea pierderii soțului : „cu așa glas a strigat, încât prin toți cei
de față a trecut un cutremur. S-a dărâmat în genunchi și și-a rezemat fruntea de
marginea sicriului.”
Deși nu are nicio dovadă, eroina știe cu siguranță că soțul ei a murit și că îi va găsi
trupul. Îndeplinind un ritual funerar, Vitoria îi salvează sufletul și îi redă liniștea pe care
altfel n-o putea dobândi.
Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului semnificativ :
„nu mai era tânără, dar avea o frumuseță neobișnuită în privire. Ochii îi străluceau ca
într-o ușoară ceață în dosul genelor lungi și răsfirate în cârligașe”.
Personajul secundar este Gheorghiță, care reprezintă generația tânăra. El trebuie
să ia locul tatălui dispărut, iar pentru aceasta trece printr-o perioadă de maturizare care
își are punctul maxim atunci când trebuie să vegheze oasemintele părintelui său. El simte
că esența tatălui se transferă către el și se sperie, fugind și lăsând mormântul
nesupravegheat.
Relația dintre cele două personaje este scoasă în evidență prin intermediul
secvențelor semnificative.
O primă secvență semnificativă în conturarea relației dintre cele două personaje
este cea în care Vitoria și Gheorghiță descoperă într-o râpă osemintele lui Nechifor.
Dându-și seama că Nechifor a fost omorât undeva între Suha și Sabasa, aceasta împreună
cu fiul ei, pornește în căutarea lui. Cei doi dau peste Lupu, câinele lui Nechifor, care îi
conduce la o râpă. Gheorghiță coboară în râpă pentru a vedea ce se află acolo, găsind în
cele din urmă rămășițele tatălui său. Pentru a se asigura, Vitoria coboară și ea,
comportându-se ca un adevărat detectiv.
Secvența demonstrează tăria de caracter a Vitoriei, dar și perspicacitatea acesteia,
deoarece încearcă să analizeze obiectiv indiciile de la „locul crimei”. Mai mult decât atât,
coborârea în râpă permite o analogie cu coborârea în Infern, făcând trimitere la mitul Isis
și Osiris. De asemenea, în ceea ce-l privește pe Gheorghiță, secvența este deosebit de
sugestivă deoarece, lăsat să vegheze osemintele tatălui peste noapte, este obligat practic
să se maturizeze rapid.
O altă secvență sugestivă este cea a praznicului. Vitoria, ca o bună creștină, îi
organizează lui Nechifor praznicul, invitându-i și pe cei doi criminali. În încercarea de a-i
da de gol, aceasta le adresează o multitudine de întrebări, punându-i în dificultate. Mai
mult decât atât, aceasta povestește cum crede că ar fi fost omorât Nechifor, moment în
care Calistrat Bogza cedează, devenind violent. Vitoria îi face semn lui Gheorghiță să îl
omoare pe criminal, iar acesta, simțind că sfârșitul îi este aproape, mărturisește fapta
celor doi, celălalt fiind dat pe mâna poliției.
Vitoria este caracterizată în mod indirect, prin comportament și prin relația ei cu
celelalte personaje. Este o bună cunoscătoare a sufletului omenesc, inteligentă dar și
răzbunătoare. În plus, față de Gheorghiță se comporta ca un adevărat inițiator prin
îndemnul adresat acestuia de a-și răzbuna tatăl, Gheorghiță devenind astfel demn de a
purta baltagul. Felul în care Vitoria își face dreptate poate fi privit drept condamnabil
după legile noastre, justificat însa, așa cum spune și Vitoria, de faptul că ea trăia „după
legile lui Borebista”.
În concluzie, romanul „Baltagul” este un roman mitic al transhumantei, apartinand
curentului literar realism. El oferă o imagine amplă și profundă a vieții și zugrăvește
modul de viață al oamenilor de la munte, unde tradițiile și obiceiurile sunt păstrate cu
sfințenie. „Baltagul” este considerat expresia cea mai înaltă a stilului Sadovenian și unul
din cele mai reușite romane din literatura română.