POVESTIREA

Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu

Termenul este un derivat al verbului “a povesti” care provine din cuvantul slavon povesti – “a istorisi”.
Definiţie: specie a genului epic în proză, o naraţiune subiectivizată (adică scrisă la persoana I), făcută din
punctul de vedere al povestitorului, fie participant, fie martor sau mesager la acţiune.
In sens general, povestirea se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului epic, ca semn
distinctiv al acestuia. Identificarea povestirii cu naraţiunea se bazează pe identitatea de sens a verbelor “a povesti”/”a
nara”.
Caracteristicile povestirii:
 ca dimensiuni, povestirea se situează între nuvelă şi schiţă;
 naraţiunea povesteşte un singur fapt epic;
 accentul este pus pe întâmplări, pe evenimente şi nu pe personaje;
 construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în nuvelă sau în schiţă;
 timpul faptelor relatate este în trecut;
 existenţa ceremonial al “istorisirii”, adică sistemul de convenţii, arta de a povesti, care presupune:
crearea atmosferei evocatoare, captarea atenţiei, motivarea deciziei de a istorisi, tehnica amânării,
suspansul.
Clasificarea povestirii:
1. după formă: povestire în versuri şi în proză, povestirea în ramă.
2. după conţinut: satirică, fantastică, filozofică, romantică, pentru copii.
Reprezentanţi:
 în literatura universală: N.Gogol, E.A.Poe, Turgheniev, G.Flaubert, E.Zola etc.
 în literatura română: M.Sadoveanu, V.Voiculescu.
Povestirea în ramă este o categorie a genului epic numită şi povestirea în povestire sau povestirea cu cadru,
forma de încardare a uneia sau mai multor naraţiuni într-o altă naraţiune, ce are o lungă tradiţie, din literatura antică
până la cea actuală şi fiind ilustrată de lucrări precum O mie şi una de nopţi, Decameronul lui Boccacio, Povestirile
din Canterbury de Geoffrey Chaucer, Hanu-Ancuţei sau Divanul persian de M.Sadoveanu. Timpul narativ se
situează într-un plan al trecutului, modalitatea preferată de relatare fiind evocarea (zugrăvirea prin cuvinte
imaginea unui lucru cunoscut, dar petrecut demult). „Povestirea în ramă” beneficiază şi de un spaţiu privilegiat şi
ocrotitor (un topos), în care mai mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit
si desfăşurând o artă a discursului memorabil.
Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuţei
Repere biografice:
Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880 la Paşcani, ca fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu şi al
Profirei Ursachi, fiică de răzeşi (arh.= ţăran liber, posesor de pământ) din Verşeni. Urmează cursurile şcolii primare în
orasul natal, gimnaziul la Fălticeni, iar liceul la Iaşi. Debutează în revista Dracu din Bucureşti cu schiţa Domnisoara
M. din Falticeni (1897), sub semnătura Mihai din Paşcani. Se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu (1901), cu care are 11
copii, iar în 1904 se mută la Bucureşti, unde desfaşoara o prodigioasă (= ieşit din comun prin cantitate, bogăţie,
varietate, calitate; uluitor) activitate literară. Moare la 19 octombrie 1961, regretat de toti literaţii vremii.
Opera
In anul 1904 are debutul editorial cu patru cărţi: Povestiri, Soimii, Dureri inăbuşite şi Crâşma lui Moş Precu,
fapt pentru care Nicolae Iorga numeste acesta perioada „anul Sadoveanu”. Publică aproape 100 de volume, intre care:
Floare ofilită (1905), Neamul Soimăreştilor (1915), Tara de dincolo de negură (1926), Hanu-Ancuţei (1928), Zodia
Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929), Baltagul (1930), Creanga de aur (1933), Fraţii Jderi (1935-1943).
Hanu-Ancutei
Apariţie: volumul compus din 9 povestiri diferite, cu teme, motive si structuri autonome apare in 1928. Cele 9
povestiri sunt relatate intr-un singur loc, la Hanul-Ancutei, de catre taranii modoveni ce poposeau aici pentru odihna si
petrecere.
Elemente de unitate:
 locul de popas şi de petrecere este hanul Ancuţei, unde se şi întâmplă majoritatea faptelor relatate în
povestiri – motivul hanului;
 toate întâmplările se petrec în timp mitic romanesc, un timp al credinţelor strămoşeşti, când oamenii se
conduc după legi nescrise, dar bine înrădăcinate in conştiinţa şi spiritualitatea românească – motivul
romantic al întoarcerii în timp spre trecutul văzut de toţi superior prezenttului decăzut;

1
  personajele sunt ţărani moldoveni, care au plăcerea vorbei, povestesc cu voluptate întâmplarile şi
evenimentele – motivul istorisirii;
 ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în cele 9 povestiri: lăutarii cântă între două
povestiri, iar înaintea fiecareia se creeaza un moment de linişte, o atmosferă de vrajă şi emoţie; se aduc
pui fripţi pe ţigla, se bea vin în căni noi, dupa ce se spărgeau cele vechi; plăcintele fierbinţi erau aduse
de Ancuţa;
 personajele comune tuturor povestirilor, care se găsesc de-a lungul întregului volum sunt comisul Ioniţă,
care incită mereu la povestire şi hangiţa Ancuţa, care ştie dinainte toate întâmplările istorisite la han;
Diversitatea celor 9 povestiri constă în câteva elemente care le individualizează:
 subiectul fiecăreia nu are nici o legătură cu al alteia şi fiecare dintre ele are un titlu de sine stătător;
 fiecare povestitor are modul său specific de a relata întâmplarea şi de a stârni interesul ascultătorilor.
Structuri narative:
1. Iapa lui Vodă este o snoavă (are caracter umoristic) şi are ca personaj- narator pe comisul
Ioniţă.
2. Haralambie este o povestire cu caracter social spusă de călugărul Gherman.
3. Balaurul este o povestire de dragoste având ca narator pe moş Leonte zodierul.
4. Fântâna dintre plopi este o idilă având ca narator pe căpitanul Neculai Isac de la Bălăbăneşti.
5. Cealaltă Ancuţă este o frumoasă poveste de dragoste având ca povestitor pe Ienache coropcarul
(Reg.= negustor ambulant).
6. Judeţ al sărmanilor este o legendă având ca narator pe Constandin Moţoc.
7. Negustor lipscan este un reportaj relatat de negustorul Dămian Cristişor.
8. Orb sărac este u portret in proză având ca narator pe orbul Constandin.
9. Istorisirea Zahariei fântânarul este o poveste de dragoste având ca narator pe Zaharia
fântânarul.
Semnificaţii:
Hanul ca nucleu al povestirii, prezentat ca o „cetate cu ziduri groase” si „porţi ferecate”, ceea ce demonstrează
că era un spaţiu securizant. Hanul mai este si un spaţiu al povestirii şi alpetrecerii, în care hangiţa Ancuţa îşi face
mereu simţită prezenţa.
Natura umanizată – in Hanul Ancuţei, natura însoţeşte omul, este „atentă” la tot ceea ce i se întâmplă pentru că
între o şi natură se stabilesc raporturi fireşti, ca de la om la om.
Izvoare folclorice şi surse de inspiraţie: iubirea, setea de dreptate, balada Mioriţa; motive animaliere (calul,
balaurul), paremiologia (=ştiinţa care studiază zicătorile, proverbele, vorbele de duh).

NEGUSTOR LIPSCAN (HANU ANCUŢEI)

Context literar

Negustor lipscan este a şaptea povestire din volumul Hanu Ancuţei (1928). Cartea este, ca şi Divanul persian (1940),
o suită de povestiri în ramă. Prin acest procedeu epic este creat un spaţiu privilegiat în care mai mulţi povestitori (la
Sadoveanu, nouă) relatează întâmplări după un anumit ceremonial. în literatura universală, exemplul cel mai cunoscut
este Halima sau O mie şi una de nopţi, dar procedeul apare şi la scriitori ca Boccaccio, Chaucer, Turgheniev etc.

Trăsăturile textului. Negustor Lipscan este o povestire realistă. Impresia de autentic, de real se realizează prin
oralitate, prin detalii şi prin motivarea împrejurărilor. Timpul este fabulos, ca în basme, iar spaţiul este
simbolic.Această povestire nu respectă structura narativă a celorlalte povestiri şi are caracter memorialistic.

Semnificaţia titlului. Titlul textului indică o categorie socială, cea din care făcea parte eroul, Dămian Cristişor. Tema
o constituie descrierea unei călătorii.
Rezumat
După ce este întâmpinat de hangiţă, Ancuţa, şi este poftit să stea lângă foc de către comis, Dămian Cristişor, negustor,
se prezintă celor de faţă. Moş Leonte îşi dovedeşte priceperea de zodier, şi spre surprinderea tuturor ghiceşte din ce
zodie e călătorul şi de unde vine. Terminând de ospătat, Dămian Cristişor începe să povestească „petrecerile" sale
prin ţări străine. Istorisirea sa capătă interes în momentul când spune că a călătorit cu trenul. La întrebarea ciobanului
de la Rarău, negustorul explică: „Sunt un fel de căsuţe pe roate, şi roatele acestor căsuţe se îmbucă pe şine de fier".
Negustorul a văzut şi alte lucruri de mirare „prin ţara nemţească": „ case cu câte patru şi cinci rânduri" şi „ uliţi
dintr-o singură bucată de piatră ". Când ajunge să povestească ce-a mâncat şi ce-a băut - cartofi, carne fiartă şi bere -,

2
negustorul lipscan îi dezamăgeşte pe ascultători. Pe-acolo el nu văzuse nici „pui la ţâglă", nici „ miel fript tâlhăreşte şi
tăvălit în mo/dei", nici „crap la proţap", nici sarmale, nici vin, ca în Moldova.
Nemţii, după spusele negustorului, au şi alte lucruri bune: învăţătura, legea, rânduiala. Numai la întoarcere, după
obiceiul pământului, trebuie să dea ploconul vameşilor, unui hoţ, privighetorului, câte un „baider ras de lână de la
India".
Povestirea se termină în zgomot de ulcele închinate de toţi „spre barba cinstitului negustor".

Structura. Povestirea e alcătuită din mai multe scene. Istorisirea propriu-zisă, spusă de negustorul lipscan, e întreruptă
de pauze narative(povestea cu trenul, cu mâncarea şi băutura, cu cele patru baiedere roşii de lână etc), în care intervin
ascultătorii şi cer explicaţii. In felul acesta, interesul este pentru mişcarea scenică şi nu pentru întâmplare.
Instanţele comunicării (autor, narator, personaj). între autor şi cititor există naratorul, cel care povesteşte întâmplarea şi
dă textului caracterul ficţional. Prezenţa naratorului se remarcă prin folosirea persoanei a IlI-a. Nu autorul povesteşte, deşi
el dă această impresie cititorului, pentru a arăta că totul este autentic. Folosirea persoanei I plural („văzându-ne pe toţi". ,,
noi ne privirăm în tăcere" etc.) îl aşază pe povestitor printre personaje.
Povestitorul-narator accentuează impresia de real, de autentic.
Personajul
Dămian Cristişor este prezentat de narator astfel: „un bărbat bărbos cu căciulă şi cu giubea. Barba-i era
astâmpărată şi rotunjită de foarfece; râdea cu obraji plini şi bogaţi de creştin bine hrănit."
El reprezintă tagma negustorilor. Moş Leonte îi intuieşte destinul cu precizie şi îl caracterizează: „se va arăta pururi
blajin şi cu prietinie."

Abil, hotărât să se ridice „mai sus", negustorul pleacă la Lipsea. Drumul până acolo ni-1 arată „ iniţiat" deja în tainele
călătoriei. Observator atent al „ticăloşiilor nemţeşti", călătorul nu-şi pierde cumpătul şi ştie „să se, descurce" de fiecare
dată. Deşi nu-i displac tradiţiile moldoveneşti, Dămian Cristişor admite şi foloasele civilizaţiei: cartea, dreptatea,
corectitudinea oamenilor. Spirit echilibrat, mereu zâmbitor, liniştit, negustorul Cristişor este o personalitate aparte printre
eroii sadovenieni.
Particularităţi stilistice. Sunt în text multe imagini poetice, care au rolul de a individualiza anumite personaje. Câteva
exemple: „noi ii vedeam numai obrazul lunecând pe trupu-i de umbră"; „în glasul ei era un cântec dulce"; „glasul ei
crescu şi scăzu cu desmierdări"; „hurui Ancuţa ca o hulubiţă" etc. Aceste precizări aparţin naratorului şi ele sugerează
o ceremonie a povestirii, o muzicalitate evocatoare.
Receptare critică
„Capodoperă de un echilibru desăvârşit, muzicală şi unduitoare, gravă şi surâzătoare, în care se armonizează eroicul şi
mâhnirea, pasiunea şi resemnarea, accentul polemic şi prietenia ..."
(Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu)

„... stilul lui Sadoveanu e sobru în fond, dar limba sa e departe de a fi

simplă şi firească, ci e dimpotrivă o limbă specială, elaborată, savantă..."
(Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine
a lui Mihail Sadoveanu)
Limbajul artistic:
Arta narativă a lui Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa
cum afirma G.Calinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular
al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale
naturii, păstrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.
Arhaismele si regionalismele sunt folosite cu naturaleţe de către personajele povestirilor, creând o limbă
literară uşor accesibilă, scriitorul ramânând fidel declaraţiei sale din discursul rostit la Academie, aceea că „ţăranul
român a fost principalul meu erou”.
Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape de tot, iar epitetele au
rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Asfel, despre mustaţile comisului Ioniţa, Sadoveanu spune
ca sunt „tuşinate” (Reg. despre păr, barbă, mustăţi- tuns scurt), epitet care revine de câteva ori pentru a reliefa
preocuparea personajului pentru această podoabă de care este foarte mândru.
De remarcat în mod deosebit în volumul Hanu-Ancutei este muzicalitatea frazelor, prin care Sadoveanu
creează trăiri tulburătoare în sufletele ascultătorilor.