"FÂNTÂNA DINTRE PLOPI"

Două accepţii ale termenului povestire

1. povestire – naraţiune, relatare, modalitate de expunere specifică genului epic.

2. Povestire (specie literară) – specie a genului epic în proză, de dimensiuni reduse, în
care povestitorul, implicat ca participant, martor sau mesager al evenimentelor, relatează din
punctul său de vedere. Nararea se limitează la un singur fapt epic, iar interesul nu se centrează
pe personaj ci pe situaţie.
II. TRASATURI ALE SPECIEI

– accentul pus pe întâmplări şi pe situaţii, nu pe personaje;

– acţiune neobişnuită şi exemplară (redă o experienţă umană general valabilă)
– interesul deosebit acordat actului narării (actul relatării precum şi povestitorul sunt
bine evidenţiate în text, ocupând o parte însemnată din text –există un adevărat ceremonial al
povestirii)
– intriga simplă şi personaje puţine (ca amploare, se situează între schiţă şi nuvelă)
– cauzalitatea acţiunii: evenimenţială (şirul evenimentelor este generat de o acţiune)
sau psihologică (o stare sufletească este punctul de pornire)
– în text apar multe indicii despre narator/i şi despre naratar/i – între ei se stabileşte o
relaţie dinamică, ceea ce dă oralitate stilului
– mare implicare a naratorului în evenimentele relatate (naratorul este personaj, martor
sau colportor, ceea ce dă subiectivitate discursului narativ)
– caracterul exemplar/ etic al povestirii (situaţiile relatate au ca finalitate mai mult sau
mai puţin explicită extragerea unei învăţături)
– actul povestirii se desfăşoară într-un spaţiu privilegiat şi ocrotitor, un topos cu
semnificaţii, care adesea devine suprapersonaj (hanul, palatul). In acest cadru povestitorii
relatează întâmplări pilduitoare, după un ceremonial bine stabilit. Interesul se axează în mod
special asupra situaţiei neobişnuite relatate, nu asupra personajelor.
Un tip aparte îl constituie povestirea în ramă – una sau mai multe povestiri de sine
stătătoare (nuclee epice secundare) sunt încadrate într-o altă naraţiune sau într-o situaţie de
comunicare care îi cuprinde pe toţi naratorii (povestirea-cadru).
Povestirea e comparabilă cu anecdota sau snoava (prin caracterul neaşteptat,
surprinzător al faptelor relatate şi prin finalitatea etică) şi uneori cu basmele (prin prezenţa
elementelor fabuloase)
 III. CONŢINUTUL/ ÎNTÂMPLAREA PROPRIU-ZISĂ

UNDE? CAND? (CRONOTOP)

– Evenimentele relatate se plasează într-un trecut îndepărtat. De cele mai multe ori
plasarea specifică este atemporalitatea (timp şi spaţiu nedeterminat, general valabil, mitic),
care oferă un caracter de generalitate întâmplării. Astfel, o anume situaţie devine o experienţă
a cunoaşterii de sine.
– In general, plasarea în timp şi spaţiu are elemente fantastice sau fabuloase, care
creează o lume primordială, fundamental diferită de “prezentul” actului povestirii, atât de
diferită încât pare altă lume. De aici caracterul iniţiatic al povestirii.

CINE?
– Personajele sunt nişte iniţiaţi sau oameni aflaţi într-o etapă a maturizării lor,
reprezentaţi adesea nu prin nume sau detalii ale personalităţii lor, ci prin ocupaţiile lor
(pescari, vânători, păstori, preoţi, ostaşi/războinici, conducători de ţară)

CE?
– Se relatează un singur eveniment (un singur fir epic).
– Întâmplarea relatată este neobişnuită, surprinzătoare.
– Intâmplarea are caracter exemplar (transmite o învăţătură).
– Reprezintă adesea o experienţă iniţiatică, prin care protagonistul capătă o cunoaştere
de tip superior a lumii.
– Se pot identifica toate momentele subiectului.

CUM?
– Evenimentul este de obicei relatat linear (cronologic). Totuşi, organizarea se află la
discreţia naratorului subiectiv, care a participat ca protagonist sau martor, sau care este
colportor al unei poveşti auzite. Naratorul poate organiza momentele subiectului altfel decât
cronologic, urmărind să realizeze suspansul şi gradarea tensiunii pentru a menţine treaz
interesul naratarului pe tot parcursul povestirii.
– Modalitatea folosită este evocarea.
 IV. DISCURSUL NARATIV/ CEREMONIALUL POVESTIRII

– Naratorul într-o povestire este întotdeauna subiectiv. El este fie participant al

întâmplării relatare, fie martor, fie colportor (transmite o poveste pe care a aflat-o dintr-o
sursă necredibilă)
– Naraţiunea/ povestirea/ relatarea este modalitatea de expunere specifică.
– Descrierea şi dialogul se îmbină cu naraţiunea.
– In mod specific pentru această specie epică, naraţiunea nu se reduce la simpla
prezenţă a unei voci care spune povestea. În afara de întâmplarea relatată, mai apar în textul
povestirii secvenţe care îi prezintă pe narator/naratori, pe naratar/naratari şi relaţia dintre
aceste două instanţe narative. Astfel, se instituie un adevărat ceremonial al povestirii, în
cadrul căruia relatarea întâmplării este doar o etapă.
Ceremonialul povestirii constă într-un sistem de convenţii care cuprinde momente ca:
– intrarea în scenă a povestitorului;
– motivarea împrejurărilor care declanşează istorisirea;
– rostirea propriu zisă a poveştii;
– comunicarea cu auditoriul;
– pauzele care întreţin tensiunea aşteptării;
– ieşirea din scenă a povestitorului, acesta având conştiinţa săvârşirii unui act
exemplar

Povestirea în ramă

– Atunci când ceremonialul povestirii capătă substanţă epică (având, la rândul său,
cronotop, personaje, acţiune, o instanţă narativă superioară, care prezintă relaţia narator-
naratar), se identifică în textul povestirii o povestire cadru şi un nucleu epic secundar
(întâmplarea propriu-zisă)
a) Nucleul epic secundar
– reprezintă întâmplarea propriu-zisă
b) Povestirea-cadru (sau rama)
– se conturează atunci când ceremonialul povestirii (discursul narativ al nucleului epic
secundar) are o dezvoltare epică, în cadrul lui putându-se identifica:
A) conţinut, evenimentul povestirii-cadru fiind chiar “acţiunea” de a spune o poveste.
 UNDE? CAND?
Adesea actul povestirii are loc într-un spaţiu privilegiat, protector, simbolic, care
permite deplasarea intuitivă către vremuri imemoriale (călătorie fantastică, uneori fabuloasă
ce se constituie într-o experienţă a spiritului).
Timpul povestirii este diferit de timpul povestit (timpul rememorării ≠ timpul
rememorat)
CINE?
Naratorul şi naratarii interacţionează în cadrul unui dialog, şi sunt individualizaţi prin
descrieri succinte.
CE? Acţiunea povestirii cadru este chiar spunerea poveştii, identificându-se chiar
etape ale acestei acţiuni:
a) un fel de expoziţiune, în care se descrie locul în care are loc povestirea (adesea un
topos, un loc predilect, securizant, un suprapersonaj cu semnificaţii) şi în care se precizează
apariţia / locul povestitorului între naratori;
b) un fel de intrigă, aceasta fiind pretextul sau motivul care declanşează istorisirea (un
obiect, o stare, un schimb de replici între narator şi naratar etc.);
c) desfăşurarea acţiunii, constând în actul spunerii poveştii. Relatarea este un
eveniment în sine, cu etape care devin tehnici ale suspansului, prin care naratorul încearcă să
menţină atenţia ascultătorilor:
– stârnirea interesului ascultătorilor şi solicitarea adresată povestitorului de a-şi istorisi
povestea;
– refuzul/ acceptarea provocării, întreruperea, amânarea, reluarea firului relatării ca
tehnici ale suspansului;
d) punctul culminant al povestirii cadru coincide cu punctul culminant al nucleului
epic secundar, fiind, de aceea un moment extrem de tensionat;
e) un fel de deznodământ, în care naratorul şi naratarii comentează evenimentele
relatate

B) discurs narativ
– relaţia dintre narator şi naratar este prezentată de o a treia instanţă narativă, un alt
narator.
 – la rândul său, acest narator poate folosi tehnici ale suspansului, întrerupând relatarea
pentru a realiza descrieri, dialoguri între povestitor şi ascultători, reflecţii generale asupra
lumii şi a vieţii, înfăţişarea comportamentului povestitorului sau a ascultătorilor etc.
– Oralitatea stilului este trăsătură stilistică fundamentală a speciei, motivată prin
destinaţia către un ascultător prezent, conştient, curios şi cooperant. In virtutea acestei
trăsături, textele sunt presărate cu mărci ale oralităţii:
– pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, substantive în vocativ, interjecţii, vorbire
directă, verbe la imperativ, propoziţii exclamative şi interogative, sintaxă afectivă (inversiuni,
propoziţii neterminate), adverbe deictice (aici, acolo, ieri, mâine, aşa etc)
Prin această dezvoltare a discursului narativ, spunerea poveştii capătă un caracter
aproape ritualic, autonom, repetabil.
Funcţiile povestirii:
– de abolire sau relativizare a spaţiului şi timpului (un bun povestitor face timpul să
treacă mai repede, sau să stea pe loc, creând impresia de atemporalitate – prin talentul
povestitorului, ascultătorii au impresia ca sunt martori ai evenimentelor relatate, evenimentele
fiind plasate într-un timp mitic/imemorial/ primordial/arhetipal)
– estetică (povestirea încântă, vrăjeşte, produce bucurie estetică, arta povestitorului
fiind sincretică – reuneşte moduri de expresie specifice mai multor arte: literatură, teatru,
poezie, muzică)
– iniţiatică (povestirea a fost din toate timpurile o parte esenţială a ceremonialurilor
sacre, care permit omului să intre în legătură cu lumea sacră)
– de supravieţuire ( prin actul povestirii, naratorul, dacă este şi personaj al întâmplării
relatate, se transformă pe sine în personaj legendar, care poate sfida trecerea timpului;
povestirea este aşadar secretul nemuririi pe care oamenii îl caută de la începuturile lumii.
Fireşte, secretul este imperfect, abolirea timpului nu este definitivă) – funcţia este cel mai bine
ilustrată de Şeherezada, din 1001 nopţi.