Sunteți pe pagina 1din 3

Imnul național

Deșteaptă-te, române!
de Andrei Mureșanu

Andrei Mureșanu a fost un poet și publicist ardelean, aparținând generației de la 1848.


Cea mai cunoscută poezie a sa este ”Un răsunet”, al cărei titlu este schimbat ulterior în
”Deșteaptă-te, române!”. Scrisă în 1848, poezia ”Un răsunet” a apărut în ”Foaie pentru minte,
inimă și literatură”, la 21 iunie 1848, alături de prima parte a Proclamației de la Islaz, act
fundamental al Revoluției din Țara Românească.
Poezia a circulat mai întâi pe foi volante și este adoptată ca imn al revoluționarilor
români de la 1848, cântată pe o melodie a lui Anton Pann.
La 1 decembrie 1918, când a avut loc Marea Unire, între Moldova, Țara Românească
și Muntenia, acest imn a răsunat pe Câmpia Libertății de la Alba Iulia. După Revoluția din
1989, ”Deșteaptă-te române devine Imnul Național al României.
Imnul național este o specie literară în versuri, un cântec patriotic, însuflețit de
sentimente înălțătoare, mărețe, închinat unui erou al neamului, unei figuri legendare sau ideii
de patrie. El este adoptat de o țară ca simbol național, alături de stemă și de drapel, pentru a o
reprezenta în lume și pentru a fi intonat în cadrul unor ceremonii oficiale, naționale și
internaționale.
Din punct de vedere compozițional, poemul este alcătuit din 11 catrene,
corespunzătoare tot atâtor tablouri poetice. Figurile de stil de bază, care devin figuri de
compoziție, sunt, și în acest imn, invocația retorică și exclamația retorică, alături de
substantive în cazul vocativ și verbe la modul imperativ.
Prima strofă începe cu o invocație retorică adresată românilor, și se încehie cu o
exclamație retorică, invocație care conține un verb la imperativ ”deșteaptă-te” și un
substantiv în cazul vocativ ”române”, de a se trezi din ”somnul cel de moarte” în care l-au
adâncit ”barbarii de tirani” și de a-și lua destinul în propriile mâini, o soartă purtată de noroc
și de idealuri mărețe, la care să se închine și cruzii săi dușmani, cei care stau împotriva
împlinirii sale ca stat unitar, național și independent. Era un suflu patriotic în epocă care
îndemna națiunile să-și urmeze drumul lor către reunoașterea națională, ca state unitare și
suzerane, Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției franceze din același an și
expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor
deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut
repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar,
revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite
forme, după necesitățile locale. Astfel că principiul libertăților cetățenești cerute de
revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru popoarele
supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională.
Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul
național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine, Imperiul Habsburgic (Transilvania,
Bucovina), în timp ce Moldova și Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei
țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman.
A doua strofă începe tot cu o invocație retorică, care conține un verb la imperativ ”să
dăm dovezi la lume”, care-i îndeamnă pe români să-și afirme dorința de unitate și idealurile
patriotice, de natură națională, socială și economică și să se dovedească vrednici de numele
strămoșului latin, ”triumfător în lupte”, al împăratului Traian. Poetul se cuprinde și pe sine în
acest îndemn adresat tuturor românilor prin adjectivul pronominal posesiv ”a noastre
(piepturi)”, care face cu atât mai vibrant acest mesaj adresat contemporanilor.
A treia strofă conține de asemenea o invocație retorică și o exclamație retorică,
realizată prin intermediul unor verbe la modul imperativ care exprimă îndemnuri: ”Înalță-ți a
ta frunte și cată-n giur de tine”, care-i îndeamnă pe români să-și caute frații ”voinici sute de
mii”, care mai așteaptă un singur glas, un singur îndemn sau poruncă pentru a sări ”ca lupi în
stâne” pentru a-și cuceri libertatea națională și poetul continuă printr-o enumerație: ”Bătrâni,
bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!”, deci români din toate provinciile românești.
A patra strofă conține de asemenea o invocație și o exclamație retorică exprimată
printr-un verb la imperativ ”priviți” și un substantiv în cazul vocativ ”(mărețe) umbre”,
Mihai, Ștefan și Corvin, trei figuri legendare ale istoriei poporului român, însuflețite de
idealuri nobile, carte au luptat pentru țară și propășirea neamului românesc. Poetul continuă
foarte frumos, vibrant: ”româna națiune, ai voștri strănepoți”, urmașii acestor domnitori
români, care înarmați și plini de eroism se aruncă în luptă, mânați de idealul: ”Viață-n
libertate, ori moarte! Strigă toți”.
A cincea strofă conține o exclamație retorică care se referă la a ”pizmei răutate” ”Și
oarba neunire” care-i ține pe români dezbinați, neuniți la Milcov și Carpați. Milcovul este un
afluent al râului Putna, așezat drept hotar între Muntenia și Moldova în 1482 de către Ștefan
cel Mare. Granița de la Milcov a rămas până în 1859 când principatele române, Țara
Românească și Moldova, s-au unit. Poetul continuă, cuprinzându-se și pe sine în aceste
versuri, prin pronumele personal ”noi”, afirmând că ”pătrunși la suflet de sânta libertate”
românii de pretutindeni își vor da mâna pentru a fi ”pururea frați”.
A șasea strofă conține de asemenea o exclamație retorică și face referire la o figură
legendară a istoriei naționale, Mihai Viteazul, sub a cărui domnie s-a realizat prima măreață
Unire a Principatelor Române, în 1600, a Moldovei, Transilvaniei și Munteniei, domnitor a
cărui ”mamă văduvită” cere și astăzi de la fiii săi ajutor și cu idealul libertății și unirii în piept
îi blestemă pe aceia care s-ar face trădători în astfel de momente cruciale pentru țară.
A șaptea strofă conține o imprecație și o exclamație retorică, care continuă strofa
precedentă și blestemă cu chinurile iadului, cu fulgere, trăsnet și pucioasă pe aceia care se
retrag din locul bătăliei, când Patria, simbolizată de o tânără cu chipul luminos, mamă a
tuturor românilor, ”cu inima duioasă” va cere fiilor săi să-i treacă pe dușmani ”prin sabie și
foc”.
A opta strofă conține în final o exclamație retorică și face referire la ceea ce a răpit
libertatea românilor și i-a împilat: ”iataganul barbarei Semilune, / a cărei plăgi fatale și azi le
mai simțim” și împilarea sălbatică dusă de imperiile vecine, Imperiul țarist, habsburgic și
otoman care ”vâră cnuta în vetrele străbune , / Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!”
A noua strofă continuă strofa precedentă și conține, de asemenea, la final o exclamație
retorică și face referire la grelele urmări ale despotismului în principatele române, al cărui
”jug” românii l-au purtat secole întregi și la cei străini de neam și țară care caută acum să
răpească și limba românilor, graiul strămoșesc, ”Dar morți numai o dăm!” Prin urmare,
Revoluția de la 1848 nu milita numai pentru unirea principatelor române, pentru drepturi
sociale și economice, ci și pentru unitatea limbii române, pentru păstrarea ei nealterată și
adoptarea ei ca limbă națională. Mai ales Transilvania se confrunta cu această gravă
problemă, a răpirii limbii strămoșești și a impunerii de către Imperiul habsburgic a limbii
maghiare, cel puțin la nivel de stat și al relațiilor publice. Limba este cea care dă conștiința
unității unui întreg neam, conștiința apartenenței la aceeași națiune și a continuității românilor
pe aceleași vetre străbune.
A zecea strofă conține o exclamație retorică în final și cere românilor de pretutindeni,
din toate cele patru unghiuri, să se unească în cuget și-n simțiri, să strige-n ”lumea largă că
Dunărea-i furată / Prin intrigă și silă, viclene uneltiri.” Dunărea, al doilea fluviu ca lungime
dintre fluviile Europei, după Volga, care traversează întreg teritoriul României, cel mai mare
fluviu din țara noastră, care trece prin zece state europene, devine un simbol al unității și
continuității pe aceste meleaguri dacice a tuturor românilor, care au dreptul la propriul lor
pământ românesc.
A unsprezecea strofă conține de asemenea două exclamații retorice și face, în sfârșit,
apel la creștinătate, la preoți, ”cu crucea-n frunte!”, la oastea creștină a cărei deviză este
libertatea ”și scopul ei preasânt”, să lupte până la capăt pentru unire, pentru libertate, pentru
păstrarea limbii, chiar cu prețul vieții, apreciind că ”Murim mai bine-n luptă, cu glorie
deplină, / Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ!”
Astfel s-a scris istoria națiunii române, cu suflete revoluționare, precum au fost și cele
ale tinerilor revoluționari din 1989, și din ’48, care au luat soarta bătrânei țări în propriile
mâini, au luptat ș s-au jertfit, pentru bunăstarea și fericirea urmașilor, idealuri care nu se pot
dobândi altfel decât prin unire, prin aceeași limbă românească vorbită de toți românii, prin
libertate, suzeranitate, independență, drepturi sociale, economice și politice pentru toți
românii.
Din punct de vedere prozodic, remarcăm rima împerecheată, specifică marilor epopei,
rimă de elevație prozodică, versul lung de 13-14 silabe și ritmul predominant amfibrahic, un
ritm larg, deschis, care exprimă acțiuni, verbe de mișcare, verbe la modul imperativ și peon
3, un ritm grav, solemn. Astfel, din punct de vedere prozodic, primele două versuri arată
astfel: Deș-teap-tă-te ro-mâ-ne din som-nul cel de moar-te U-/UUU-/UU-/UUU-/U ( peon 2,
amfibrah, amfibrah, peon 3); În ca-re te-adân-ci-ră bar-ba-rii de ti-rani U-/UUU-/UU-/UUU-/
(amfibrah, peon 3, amfibrah, anapest).
Datorită tutor caracteristicilor sale, a figurilor de stil folosite, a exclamației retorice și
invocației care devin figuri de compoziție, ”Deșteaptă-te române se încadrează la specia
literară imn și a devenit, pe drept cuvânt, imul nostru național, al tuturor românilor.

Bibliografie: Wikipedia

S-ar putea să vă placă și