POVESTIREA

Termenul este un derivat al verbului “a povesti” care

provine din cuvântul slavon povesti – “a istorisi”.
Definiţie: specie a genului epic în proză, o naraţiune
subiectivizată (scrisă la persoana I), făcută din punctul
de vedere al povestitorului, fie participant, fie martor
sau mesager la acţiune.
În sens general, povestirea se confundă cu naraţiunea
ca modalitate de existenţă a genului epic, ca semn
distinctiv al acestuia. Identificarea povestirii cu
naraţiunea se bazează pe identitatea de sens a verbelor
“a povesti”/”a nara”.
 Caracteristicile povestirii:
- ca dimensiuni, povestirea se situează între nuvelă şi
schiţă;
- naraţiunea povesteşte un singur fapt epic;
- accentul este pus pe întâmplări, pe evenimente şi nu
pe personaje;
- construcţia subiectului este mai puţin riguroasă
decât în nuvelă sau în schiţă;
- timpul faptelor relatate este în trecut;
- existenţa ceremonial al “istorisirii”, adică sistemul
de convenţii, arta de a povesti, care presupune:
crearea atmosferei evocatoare, captarea atenţiei,
motivarea deciziei de a istorisi, tehnica amânării,
suspansul.
 Clasificarea povestirii:
- după formă: povestire în versuri şi în proză,
povestirea în ramă.
- după conţinut: satirică, fantastică, filozofică,
romantică, pentru copii.
Reprezentanţi:
- în literatura universală: N.Gogol, E.A.Poe,
Turgheniev, G.Flaubert, E.Zola etc.
- în literatura română: M.Sadoveanu,
V.Voiculescu.
 Hanu-Ancuţei

Apariţie: volumul compus din 9

povestiri diferite, cu teme, motive şi structuri
autonome apare în 1928. Cele 9 povestiri sunt
relatate într-un singur loc, la Hanu-Ancuţei, de
către ţăranii modoveni ce poposeau aici pentru
odihnă şi petrecere.
 Elemente de unitate:
-locul de popas şi de petrecere este hanul Ancuţei, unde se întâmplă
majoritatea faptelor relatate în povestiri – motivul hanului;
- toate întâmplările se petrec în timp mitic românesc, un timp al
credinţelor strămoşeşti, când oamenii se conduc după legi nescrise,
dar bine înrădăcinate în conştiinţa şi spiritualitatea românească –
motivul romantic al întoarcerii în timp spre trecutul văzut de toţi
superior prezenttului decăzut;
- personajele sunt ţărani moldoveni, care au plăcerea vorbei,
povestesc cu voluptate întâmplările şi evenimentele – motivul
istorisirii;
- ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în cele 9
povestiri: lăutarii cântă între două povestiri, iar înaintea fiecăreia se
creează un moment de linişte, o atmosferă de vrajă şi emoţie; se
aduc pui fripţi pe ţigla, se bea vin vechi în căni noi, după ce se
spărgeau cele vechi; plăcintele fierbinţi erau aduse de Ancuţa;
- personajele comune tuturor povestirilor, care se găsesc de-a lungul
întregului volum sunt comisul Ioniţă, care incită mereu la povestire
şi hangiţa Ancuţa, care ştie dinainte toate întâmplările istorisite la
han.
 Diversitatea celor 9 povestiri constă în
câteva elemente care le individualizează:
- subiectul fiecăreia nu are nicio legătură cu al
alteia şi fiecare dintre ele are un titlu de sine
stătător;
- fiecare povestitor are modul sau specific de a
relata întâmplarea şi de a stârni interesul
ascultătorilor.
 Structuri narative:
 Iapa lui Vodă este are caracter umoristic, iar personajul- narator este
comisul Ioniţă.
 Haralambie este o povestire cu caracter social spusă de călugărul
Gherman.
 Balaurul este o povestire de dragoste având ca narator pe moş Leonte
zodierul.
 Fântâna dintre plopi este o “idilă” având ca narator pe căpitanul
Neculai Isac de la Bălăbăneşti.
 Cealaltă Ancuţă este o frumoasă poveste de dragoste având ca
povestitor pe Ienache coropcarul (Reg.= negustor ambulant).
 Judeţ al sărmanilor este o “legendă” având ca narator pe Constandin
Moţoc.
 Negustor lipscan se aseamănă un reportaj relatat de negustorul
Dămian Cristişor.
 Orb sărac este un “portret” în proză având ca narator pe orbul
Constandin.
 Istorisirea Zahariei fântânarul este o poveste de dragoste având ca
narator pe Zaharia fântânarul.
 Povestirea în ramă este o categorie a genului
epic numită şi povestirea în povestire sau povestirea
cu cadru, forma de încardare a uneia sau mai multor
naraţiuni într-o altă naraţiune, ce are o lungă tradiţie,
din literatura antică până la cea actuală şi fiind
ilustrată de lucrări precum O mie şi una de nopţi,
Decameronul lui Boccacio, Povestirile din
Canterbury de Geoffrey Chaucer, Hanu-Ancuţei sau
Divanul persian de M.Sadoveanu. Timpul narativ se
situează într-un plan al trecutului, modalitatea
preferată de relatare fiind evocarea (zugrăvirea prin
cuvinte imaginea unui lucru cunoscut, dar petrecut
demult). „Povestirea în ramă” beneficiază şi de un
spaţiu privilegiat şi ocrotitor (un topos), în care mai
mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare,
respectând un ceremonial prestabilit si desfăşurând o
artă a discursului memorabil.
 HANUL
Hanul ca nucleu al povestirii, prezentat
ca o „cetate cu ziduri groase” şi „porţi
ferecate”, ceea ce demonstrează că era un
spaţiu securizant. Hanul mai este şi un spaţiu
al povestirii şi al petrecerii, în care hangiţa
Ancuţa îşi face mereu simţită prezenţa. Fixat la
răscruce de drumuri şi destine, hanul este un
topos al povestirii, este martor şi simbol al
continuităţii.
 În hanul-cetate, motiv fundamental al
operi sadoveniene, devenit un suprapersonaj
prin valorile simbolice dobândite, discursul
narativ este preluat pe rând de personaje care
îşi asumă scenarii succesive. Hanul este mitic
şi real, cronotop, un punct de refugiu, de
izolare, „nu era han - era cetate”, cu nişte
„ziduri groase de ici până colo” care limitează
lumea realului de lumea imaginarului.
Atmosfera de la han era de totală voioşie, de
„bună-voie” între oameni, cu „zile line de
toamnă”, cu cântec de lăutari.
 Acest cadru este creat de un narator abstract, cu o
prezenţă extrem de discretă în discurs, o voce auctorială,
care descrie sau narează la persoana a III-a. Această voce
distribuie rolurile povestitorilor care îşi rosteau povestea
vieţii şi se retrăgeau apoi în spaţiul nedesluşit din care se
iviseră: Ioniţă comisul, narator-personaj, povesteşte o
hazlie întâmplare cu „iapa lui Vodă”; călugărul
Gherman, narator-martor, necreditabil, spune o
poveste cu un vestit tâlhar Haralambie; moş Leonte,
narator-martor, necreditabil, învăluind în mister multe
detalii ale naraţiunii, vorbeşte despre un balaur groaznic;
căpitanul Isac, narator-personaj, evocă o poveste
nefericită de dragoste din tinereţe e.t.c., situaţi în două
planuri temporale, în timpul fabulei (povestirii) şi în
timpul discursului (povestit).
 Hanu-Ancuţei începe cu un memorabil
exerciţiu textual de proiecţie în mit a unei lumi reale,
deschisă însă către orizonturi atemporale. Acţiunea de
la han se petrece „într-o toamnă aurie”, epitet ce
trimite direct către o „vârstă de aur”, izvodită dintr-o
îndepărtată memorie ancestrală. Este acel segment
temporal nedeterminat, situat în illo tempore, „într-o
îndepărtată vreme”, timpul fabulos al faptelor
neobişnuite din poveşti, marcat de evenimente
meteorologice care-l situează şi mai puternic într-un
orizont mitic.Timpul real al întâmplărilor şi al
poveştilor este nedeterminat. Mai important este
timpul mitic, accentuat de semne ciudate, de faptul că
„au căzut de Sântilie ploi năpraznice” şi de apariţia
unui „balaur negru în nouri deasupra puhoaielor
Moldovei”.
 În plan narativ, timpul mitic pare să aibă
o corespondenţă şi în timpul real, căci
„împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui
împotriva limbilor păgâne”, împlinind semnele
zodiilor, care aveau şi o împlinire în belşugul
terestru. Timpul mitic şi timpul terestru, real se
contopesc şi astfel se creează un spaţiu
narativ de mare fascinaţie, încât se
declanşează la Hanul Ancuţei „vremea
petrecerilor şi a poveştilor”
 ÎN LOC DE FINAL

Sadoveanu actualizează, risipind boarea arhaică. Dar începînd

prin a moderniza limba veche reală, el a sfârşit prin a inventa o limbă
proprie. […] Limba şi lumea din scrierile de după Hanu Ancuţei sunt operă
de fantezie, în care Occidentul şi Orientul, viaţa şi cartea îşi dau întâlnire
într-o misterioasă sinteză. Instituţiile din Hanu Ancuţei sînt rodul acestei
deformări livreşti, pe care imaginaţia sadoveniană o va impune mereu de
aici înainte istoriei, locurilor şi oamenilor din care se inspiră: găsim în ele
curtenie franceză şi ceremonie 'bizantină, cavalerism medieval apusean şi
moravuri ţărăneşti din Moldova cronicarilor. Este un maxim artificiu pe
care însă arta lui Sadoveanu îl face insesizabil şi natural. Exemplului dat de
Tudor Vianu din vorbirea orbului („Mie-mi plac tovărăşii vesele... îmi
place vinul nou şi friptura de pui la ţiglă..."), care ar arăta o anume filosofie
autohtonă a existenţei eu i-aş opune altul, în care ceea ce uimeşte este
adânca poezie, fantezia delicată şi graţioasă a comparaţiei:
Mărgăritarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găseşte
în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i
lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina lunii. Şi aceea în care
cade o picătură de rouă se închide şi intră la adânc. Iar din acea picătură
de rouă se naşte mărgăritarul.”
(N. Manolescu, Mihail Sadoveanu sau utopia cărţii)