Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CINE?
– Personajele sunt nişte iniţiaţi sau oameni aflaţi într-o etapă a maturizării lor,
reprezentaţi adesea nu prin nume sau detalii ale personalităţii lor, ci prin ocupaţiile lor
(pescari, vânători, păstori, preoţi, ostaşi/războinici, conducători de ţară)
CE?
– Se relatează un singur eveniment (un singur fir epic).
– Întâmplarea relatată este neobişnuită, surprinzătoare.
– Intâmplarea are caracter exemplar (transmite o învăţătură).
– Reprezintă adesea o experienţă iniţiatică, prin care protagonistul capătă o cunoaştere
de tip superior a lumii.
– Se pot identifica toate momentele subiectului.
CUM?
– Evenimentul este de obicei relatat linear (cronologic). Totuşi, organizarea se află la
discreţia naratorului subiectiv, care a participat ca protagonist sau martor, sau care este
colportor al unei poveşti auzite. Naratorul poate organiza momentele subiectului altfel decât
cronologic, urmărind să realizeze suspansul şi gradarea tensiunii pentru a menţine treaz
interesul naratarului pe tot parcursul povestirii.
– Modalitatea folosită este evocarea.
IV. DISCURSUL NARATIV/ CEREMONIALUL POVESTIRII
Povestirea în ramă
– Atunci când ceremonialul povestirii capătă substanţă epică (având, la rândul său,
cronotop, personaje, acţiune, o instanţă narativă superioară, care prezintă relaţia narator-
naratar), se identifică în textul povestirii o povestire cadru şi un nucleu epic secundar
(întâmplarea propriu-zisă)
a) Nucleul epic secundar
– reprezintă întâmplarea propriu-zisă
b) Povestirea-cadru (sau rama)
– se conturează atunci când ceremonialul povestirii (discursul narativ al nucleului epic
secundar) are o dezvoltare epică, în cadrul lui putându-se identifica:
A) conţinut, evenimentul povestirii-cadru fiind chiar “acţiunea” de a spune o poveste.
UNDE? CAND?
Adesea actul povestirii are loc într-un spaţiu privilegiat, protector, simbolic, care
permite deplasarea intuitivă către vremuri imemoriale (călătorie fantastică, uneori fabuloasă
ce se constituie într-o experienţă a spiritului).
Timpul povestirii este diferit de timpul povestit (timpul rememorării ≠ timpul
rememorat)
CINE?
Naratorul şi naratarii interacţionează în cadrul unui dialog, şi sunt individualizaţi prin
descrieri succinte.
CE? Acţiunea povestirii cadru este chiar spunerea poveştii, identificându-se chiar
etape ale acestei acţiuni:
a) un fel de expoziţiune, în care se descrie locul în care are loc povestirea (adesea un
topos, un loc predilect, securizant, un suprapersonaj cu semnificaţii) şi în care se precizează
apariţia / locul povestitorului între naratori;
b) un fel de intrigă, aceasta fiind pretextul sau motivul care declanşează istorisirea (un
obiect, o stare, un schimb de replici între narator şi naratar etc.);
c) desfăşurarea acţiunii, constând în actul spunerii poveştii. Relatarea este un
eveniment în sine, cu etape care devin tehnici ale suspansului, prin care naratorul încearcă să
menţină atenţia ascultătorilor:
– stârnirea interesului ascultătorilor şi solicitarea adresată povestitorului de a-şi istorisi
povestea;
– refuzul/ acceptarea provocării, întreruperea, amânarea, reluarea firului relatării ca
tehnici ale suspansului;
d) punctul culminant al povestirii cadru coincide cu punctul culminant al nucleului
epic secundar, fiind, de aceea un moment extrem de tensionat;
e) un fel de deznodământ, în care naratorul şi naratarii comentează evenimentele
relatate
B) discurs narativ
– relaţia dintre narator şi naratar este prezentată de o a treia instanţă narativă, un alt
narator.
– la rândul său, acest narator poate folosi tehnici ale suspansului, întrerupând relatarea
pentru a realiza descrieri, dialoguri între povestitor şi ascultători, reflecţii generale asupra
lumii şi a vieţii, înfăţişarea comportamentului povestitorului sau a ascultătorilor etc.
– Oralitatea stilului este trăsătură stilistică fundamentală a speciei, motivată prin
destinaţia către un ascultător prezent, conştient, curios şi cooperant. In virtutea acestei
trăsături, textele sunt presărate cu mărci ale oralităţii:
– pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, substantive în vocativ, interjecţii, vorbire
directă, verbe la imperativ, propoziţii exclamative şi interogative, sintaxă afectivă (inversiuni,
propoziţii neterminate), adverbe deictice (aici, acolo, ieri, mâine, aşa etc)
Prin această dezvoltare a discursului narativ, spunerea poveştii capătă un caracter
aproape ritualic, autonom, repetabil.
Funcţiile povestirii:
– de abolire sau relativizare a spaţiului şi timpului (un bun povestitor face timpul să
treacă mai repede, sau să stea pe loc, creând impresia de atemporalitate – prin talentul
povestitorului, ascultătorii au impresia ca sunt martori ai evenimentelor relatate, evenimentele
fiind plasate într-un timp mitic/imemorial/ primordial/arhetipal)
– estetică (povestirea încântă, vrăjeşte, produce bucurie estetică, arta povestitorului
fiind sincretică – reuneşte moduri de expresie specifice mai multor arte: literatură, teatru,
poezie, muzică)
– iniţiatică (povestirea a fost din toate timpurile o parte esenţială a ceremonialurilor
sacre, care permit omului să intre în legătură cu lumea sacră)
– de supravieţuire ( prin actul povestirii, naratorul, dacă este şi personaj al întâmplării
relatate, se transformă pe sine în personaj legendar, care poate sfida trecerea timpului;
povestirea este aşadar secretul nemuririi pe care oamenii îl caută de la începuturile lumii.
Fireşte, secretul este imperfect, abolirea timpului nu este definitivă) – funcţia este cel mai bine
ilustrată de Şeherezada, din 1001 nopţi.