MOARA CU NOROC

Criticul literar Magdalena Popescu evidenţiază, în lucrarea sa intitulată „Slavici”,

caracterul realist al prozei lui Slavici: ”opera lui Slavici pare a se înscrie cu precădere pe axa
relaţiei dintre literatură şi realitate”.
Realismul este un curent literar-artistic manifestat la mijlocul secolului al XX-lea,
apărut ca o reacţie la romantism, respingând idealizarea, fantezia și subiectivismul, care
aduce în prim plan conceptul „mimesis”.
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu o
construcţie riguroasă, un fir narativ central şi anume personajele puţine pun în evidenţă
evoluţia personajului principal, complex, puternic individualizat.
Acţiunea se desfăşoară cronologic, fiind antrenate personaje ce întruchipează
tipologii umane şi sociale diferite. Se remarcă cu precădere analiza psihologică, realizată
prin utilizarea modalităţilor de caracterizare a personajului şi de investigare psihologică
precum şi natura conflictului.
Titlul unei opere este reprezentativ pentru viziunea creatoare a autorului, fiind o
adevărată cheie de boltă a interpretării mesajului artistic. Titlul nuvelei este unul analitic, dar
mai de grabă ironic. Toposul ales, cârciuma intitulată “Moara cu noroc”, înseamnă de fapt
„Moara cu ghinion” pentru că uşurinţa câştigurilor de pe urma acesteia ascunde consecinţe
grave (nelegiuirea, crima). Nuanţarea toposului se realizează în cel de-al doilea capitol, prin
descrierea literară de tip tablou la nivelul căruia este vizibilă tehnica detaliului simbolic,
anticipativ, de factură realistă.
O altă trăsătură a realismului poate fi evidenţiată prin relaţia simetrică dintre incipit
şi final, care asigură structura sferoidală a nuvelei. Prin intermediul personajului secundar,
bătrâna, Slavici asigură structura circulară a nuvelei evidenţiind motivul destinului la care se
face referire şi-n incipit „aşa le-a fost dată”. Simbolistica iniţială a drumului se completează
în final cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la moară „Apoi ea luă
copiii şi plecă mai departe”.
Se constată prezenţa naratorului heterodiegetic, omniscient, omniprezent şi ubicuu.
Acesta configurează perspectiva narativă obiectivă, naraţiunea se face la persoana a III-a
(“punea”, ”săruta”, ”pleca”, ”se bucura”, ”zăreşte”) surprinzând firul epic cu detaşare,
neutru şi imparţial.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momentele de
încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizarea
indirectă). De asemenea, realizează portrete sugestive realizate direct de către narator
prezentând detaliile fizice ce relevă trăsături morale, statutul social (portretul Sămădăului,
portretul Anei).
Ghiţă, personajul principal al nuvelei și cel mai complex de altfel, este un ţăran al
cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de îmbogăţire. Personajul evoluează de
la tipicitate (cîrciumarul dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică şi
morală. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării plin de frământări sufleteşti şi ezitări.
Acesta în cele din urmă se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.
O secvenţă narativă relevantă pentru temă/evoluţia personajului este cea în care
Lică Sămădăul soseşte la bar. Apariţia lui Lică la „Moara cu noroc” declanşează
desfăşurarea acţiunii şi implicit conflictul dintre protagonist şi antagonist, a căror relaţie
reliefează evoluţia celui dintâi. Lică este individualizat printr-un portret realizat în mod
direct de către narator, într-o manieră realistă:”Lică, un om ca de treizeci şi şase de ani,
înalt, uscaţiv şi supt la faţă”.
O altă secvenţă narativă semnificativă pentru temă/evoluţia personajului este cea
a declaraţiei şi a judecăţii. Ghiţă, devine vulnerabil şi este foarte uşor manipulat de Lică.
Deşi nu este conştient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat şi suferă în primul
rând datorită suspiciunii comunităţii.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii în discursul narativ. Descrierea
iniţială are, pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie
simbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de reprezentare a
realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii. Dialogul contribuie la caracterizarea indirectă
a personajelor și susţine veridicitatea relaţiilor.
În concluzie, „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă deoarece are ca
trăsături oglindirea vieşii sociale şi a vieţii de familie în satul transilvănean de la sfarşitul
secolului al XX-lea, importanţa acordată banului și modalităţi de construcţie și investigare
psihologică a personajelor.