,,Moara cu noroc" – analiză literară

În epoca marilor clasici, Slavici reprezintă moralistul prin excelență, idealul său fiind acela de
bine, frumos și adevăr. Este reprezentantul realismului românesc, care a încercat să redea o literatură
înțeleasă ca oglindă firească a realității. De aceea, putem spune că operele sale sunt realiste cu accente
morale, sociale și psihologice. Slavici își asumă rolul demiurgic și emite judecăți de valoare asupra
personajelor sale. El le răsplătește sau le pedepsește, iar finalul operelor sale capătă accente puternice
moral-creștine.

,,Moara cu noroc" este o nuvelă psihologică, de factură realistă. Apare în volumul ,,Novele din
popor" în 1881 și se pliază pe viziunea ardelenească a satului, Slavici punând în evidență profunzimile
sufletului țăranului și ființa sa dilematică. ,,Moara cu noroc" este o nuvelă realistă pentru că se
încadrează curentului realist datorită verosimilității și veridicității actului narativ. De asemenea, se
încadrează în niște limite spațio-temporale (evenimentele se petrec la Ineu), sunt amintite sărbătorile
religioase, narațiunea evoluând între două mari sărbători creștine (Sf. Gheorghe, ce simbolizează lupta
cu răul și Săptămâna Patimilor, când Ghiță plătește pentru toate păcatele sale). O altă marcă a
realismului o reprezintă toponimele (Arad, Ineu) prin care Slavici vrea să marcheze ,,o geografie
elaborată a acțiunilor ". Realismul ține și de culoarea epocii, de aspectul social, de încadrarea
personajelor în tipologii, de limbajul ce individualizează protagoniștii. ,,Moara cu noroc" este o nuvelă
psihologică pentru că prezintă un puternic conflict interior (preambulul conflictului îl reprezintă
sistemul de valori iluzoriu, efemer). Concepția lui Slavici pleacă de la faptul că înainte ca un lucru să
fie frumos, trebuie să fie bun și adevărat, deci crede în finalitatea etică, în rolul moralizator al
discursului său narativ (Confucius a fost cel care l-a ghidat în toate aceste aptitudini moral-eticiste
privitoare la valorile universale care fac posibilă viața frumoasă a omului, înțelegând prin frumos,
binele și adevărul. Astfel, Slavici își îndeamnă personajele să trăiască frumos).

Autorul insistă asupra descrierii, asupra amănuntelor, astfel personajele sunt surprinse într-un
proces de degradare, proces care conduce la evidențierea simptomaticii comportamentale diferențiate.
Conflictul psihologic înlocuiește sau își subordonează conflictul exterior. Unul dintre procedeele
artistice folosite este monologul interior care îi permite actantului să-și judece propriile atitudini și să-
și susțină motivația individuală. Naratorul utilizează în relatarea faptelor atât perspectiva auctorială,
cât și pe cea a personajelor, actorială. Pentru a particulariza stările sufletești, nuvela psihologică își
propune ca obiectiv sondarea și analizarea materialului interior, problemele de conștiință ale
personajelor.

Titlul, ca element de paratextualitate, închide în el o ironie care poate fi de natură semantică.

,,Moara cu noroc" este numele hanului așezat la răscruce de drumuri (norocul se dovedește a fi
înșelător, efemer), este o metaforă cu valoare de simbol, ce anticipează destinul tragic al personajelor.
Valoare de simbol a structurii titulare se decodează în capitolul al doilea prin afirmația ,, Moara a
încetat a mai măcina și s-a prefăcut în cârciumă", iar imaginea contrastivă a celor două mori, cea
adevărată părăsită, cu lopețile rupte și moara cârciumă care prosperă după venirea lui Ghiță,
conturează motivul locului blestemat. Slavici precum Caragiale atribuie hanului conotații negative.
Astfel, dualitatea ,,loc blestemat, loc binecuvântat" este sugerată prin imaginea celor cinci cruci, care
stau înaintea morii, vestindu-i pe drumeți că aici locul este binecuvântat.

1
 Fiind o nuvelă realist-psihologică, în ,,Moara cu noroc”, conflictul central este cel moral-
psihologic, conflictul interior al protagonistului este complex, Ghiță trăind o dramă psihologică
concretizată prin trei înfrângeri, pierzând, pe rând, încrederea în sine, încrederea celorlalți și încrederea
Anei. În mod voit, scriitorul încadrează discursul narativ între două replici-sentință, fapt care
accentuează echilibrul și rigurozitatea operei. Simetria începutului cu finalul este un procedeu realist,
iar nota moralizatoare, care se desprinde din aceste replici conferă textului un caracter clasic (replicile
au funcția unei rame a textului și aparțin unui personaj episodic, simbolic).
Din punct de vedere structural, nuvela este împărțită în șaptesprezece capitole fără titlu, care
se succed după principiul cronologic. Construcția este echilibrată, închizând drama existențială între
două cugetări ale personajului reflector, bătrâna. Se poate sesiza și apariția unor elemente de
modernitate prin tehnicile epice pe care le folosește Slavici (capitolele sunt inițiate prin dialoguri și
descrieri, astfel prin incipit este anticipat destinul, sunt introduse în scenă aspectele conflictuale).
Principalul conflict este cel interior generat de evenimentele din exterior. Ghiță hotărăște să ia
în arendă un spațiu simbolic pe care Slavici îl populează în mod voit cu elemente de factură simbolică
ce trimit la semnificația tragică (drumul ,,întortocheat ” prezentat de Slavici îl anticipează pe cel
descries de Rebreanu din romanul ,,Ion”, cioturile arse de copaci, peisagistic prevestesc incendiul din
finalul nuvelei, focul creează imaginea unui purgatoriu, ciorile care se aud mereu croncănind sunt
expresia morții). Se dezvoltă două planuri: unul al realității exterioare redat de întâmplări și momente
de mare tensiune care surprind existența socială a eroilor și al doilea plan de tip analitic prin care sunt
urmărite dilemele morale și transformarea personajelor. Acțiunea se desfășoară pe durata unui an,
astfel timpul real obiectiv își rupe concretețea și dinamismul ,,trece toamna și vine iarna, trecu iarna și
sosii primăvara”.
Drama pierderii dimensiunii umane din cauza ignorării normei morale a fost observată în trei
ipostaze, existența celor trei straturi tematice a fost semnalată de Mircea Zaciu în studiul ,,Modernul
Slavici”: primul strat, o supratemă a destinului, este enunțat de cuvintele bătrânei, al doilea strat, cel
sociologic vizează procesul dezumanizării, îmbogățirea pe căi necinstite a lui Ghiță, iar al treilea strat
conține dezintegrarea tuturor personajelor fragile psihic sub ,,imperiul forței devastatoare, demonice a
lui Lică”. Supratema destinului face din ,,Moara cu noroc” o nuvelă tragică, iar tema dezumanizării o
arată ca nuvelă sociologică. De asemenea, ,,forța răului”, demonismul lui Lică o prezintă ca pe o
nuvelă a psihologiei abisale.
Tema dezumanizării personajului este una de factură universală, dar la nivelul operei
slaviciene se poate vorbi și despre tema familiei tradiționale care activează la nivel social autoritatea
bărbatului. Toate personajele slaviciene au vocația autodistrugerii care se datorează incapacității de a
se salva, de a găsi forța necesară de a nu aluneca în ispita unor patimi. Prin caracterizarea lui Ghiță,
Slavici creează prima fișă caracterologică completă. Mai mult decât un document literar, Slavici
construiește un caz ai cărui protagoniști sunt prizonierii unei situații existențialiste. Ghiță evoluează în
cadrul discursului narativ de la condiția umilă a personajului de tip realist spre cea tragică. Dorința lui
de avuție amintește de personajele lui Filimon, intenția autorului nefiind aceea de a ilustra categoria
literară a parvenitului căreia Ghiță nici măcar nu îi aparține din punct de vedere psihologic. Slavici se
întâlnește cu Nicolae Filimon în obiceiul de a moraliza excesiv și de a-și pedepsi exemplar
personajele, optând pentru suprimarea lor.
Dacă autorul este într-adevăr demiurgul lumii pe care o creează în ficțiune, el fiind odată cu
personajele sale cu care adesea se confundă “o ființă de hârtie”, atunci își poate lua libertatea de a
sancționa, rupându-le traseul existențial. Aceasta este o manieră tipică prozei realiste tradiționale.
Există situații în cadrul nuvelei, în care autorul lasă intenționat neexplicate anumite scene care capătă
valoare simbolică și intră în ceea ce critica modern numește “opera aperta” ( operă deschisă). De
exemplu, scena în care Pintea impinge pe apă cadavrul lui Lică, refuzând să-l ofere autorităților, îl
oferă însă circuitului natural, proiectându-l în eternitate și cufundându-l în mit.

2
 Ca în orice nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să îşi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul şi prezentând relaţiile dintre ele (caracterizarea indirectă). De
asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizarea directă), detaliile fizice relevând trăsături
morale sau statutul social.

Ghiță este expresia unei neputințe în fața destinului implacabil. El poartă numele desacralizat
al Sfântului Gheorghe, devenind antieroul propriei sale realități. Putem să vorbim despre trei ipostaze
ale actantului: cea de om moral ce respectă codul etic al umanității, cea de om dilematic pentru că
pendulează între dorința de a rămâne om cinstit și ispita câștigului necinstit. Ghiță alege duplicitatea,
dorind să pară om cinstit, însă devine părtaș la toate faptele necinstite ale Sămădăului. Cea de-a treia
ipostază este cea a omului imoral, decăzut din toate drepturile umane și căzut în zonele amorale
instinctuale. Actantul capătăcomplexitate prin faptul că autorul urmărește în detaliu sinosul lui drum
între bine și rău. Devine taciturn, iar singurătatea îi accentuează tensiunea psihică. Ghiță este un
personaj rotund ce se transformă pe parcursul narațiunii, el involuând, dezumanizându-se. De
asemenea, este un personaj autocratic; apare labil în fața destinului, devenind conștient de propria sa
prăbușire morală. El optează pentru crimă ca soluție paradoxală a recuperării demnității interioare. În
monologul interior din capitolul IX, Ghiţă, a cărui conştiinţă este sfâşiată de antagonisme, începe să se
automistifice, ca apoi să nu mai reuşească să decidă el însuşi adevărul despre sine.

Personajelor li se permite evoluţia sub ochii cititorilor, reacţiile lor în faţa situaţiei-limită sunt
analizate şi duse până la naturalism. Complicitatea lui Ghiţă la afacerile sămădăului, decăderea morală
a Anei sau crima comisă din gelozie care încheie această poveste tragică reprezintă aspecte ale
realităţii exterioare. Ceea ce interesează cu adevărat este realitatea interioară, „cazul de conştiinţă”
propus. În triunghiul Lică-Ana-Ghiţă, Lică este manipulatorul, iar Ghiţă şi Ana sunt victimele. El este
„Sămădăul” atotputernic, întruchipare a demonicului care se strecoară în sufletele victimelor sale şi
provoacă fisura. Lică Sămădăul reprezintă forța răului, a grobianismului, este simbolul răului universal
căruia natura umană imperfectă nu i se poate sustrage. Este catalizatorul acelei părți din Ghiță ce se
răzvrătește împotriva propriei condiții. Dacă Ghiță este protagonistul unei scene de factură dramatică,
atunci Lică, Ana și Pintea nu reprezintă decât satelții care îi dau coordonatele orbitei de acțiune a
personajului. Evoluţia lui este lineară, fără a evidenţia trăiri sufleteşti, autorul preferând a-l urmări în
mişcarea exterioară şi aproape deloc în planul mişcărilor psihice. Este un personaj plat, care nu
evoluează, rămâne egal cu sine, un om rău şi primejdios, un fin psiholog care descoperă slăbiciunile
celorlalţi, de aceea îl foloseşte pe Ghiţă după bunul său plac, făcându-l omul lui. În relaţie cu acesta îşi
calculează fiecare mişcare, erodându-i treptat demnitatea.

Ana este exemplul unui om supus care așteaptă să decidă alții, fiind rezultatul tuturor
acțiunilor celorlalți. Este victimă a incapacității de a-și apăra valorile morale și familia, dar eroină
tragică, victima unei fatalități. Pintea reprezintăi deea de justiție, care e de fapt pervertită prin originea
tulbure a personajului.

Sentința o dă bătrâna care este un personaj raisonneur, un alter-ego, înțelepciunea populară,

vocea adevărului care avertizează. Prologul oracol împlinește funcția corului din tragedia antică și se
anunță prin cuvintele bătrânei pe care Ghiță o ascultă ca pe un oracol. Epilogul pecetluiește tot prin
cuvintele bătrânei destinul tragic al eroilor: “Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost data”.
Astfel, simetria incipitului cu finalul este un procedeu realist prin care este marcată nota moralizatoare
a discursului narativ.

3
Personajele slaviciene sunt eroi dilematici ce se transformă fie în victime ale mecanismului
scriitoricesc, fie în indivizi blazați ce își vând sufletul asemenea lui Faust sau Peter Schlemihl sau
doctor Faustus. Dumitru Vatamaniuc şi Marian Popa dezvoltă o intuiție călinesciană: “marile
crescătorii de porci din pusta arădeană și moravurile sălbatice ale porcilor, au ceva din grandoarea
istoriilor americane cu imense prerii și cete de bizoni”. Astfel, putem spune că “Moara cu noroc”
întrunește toate caracteristicile unui roman de tip western. Acţiunea nuvelei se desfăşoară într-o
margine de ţară, zona îndepărtată enigmatică, între Arad şi Ineu. Hanul se află la răscruce de drumuri,
în calea transhumanţei turmelor de porci, într-un spaţiu dezolant unde porcarii fac legea.

Moralist, Slavici aşază deasupra tuturor conceptelor generale despre lume şi viaţă amprenta
relativismului şi a tragismului fiinţei umane. Astfel, mesajul şi conţinutul nuvelei slaviciene pot fi
sintetizate prin afirmaţia lui Mircea Florian că „magia banului, magnetismul aurului, superstiţia averii
sunt poate cel mai răspândit motiv al zadarnic frământatei noastre vieţi…pentru bani se jertfeşte totul:
liniştea, cinstea, iubirea proprie şi a celorlalţi.”