Povestea lui Harap Alb

Ion Creanga

„Povestea lui Harap- Alb” îmbină elemente de real (familiile) cu cele

fantastice ( cerbul, ursul, ajutoarele, Sfânta Duminică). Apare conflictul între forţele
binelui (Harap Alb, Sfânta Duminică) şi forţele răului ( spânul) iar binele iese
învingător.

Basmul lui Creangă conţine formulele specifice: iniţiale,

mediane, finale:’’Amu cică era odată…’’. Nu lipsesc reperele temporale specifice:
„era odată” – illo tempore, timp mitic fabulos, nedelimitat, spaţiu vag, imaginar,
nemăsurat, unde totul e posibil, teritoriu al fabulosului. Personajele sunt de mai mute
tipuri: pozitive ( craiul, Împăratul Verde, Harap Alb, Sfânta Duminică),
fiinţe himerice, animale ce comunică, măşti ale diferitelor tipuri de indivizi- ajutoare
( Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi- Lungilă), donatori ( furnicile şi
albinele).

Ca şi în toate basmele şi aici avem iniţierea unui erou, formarea unui

tânăr- fiul cel mic al craiului. Aceasta se realizează prin trecerea unor probe: proba
vitejiei ( înfruntarea tatălui îmbrăcat în urs), aducerea salăţilor din grădina ursului,
aducerea pieii cu pietre preţioase a cerbului, aducerea fetei Împăratului Roş (ajutat de
cei cinci prieteni şi de donatori). Basmul are adânci conotaţii în planul real, atitudinea
specifică fiind  cultivarea virtuţilor morale: adevăr, dreptate, cinste, omenie,
ospitalitate, curaj şi condamnarea obiceiurilor rele: nedreptatea, răutatea, minciuna,
viclenia. „Povestea lui Harap Alb” conţine cifre cu valoare simbolică: trei feciori, trei
fete de împărat, trei probe, spânul îl înşală a treia oară.

Titlul „Harap Alb” este un nume primit de la Spân. Din punct de vedere
morfologic este alcătuit din doua substantive proprii, Harapul fiind un om cu pielea
şi părul negru, rob, sclav. Astfel că, robul „alb” ajunge să fie o contradicţie, un
oximoron, autorul dorind să exprime punctul cel mai de jos la care ajunge datorită
neascultării.

Incipitul este constituit de prima frază a textului „ Amu cică era odată într-
o ţară un crai…” simbol al unui timp magic, misterios, necunoscut- specific basmelor
ieşit din timpul comun, istoric, atemporal – „odată”. De asemenea spaţiul este
unul nedefinit, misterios, – „ într-o ţară”. În astfel de timp şi spaţiu există
probabilitatea apariţiei fantasticului. Finalul: „ Şi a ţinut veselia ani întregi şi acuma
mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă…” exprimă o continuitate, un model
de viaţă ce nu se stinge niciodată, triumful binelui ce guvernează.

Harap-Alb este un personaj care evoluează. La început

reacţionează impulsiv, nu vorbeşte la supărare şi nici nu miluieşte bătrâna pe care o
judecă după aparenţe, o respinge şi nu bănuieşte că puterea şi înţelepciunea ei vor fi
de o mare importanţă în succesul său final şi în triumful binelui. Cu timpul el învaţă
să fie precaut, să nu mai judece după aparenţe (deşi ajutoarele sale inspiră teamă
iniţial), să aprecieze totul, inclusiv înţelepciunea celor în vârstă. De asemenea,
altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească
şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să
treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe
care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa
furnicilor şi cea a albinelor salvându-i deasemenea viaţa.

În concluzie, „Povestea lui Harap Alb” este un basm cult avand ca

particularitati: reflectarea conceptiei despre lume a autorului, umanizarea
fantasticului, individualizarea personajelor, umorul si specificul limbajului.